Trăieşte-al meu Mântuitor!
Deoarece Salvatorul nostru a murit pe locul numit Căpăţâna, moartea nu mai este permanentă pentru nici unul dintre noi.
De curând m-am uitat prin unele albume de fotografii ale familiei. Amintiri îndrăgite mi-au invadat mintea, în timp ce treceam în revistă imagine după imagine cu cei dragi, împreună în excursii, la zile de naştere, reuniuni, aniversări. De când au fost făcute aceste fotografii, unii dintre acei membri iubiţi ai familiei au plecat din această viaţă. M-am gândit la cuvintele Domnului: „Veţi trăi împreună în dragoste, astfel încât veţi plânge pierderea celor care mor”.1 Îmi lipseşte fiecare dintre cei care au părăsit familia noastră.
Deşi dificilă şi dureroasă, moartea este o parte esenţială a experienţei noastre muritoare. Ne-am început călătoria aici, părăsind existenţa noastră premuritoare şi venind pe acest pământ. Poetul Wordsworth a descris cu acurateţe această călătorie în inspirata sa odă adusă nemuririi. El a scris:
Naşterea noastră nu-i decât somn şi uitare;
Sufletul care-l primim, ca steaua vieţii răsare,
Zămislit în altă parte,
Şi venind de departe:
Din lumi încă neuitate,
Venit-am goi, dar nu de toate,
De glorie divină acoperiţi,
Din casa Dumnezeului nostru:
Cerul, care ni-i aproape când suntem încă mici!2
Viaţa îşi urmează cursul. Tinereţea urmează copilăriei, iar maturitatea vine aproape fără să simţim. Pe când cercetăm şi cugetăm asupra scopului şi problemelor vieţii, toţi dintre noi, mai devreme sau mai târziu, avem de înfruntat problema duratei vieţii, şi a vieţii personale, nemuritoare. Aceste probleme vin foarte insistent în atenţia noastră când cineva ne părăseşte sau când avem de înfruntat plecarea acelora pe care îi iubim.
În asemenea momente, ne gândim la problema universală, parafrazată cel mai bine de Iov din vechime, care, cu secole în urmă, a întrebat: „Dacă omul odată mort ar putea să mai învieze”?3
Astăzi, ca întotdeauna, vocea necredinciosului schimbă cuvântul lui Dumnezeu, şi fiecare trebuie să aleagă pe cine va asculta. Clarence Darrow, renumitul avocat şi agnostic, a declarat: „Nici o viaţă nu are valoare mai mare şi… fiecare moarte nu este decât o mică pierdere”.4 Schopenhauer, filozof german, şi un pesimist, a scris: „Să doreşti nemurirea este să doreşti perpetuarea veşnică a unei mari greşeli”.5 Iar vocilor lor li se adaugă cele ale noii generaţii de oameni nesăbuiţi care Îl răstignesc din nou pe Hristos – căci ei modifică miracolele Sale, se îndoiesc de divinitatea Lui şi resping învierea Lui.
Robert Blatchford, în cartea sa, God and My Neighbor (Dumnezeu şi vecinul meu), atacă cu vigoare crezurile creştine acceptate, cum sunt Dumnezeu, Hristos, rugăciunea şi nemurirea. Declară cu neruşinare: „Pretind că am dovedit tot ce am intenţionat să demonstrez atât de complet şi de hotărâtor, încât nici un creştin, oricât de măreţ sau capabil ar putea fi, nu poate să răspundă la întrebările mele sau să-mi răstoarne cazul”.6 El singur se înconjoară de un zid de scepticism. Apoi, s-a întâmplat un lucru surprinzător. Zidul său, deodată s-a prefăcut în pulbere. A rămas expus şi fără apărare. Cu încetul, a început să simtă calea înapoi spre credinţa pe care o dispreţuise şi o ridiculizase. Ce a cauzat această schimbare totală în concepţia lui? Soţia lui a murit. Cu inima distrusă, a intrat în camera unde zăcea trupul ei muritor. A privit din nou faţa pe care a iubit-o atât de mult. Ieşind afară, a spus unui prieten: „Este ea, dar parcă nu este ea. Totul e schimbat. Ceva ce era acolo înainte, nu mai există. Nu mai e aceeaşi. Ce putea să plece, dacă nu sufletul?”
Mai târziu a scris: „Moartea nu este ceea ce unii oameni îşi imaginează. Este ca şi cum ai merge în altă cameră. În acea altă cameră vom găsi… femeia dragă şi bărbaţii şi copiii scumpi pe care i-am iubit şi i-am pierdut.”7
Împotriva îndoielilor din lumea de azi în ceea ce priveşte divinitatea lui Hristos, căutăm un punct de referinţă, o sursă incontestabilă, chiar mărturia unor martori vizuali. Ştefan, din vremurile biblice, sortit unei morţi crude de martir, a privit spre cer şi a strigat: „Iată, văd cerurile deschise, şi pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu”.8
Cine n-a putut fi convins de mărturia mişcătoare a lui Pavel către corinteni? El a declarat: „că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după scripturi; şi… S-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece… şi”, spune Pavel, „După ei toţi, mi s-a arătat şi mie”.9
În dispensaţia noastră, aceeaşi mărturie a fost spusă cu îndrăzneală de profetul Joseph Smith, după cum el şi Sidney Rigdon au mărturisit: „Şi acum, după numeroasele mărturii care au fost date despre El, aceasta este mărturia, ultima dintre toate, pe care o dăm despre El: Că El trăieşte!”10
Aceasta este cunoaşterea care susţine. Acesta este adevărul care alină. Aceasta este asigurarea care îi îndrumă pe cei care sunt doborâţi de durere – să vină din întuneric la lumină.
În ajunul Crăciunului, în 1997, am întâlnit o familie remarcabilă. Fiecare membru al familiei avea o mărturie de nezdruncinat despre adevărul şi existenţa învierii. Familia era formată din mama, tata şi patru copii. Fiecare dintre copii – trei băieţi şi o fată – se născuseră cu o formă rară de distrofie musculară şi fiecare era handicapat. Mark, care avea atunci 16 ani, suferise o operaţie la coloana vertebrală, în speranţa că-l va ajuta să se mişte mai uşor. Ceilalţi doi băieţi, Christopher, în vârstă de 13 ani şi Jason, de 10 ani, trebuiau să plece în California peste câteva zile pentru a suporta operaţii similare. Singura fiică, Shanna, avea atunci zece ani – şi era un copil frumos. Toţi copiii erau inteligenţi şi plini de credinţă şi era evident că părinţii lor, Bill şi Sherry, se mândreau cu fiecare dintre ei. Ne-am vizitat o perioadă de timp şi spiritul special al acelei familii îmi umplea biroul şi inima. Tatăl şi cu mine i-am binecuvântat pe cei doi băieţi care trebuiau să înfrunte operaţiile şi apoi, părinţii au întrebat-o pe micuţa Shanna dacă ar putea să cânte pentru mine. Tatăl ei a menţionat că avea capacitatea pulmonară redusă şi că ar fi putut fi dificil pentru ea să cânte, dar ea a vrut să încerce. Cu acompaniamentul unei casete înregistrate, cu o voce frumoasă, clară – fără să sară nici o notă – ea a cântat despre un viitor strălucit:
Visez la o frumoasă zi,
Când lumea mi-ar plăcea să fie
Locul minunat unde soarele
Să strălucească pe cer, pentru mine.
În această frumoasă dimineaţă de iarnă,
Dacă visul mi s-ar adeveri,
Frumoasa zi la care visez,
Acum, aici ar fi.11
Toţi eram vizibil emoţionaţi, când ea a terminat. Spiritualitatea acestei vizite şi-a lăsat amprenta asupra Crăciunul meu din acel an.
Am ţinut legătura cu această familie şi, când băiatul cel mai mare, Mark, a împlinit 19 ani, s-au făcut aranjamente pentru el ca să slujească într-o misiune specială la sediul Bisericii. În cele din urmă, ceilalţi doi fraţi au avut şi ei ocazia să slujească în aceeaşi misiune.
Cu aproape un an în urmă, Christopher, care atunci avea 22 de ani, a murit din cauza bolii de care suferea fiecare dintre copii. Iar apoi, în septembrie anul trecut, am fost anunţat că micuţa Shanna, atunci de 14 ani, murise şi ea. La înmormântare, Shannei i-au fost aduse frumoase omagii. Sprijinindu-se de pupitru pentru ajutor, fiecare dintre fraţii supravieţuitori, Mark şi Jason, au împărtăşit experienţele mişcătoare ale familiei. Mama Shannei a interpretat în duet un frumos număr muzical. Tatăl ei şi bunicul au rostit discursuri emoţionante. Deşi inimile le erau distruse, fiecare a depus o mărturie puternică şi simţitoare despre adevărul învierii şi despre faptul că Shanna încă trăieşte, la fel ca fratele ei Christopher, fiecare aşteptând o reuniune glorioasă cu familia lor iubită.
Când a venit timpul să vorbesc, am povestit despre acea vizită pe care familia a făcut-o la biroul meu, cu aproape nouă ani în urmă şi am vorbit despre cântecul frumos pe care Shanna l-a cântat cu acea ocazie. Am încheiat cu ideea: „Deoarece Salvatorul nostru a murit pe locul numit Căpăţâna, moartea nu mai este permanentă pentru nici unul dintre noi. Shanna trăieşte, întreagă şi nevătămată şi pentru ea, acea zi frumoasă despre care a cântat cu ocazia acelui Ajun de Crăciun special din 1997, acea zi la care visa, este aici, acum.”
Fraţii mei şi surorile mele, râdem, plângem, lucrăm, ne jucăm, iubim, trăim. Şi apoi, murim. Moartea vine la noi toţi. Toţi trebuie să-i treacă poarta. Moartea vine la cei în vârstă, la cei obosiţi şi la cei bolnavi. Îi ia pe cei tineri, în timp ce îşi fac cele mai mari speranţe şi visuri cu privire la viitorul lor. Nici copiii mici nu sunt scutiţi de moarte. Cum a spus apostolul Pavel: „oamenilor le este rânduit să moară o singură dată”.12
Şi am fi rămas morţi, dacă n-ar fi fost Omul şi misiunea Sa, chiar Isus din Nazaret. Născut într-un staul, legănat în iesle, naşterea Sa a împlinit declaraţiile inspirate ale multor profeţi. El a fost învăţat de sus. El ne-a asigurat viaţa, lumina şi calea. Mulţimi l-au urmat. Copiii Îl adoră. Cei mândri L-au respins. El a vorbit în pilde. El ne-a învăţat prin exemple. El a trăit o viaţă perfectă.
Deşi venise Regele regilor şi Domnul domnilor, El fusese întâmpinat de unii ca un duşman, un trădător. A urmat batjocura pe care unii au numit-o proces. Strigăte de „răstigneşte-L, răstigneşte-L”,13 au răsunat în aer. Apoi, a început urcuşul spre dealul Căpăţâna.
A fost ridiculizat, insultat, batjocorit, dispreţuit şi bătut în cuie pe cruce în mijlocul strigătelor: „Hristosul, Împăratul lui Israel, să se pogoare acum de pe cruce, ca să vedem şi să credem!”14. „Pe alţii i-a mântuit, şi pe Sine însuşi nu Se poate mântui!”15. Răspunsul Lui a fost: „Tată, iartă-I, căci nu ştiu ce fac”.16 „În mâinile Tale îmi încredinţez duhul!’Şi când a zis aceste vorbe, Şi-a dat duhul.”17 Trupul Lui a fost pus de mâini iubitoare într-un mormânt nou, săpat în stâncă.
În prima zi a săptămânii, dimineaţa foarte devreme, Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iacov, împreună cu celelalte, au venit la mormânt. Spre uimirea lor, trupul Domnului dispăruse. Luca consemnează că doi bărbaţi în haine strălucitoare, li s-au arătat şi le-au spus: „Pentru ce căutaţi între cei morţi pe Cel ce este viu? Nu este aici, ci a înviat.”18
Săptămâna viitoare lumea creştină va sărbători cel mai semnificativ eveniment din istoria înregistrată. Simpla declaraţie: „Nu este aici, ci a înviat”, a fost prima confirmare a învierii adevărate a Domnului şi Salvatorului nostru, Isus Hristos. Mormântul gol din acea dimineaţă de Paşti a adus asigurarea alinătoare, un răspuns afirmativ la întrebarea lui Iov: „Dacă omul odată mort ar putea să mai învieze?”.19
Tuturor celor care au pierdut pe cineva drag, le adresăm întrebarea lui Iov, transformată în răspuns: Dacă omul moare odată, el va învia din nou. Ştim, deoarece avem lumina adevărului revelat. „Eu sunt învierea şi viaţa”, a spus Stăpânul. „Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte, şi crede în Mine, nu va muri niciodată.”20
Prin lacrimi şi încercări, prin temeri şi necazuri, cu inima îndurerată şi singurătatea ce o simţim la pierderea cuiva drag, există asigurarea că viaţa este nepieritoare. Domnul şi Salvatorul nostru este mărturia vie că aşa este.
Din toată inima şi cu toată puterea sufletului meu, îmi ridic vocea în mărturie, ca un martor special şi declar că Dumnezeu trăieşte. Isus este Fiul Său, Singurul Născut în carne al Tatălui. El este Mântuitorul nostru, El este Avocatul nostru pe lângă Tatăl. El este Cel care a murit pe cruce pentru a ispăşi pentru păcatele noastre. El a devenit primul rod al învierii. Deoarece El a murit, toţi vor trăi din nou. O, ce dulce bucurie aduce această propoziţie: „Trăieşte-al meu Mântuitor!”21. Fie ca întreaga lume să ştie aceasta şi să trăiască cu această cunoaştere, mă rog umil, în numele lui Isus Hristos, amin.