Tineri
Un ajun de Crăciun perfect
În copilăria mea, unul dintre momentele importante ale fiecărui an era ajunul Crăciunului. Eu şi familia mea făceam pizza, mergeam la colindat şi, apoi, ne întâlneam pentru o (mică) adunare de devoţiune cu ocazia Crăciunului. Cântam imnuri pe toate cele patru voci atât de tare, încât vocile aproape ni se rupeau şi interpretam zgomotos colinde la combinaţia noastră neobişnuită de instrumente muzicale. Tata încheia mereu seara cu un gând de Crăciun care ne făcea să plângem de bucurie. Viaţa nu putea fi mai frumoasă ca în seara de Crăciun.
Când eram puţin mai mare, mama mea a început să aibă grijă de o tânără vecină, Kelly. Kelly venea la noi acasă în fiecare zi după şcoală în timp ce mama ei, Patty, muncea. Kelly mă urmărea peste tot ca un căţeluş – gălăgioasă şi neajutorată. Era mereu o uşurare atunci când Patty venea după fiica ei şi casa şi familia noastră aveau linişte.
Într-o zi de decembrie, am fost îngrozită când mama le-a invitat pe Patty şi Kelly să ni se alăture în seara de Crăciun. Ajunul meu de Crăciun. Mama a zâmbit şi m-a asigurat: „Acest lucru nu va schimba nimic”. Dar eu ştiam mai bine. Ele ne vor mânca toată pizza. Kelly va râde de felul în care vom cânta. M-am resemnat cu gândul că va fi cel mai groaznic ajun de Crăciun.
Când seara a venit, Patty şi Kelly ni s-au alăturat, am vorbit şi am râs şi am cântat. Mama mea avusese dreptate. A fost perfect. La miezul nopţii, ele ne-au mulţumit şi au plecat fără tragere de inimă. Am mers în pat cu o inima plină de dragoste şi recunoştinţă. Am descoperit că darurile de Crăciun cu adevărat preţioase nu se reduc când sunt împărţite. În schimb, ele devin mai plăcute şi se înmulţesc atunci când le dăruim.