Limba îngerilor
Cuvintele noastre, ca şi faptele noastre trebuie să fie pline de credinţă, speranţă şi caritate.
Profetul Joseph Smith ne-a îmbogăţit înţelegerea puterii cuvântului când ne-a învăţat: „Prin cuvinte fiecare fiinţă lucrează, atunci când lucrează prin credinţă. Dumnezeu a spus: ‘Să fie lumină. Şi a fost lumină’. Iosua a vorbit şi luminile mari pe care le crease Dumnezeu au stat nemişcate. Ilie a comandat şi cerurile au stat pe durata a trei ani şi şase luni, astfel încât nu a plouat… Toate acestea au fost făcute prin credinţă… Credinţa, apoi, lucrează prin cuvinte; şi cu cuvinte s-au făcut şi se vor face cele mai mari lucrări”.1 Ca toate darurile, tot ce „vine de sus”, cuvântul este „sfânt şi trebuie spus cu grijă şi cu aprobarea Spiritului”.2
Cu această cunoaştere a puterii şi sfinţeniei cuvintelor doresc să vă atenţionez, dacă atenţionarea este necesară, în privinţa felului cum vorbim unul cu altul şi cum vorbim despre noi înşine.
Există un verset în apocrife care scoate în evidenţă seriozitatea acestei probleme mai bine decât aş putea eu să spun. El spune: „Lovitura biciului face urme în carne: dar lovitura limbii sfărâmă oase”.3 Cu această imagine pătrunzătoare în minte, am fost deosebit de impresionat să citesc în cartea lui Iacov că era o cale prin care aş putea fi „un om desăvârşit”.
Iacov a spus: „Toţi greşim în multe feluri. [Dar] dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om desăvârşit şi poate să-şi ţină în frâu tot trupul.”
Continuând cu ilustrarea unui frâu, el scrie: „De pildă, dacă punem cailor frâul în gură, ca să ne asculte, le cârmuim tot trupul.
Iată şi corăbiile… cât de mari sunt… Şi măcar că sunt mânate de vânturi iuţi, totuşi sunt cârmuite de o cârmă foarte mică…”
Apoi Iacov îşi expune punctul de vedere: „Tot aşa şi limba este un mic mădular… [Dar] iată un foc mic ce pădure (în limba greacă) mare aprinde!
… Aşa şi limba [focul] este printre membrii noştri… aprinde întreg trupul… Aprinde focul gheenei.
Toate soiurile de fiare, de păsări, de târâtoare, de vieţuitoare de mare … au fost îmblânzite de neamul omenesc.
Dar limba nici un om n-o poate îmblânzi; ea este un rău, care nu se poate înfrâna, este plină de o otravă de moarte.
Cu ea binecuvântăm pe Domnul şi Tatăl nostru, şi tot cu ea blestemăm pe oameni care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu.
Din aceeaşi gură iese şi binecuvântarea şi blestemul! Nu trebuie să fie aşa, fraţii mei!”.4
Ei bine, acesta este un mesaj foarte direct! Evident, Iacov nu vrea să spună că limbile noastre sunt mereu păcătoase, nici că tot ce spunem este „plin de o otravă de moarte”. Dar el spune clar că, cel puţin unele lucruri pe care le spunem, pot fi distrugătoare, chiar veninoase – şi aceasta este o acuzaţie neplăcută pentru un sfânt din zilele din urmă! Glasul care depune o mărturie profundă, spune rugăciuni fierbinţi şi cântă imnurile Sionului poate fi acelaşi glas care ocărăşte şi critică, stânjeneşte şi înjoseşte, produce dureri şi distruge spiritul propriu şi al altora prin cuvinte. „Din aceeaşi gură iese şi binecuvântarea şi blestemul!” se întristează Iacov. „Nu trebuie să fie aşa, fraţii mei [şi surorile mele]!”.
Există ceva ce am putea face, cât de puţin, cu toţii? Este acesta un domeniu în care am putea încerca fiecare să fim un bărbat sau o femeie puţin mai „desăvârşiţi”?
Soţilor, vi s-a încredinţat cel mai sfânt dar pe care Dumnezeu ar fi putut să vi-l dea – o soţie, o fiică a lui Dumnezeu, mama copiilor dumneavoastră care de bună voie a acceptat să vă iubească şi să fie o parteneră veselă. Gândiţi-vă la lucrurile frumoase pe care le-aţi spus când o curtaţi, gândiţi-vă la binecuvântările pe care i le-aţi dat punând mâinile cu drag pe capul ei, gândiţi-vă la dumneavoastră şi la ea ca fiind dumnezeu şi dumnezeiţă ereditari, apoi reflectaţi pe de altă parte la cuvintele reci, caustice, neînfrânate. Ţinând cont de daunele posibile produse prin vorbe, nu-i de mirare că Salvatorul a spus: „Nu ce intră în gură spurcă pe om; ci ce iese din gură, aceea spurcă pe om”.5 Un soţ care niciodată nu s-ar gândi să-şi lovească fizic soţia, îi poate sfărâma, – dacă nu oasele – atunci cu siguranţă inima şi sufletul ei, prin brutalitatea unei vorbiri negândite sau urâte. Abuzul fizic este condamnat tot timpul şi fără echivoc de Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă. Dacă este posibil să condamnăm mai mult decât atât, vorbim chiar mai viguros împotriva tuturor formelor de abuz sexual. Astăzi, vorbesc aici împotriva abuzului verbal şi emoţional împotriva oricui, dar mai ales al soţului împotriva soţiei. Nu trebuie să fie aşa, fraţii mei!
În acelaşi spirit, vorbim surorilor, de asemenea, pentru că păcatul abuzului verbal nu este diferenţiat pe genuri. Soţii, ce spuneţi de limba neînfrânată din gura dumneavoastră, despre puterea cuvintelor dumneavoastră de bine sau de rău? Cum se face că un glas atât de drăguţ care prin natura divină este atât de angelic, atât de aproape de văl, atât de gentil şi de bun ar putea să se transforme vreodată într-un ţipăt atât de muşcător, atât de acru şi de neîmblânzit? Cuvintele unei femei pot fi mai pătrunzătoare decât orice pumnal forjat vreodată şi ele pot să-i facă pe oamenii pe care îi iubeşte să se retragă după o barieră, la distanţă mai mare decât cineva şi-ar fi putut imagina la începutul schimbului de cuvinte. Surori, nu este loc în spiritul dumneavoastră minunat pentru expresii tăioase sau aspre de orice fel, incluzând bârfa sau vorbele pe la spate sau remarcile perfide. Să nu se folosească niciodată în căminul dumneavoastră sau în episcopia dumneavoastră sau în cartierul dumneavoastră pentru că „limba este un foc, o lume de nedreptate [arzând] printre membrii noştri”.
Permiteţi-mi să lărgesc acest sfat, să-l fac o chestiune pentru întreaga familie. Trebuie să fim foarte atenţi când vorbim unui copil. Ceea ce spunem sau nu spunem, cum spunem şi când spunem este foarte, foarte important pentru formarea părerii proprii despre sine a copilului. Dar este şi mai important în formarea credinţei copilului în noi şi a credinţei lui în Dumnezeu. Fiţi constructivi în comentariile dumneavoastră la adresa unui copil – întotdeauna. Niciodată nu-i spuneţi, nici în glumă, că este gras sau prost sau leneş sau urât. Niciodată nu faceţi acest lucru cu răutate, căci el îşi va aminti şi se va lupta ani la rând încercând să uite şi să ierte. Şi încercaţi să nu vă comparaţi copiii, chiar dacă credeţi că sunteţi priceput la aceasta. Puteţi spune foarte pozitiv că „Susan este drăguţă şi Sandra este inteligentă”, dar tot ce-şi va aminti Susan va fi că ea nu este inteligentă şi Sandra că ea nu este drăguţă. Lăudaţi-l pe fiecare copil în parte pentru ceea ce este şi ajutaţi-l să scape de obsesia comparaţiei, a competiţiei şi a sentimentului că niciodată nu este „destul de” bun.
Vorbind despre aceasta, presupun că fiecare înţelege că vorbirea negativă vine din gândirea negativă, inclusiv din gândirea negativă despre noi înşine. Noi ne vedem propriile greşeli, vorbim - sau cel puţin gândim – critic despre noi înşine şi în scurt timp aşa vom vedea pe toţi şi totul. Devenim incapabili să vedem lucrurile bune, precum lumina soarelui, trandafirii, promisiunea speranţei sau a fericirii. În scurt timp, noi şi toţi din jurul nostru sunt nenorociţi.
Îmi place ceea ce vârstnicul Orson F. Whitney a spus odată: „Spiritul Evangheliei este optimist; are încredere în Dumnezeu şi caută partea bună a lucrurilor. Spiritul negativ sau pesimist îi trage pe oameni în jos şi îi îndepărtează de Dumnezeu, luând în considerare partea negativă a lucrurilor, criticile, plângerile şi fiind nesupus”.6 Ar trebui să cinstim declaraţia Salvatorului: „Bucuraţi-vă”.7 (Într-adevăr, mi se pare că am putea fi mai vinovaţi de încălcarea acelei porunci decât de oricare alta!). Vorbiţi plini de speranţă. Vorbiţi cu încurajări, inclusiv pentru dumneavoastră. Încercaţi să nu vă plângeţi şi să jeliţi neîncetat.8 Aşa cum cineva a spus odată: „Chiar în epoca de aur a civilizaţiei cineva cu siguranţă a cârtit că totul nu era destul de auriu”.
Deseori m-am gândit că faptul de a fi legat cu frânghii şi bătut cu nuiele probabil ar fi fost mai suportabil pentru Nefi, decât faptul de a-i asculta pe Laman şi Lemuel permanent nemulţumiţi.8 Cu siguranţă, probabil că el a spus cel puţin odată: „Loviţi-mă încă o dată. Încă vă pot auzi”. Da, viaţa are problemele ei şi da, sunt lucruri negative cărora trebuie să le facem faţă, dar vă rog, acceptaţi una din maximele despre viaţă ale vârstnicului Holland – nici o nenorocire nu este atât de rea încât să te văicăreşti, pentru că văicăreala nu face altceva decât să înrăutăţească lucrurile.
Pavel a spus sincer, dar foarte încurajator. El ne-a spus tuturor: „Nici un cuvânt stricat să nu vă iasă din gură; ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea har celor ce-l aud.
Şi să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, …
Orice amărăciune, orice iuţime… orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru…
Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi, şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos”.9
În mărturia sa finală foarte emoţionantă, Nefi ne cheamă: „urmaţi-L pe Fiu cu toată inima, fără ipocrizie” promiţând că „după ce… aţi primit botezul focului şi al Duhului Sfânt; puteţi să vorbiţi pe limba îngerilor… Şi… cum aţi putea vorbi pe limba îngerilor dacă nu prin Duhul Sfânt? Îngerii vorbesc prin puterea Duhului Sfânt; prin urmare, ei vorbesc cuvintele lui Hristos…”.10 Într-adevăr, Hristos a fost şi este „Cuvântul” în conformitate cu Ioan cel Preaiubit11, plin de har şi adevăr, plin de milă şi compasiune.
Aşadar, fraţi şi surori, în această lungă căutare de a fi mai asemănători cu Salvatorul nostru, să încercăm să fim „femei şi bărbaţi desăvârşiţi” cel puţin în acest mod – să nu jignim prin cuvinte sau, printr-o exprimare mai pozitivă, să vorbim într-o limbă nouă, limba îngerilor. Cuvintele noastre, ca şi faptele noastre trebuie să fie pline de credinţă, speranţă şi caritate, cele trei mari imperative creştine de care are nevoie lumea de azi cu disperare. Cu asemenea cuvinte, vorbite sub influenţa Spiritului, lacrimile pot fi şterse, inimile pot fi vindecate, vieţile pot fi înălţate, speranţa poate reveni, încrederea poate triumfa. Mă rog ca aceste cuvinte despre acest subiect interesant să vă încurajeze, nu să vă descurajeze, să puteţi auzi în glasul meu că vă iubesc, pentru că vă iubesc cu siguranţă. Mai important, aflaţi, vă rog, că Tatăl Ceresc vă iubeşte şi, la fel şi Singurul Său Fiu Născut. Când Ei vă vor vorbi – şi Ei o vor face – nu va fi în vânt, nici în cutremur, nici în foc, ci va fi cu o voce liniştită şi mică, un susur blând şi subţire.12 Va fi pe limba îngerilor. Să ne bucurăm la gândul că, atunci când spunem lucruri edificatoare, încurajatoare cel puţin acestora, fraţilor noştri, surorilor noastre şi celor mici, le spunem în acord cu Dumnezeu.13 În numele lui Isus Hristos, amin.