Încrederea pe care ţi-o dă demnitatea
Dintr-o cuvântare rostită în cadrul serii la gura sobei pentru tineri din 31 decembrie 2006.
Doresc să vorbesc despre cum putem avea un anumit fel de încredere.
Mesajul pe care doresc să vi-l transmit este unul de speranţă şi încurajare pentru acum şi pentru restul vieţii voastre. Există multe probleme în lume, dar probleme au existat întotdeauna în toate epocile şi erele. Nu vă faceţi griji din cauza lor şi nu vă lăsaţi descurajaţi de ele. În anii care urmează vor exista multe ocazii minunate şi mari binecuvântări. Ştiinţa, tehnica, medicina şi mijloacele de comunicare – toate domeniile care ne îmbogăţesc viaţa – vor continua să progreseze. Voi trăiţi în cea mai glorioasă perioadă pe care a cunoscut-o lumea vreodată, în care tot mai multe binecuvântări se revarsă asupra tot mai multor oameni din întreaga lume într-o măsură mai mare decât în oricare altă perioadă istorică. Aduceţi-vă aminte – bunica voastră nu a visat niciodată la tabletă digitală când a avut vârsta voastră iar bunicul vostru încă nu are nicio idee cum să trimită un mesaj pe telefon. Aşa că fiţi fericiţi, sănătoşi şi optimişti.
Spun aceste lucruri în parte pentru că, într-un articol pe care l-am citit de curând, se spunea că bolile de care suferă tinerii de astăzi nu sunt diabetul, cancerul sau bolile de inimă. (Aceste probleme sunt rezervate persoanelor de vârsta mea, nu a voastră.) Boala de care suferă adolescenţii şi tinerii de 20 până la 30 de ani este neîncrederea în sine, teama de viitor, lipsa respectului de sine şi o lipsă generală de încredere în sine şi în lumea din jur.
Deşi sunt mult mai în vârstă decât voi, înţeleg aceste temeri pentru că, în cea mai mare parte a tinereţii mele, şi eu m-am confruntat cu situaţii în care nu am avut prea multă încredere în mine. Îmi amintesc că mă străduiam să obţin note bune, sperând să obţin o bursă, şi mă întrebam de ce alţii păreau să reuşească mai mult decât mine acest lucru. Îmi amintesc numeroşii ani de competiţii sportive din timpul liceului şi facultăţii, în care am încercat să joc cu încrederea necesară pentru a avea succes pentru că doream cu disperare să câştig marele meci sau să aduc acasă cupa mult râvnită. Îmi aduc aminte în special că îmi lipsea încrederea în faţa fetelor, deseori marea sursă de nelinişte a tinerilor băieţi. Sunt atât de recunoscător că sora Holland a hotărât să-mi acorde o întâlnire. Da, îmi amintesc toate lucrurile pe care vi le amintiţi şi voi – să mi se pară că nu arăt bine sau că nu voi fi acceptat sau să fiu îngrijorat din pricina viitorului.
Scopul meu, acum, nu este să discut despre toate aceste lucruri cu care se confruntă o tinerii şi care provoacă îndoieli şi oarecare lipsă de încredere în sine, ci doresc să vorbesc despre cum putem avea un anumit fel de încredere – o încredere care, atunci când este bazată pe merit, are un efect minunat asupra fiecărui aspect al vieţii noastre, în special asupra respectului de sine şi modului în care vedem viitorul. Pentru a vă ajuta să înţelegeţi la ce mă refer, trebuie să vă spun o poveste.
Valoarea demnităţii personale
Cu mulţi ani în urmă, cu mult timp înainte de a fi chemat ca autoritate generală, am rostit o cuvântare în cadrul unei conferinţe a tinerilor adulţi. Conferinţa s-a încheiat cu o adunare de depunere a mărturiilor, în care un tânăr chipeş care se întorsese din misiune s-a ridicat pentru a-şi depune mărturia. El arăta bine, era îngrijit şi încrezător – exact cum trebuie să arate un tânăr care şi-a încheiat misiunea.
Când a început să vorbească, ochii i s-au umplut de lacrimi. El a spus că era recunoscător să se afle în mijlocul unui grup atât de minunat de tineri sfinţi din zilele din urmă şi să aibă sentimente bune cu privire la viaţa pe care încerca s-o ducă. Dar acele sentimente, a spus el, se datorează unei experienţe pe care o avusese cu câţiva ani în urmă, o experienţă care îi modelase viaţa pentru totdeauna.
A relatat apoi întoarcerea acasă de la o întâlnire pe care o avusese la scurt timp după ce fusese rânduit vârstnic la vârsta de 18 ani. La acea întâlnire, se întâmplase ceva de care nu era mândru. Nu a intrat în detalii şi nici nu ar fi trebuit să facă acest lucru în public. Nu cunosc nici acum natura incidentului, dar a fost destul de însemnată pentru el încât să-i afecteze starea de spirit şi respectul de sine.
În timp ce stătea în maşină, pe aleea din faţa casei lui, gândindu-se la lucrurile care se întâmplaseră şi având sincere păreri de rău, mama sa, care nu era membră, a ieşit alergând din casă, îndreptându-se direct spre maşină. Într-o clipă, i-a povestit că fratele lui mai mic căzuse în casă, se lovise puternic la cap şi avea un fel de criză sau convulsii. Tatăl, care nu era nici el membru, chemase ambulanţa, dar avea să treacă ceva timp până la sosirea ajutorului.
„Vino şi fă ceva”, a strigat ea. „Nu este ceva ce faceţi în Biserica voastră în momente ca acesta? Ai preoţia lor. Vino şi fă ceva.”
Mama sa nu ştia prea multe despre Biserică în acea perioadă, dar ştia ceva despre binecuvântările preoţiei. Totuşi, în acea seară în care cineva foarte drag lui a avut nevoie de credinţa şi tăria lui, acest tânăr băiat nu l-a putut ajuta. Date fiind sentimentele cu care tocmai se luptase şi compromisul pe care simţea că tocmai îl făcuse – oricare a fost acela – nu se putea prezenta în faţa Domnului şi cere binecuvântarea care era necesară.
El a sărit din maşină şi a alergat în josul străzii spre casa unui bărbat mai în vârstă demn, care îi devenise prieten în episcopie încă de la convertirea băiatului, cu doi sau trei ani în urmă. I-a explicat ce se întâmplase şi cei doi au ajuns în casă cu mult timp înainte să sosească ambulanţa. Sfârşitul fericit al acestei întâmplări, aşa cum a fost relatată în acea adunare de depunere a mărturiilor, a fost că bărbatul mai în vârstă a dat, pe loc, o dulce şi puternică binecuvântare a preoţiei, lăsând, la plecare, pe copilul rănit într-o stare stabilă şi odihnindu-se la sosirea ajutorului medical. Copilul a fost dus în grabă la spital şi diagnosticul dat după examinarea atentă a fost că nu se produsese niciun rău permanent. Un moment foarte greu pentru această familie trecuse.
Apoi, tânărul care tocmai revenise din misiune a spus: „Nicio persoană care nu s-a confruntat cu ce m-am confruntat eu în seara aceea nu va cunoaşte vreodată ruşinea şi tristeţea pe care le-am avut în suflet pentru că nu m-am simţit demn să folosesc preoţia pe care o deţineam. Amintirea este cu atât mai dureroasă pentru mine cu cât cei care au avut nevoie de mine au fost fratele meu mai mic şi iubiţii mei părinţi care erau atât de înspăimântaţi şi care aveau dreptul să aştepte mai mult de la mine. Dar, astăzi, stând în faţa dumneavoastră, vă pot spune un lucru”, a spus el. „Nu sunt perfect dar, din acea noapte, nu am mai făcut niciodată nimic ce m-ar putea împiedica să mă prezint în faţa Domnului cu încredere şi să-I cer ajutorul când este necesar. Demnitatea personală este o luptă în această lume în care trăim”, a mai spus el, „dar este o luptă pe care o câştig. Am simţit degetul condamnării îndreptat spre mine o dată în viaţa mea şi nu intenţionez să-l mai simt vreodată dacă pot să fac ceva pentru a împiedica acest lucru. Şi, desigur”, a concluzionat el, „pot să fac totul pentru a-l împiedica”.
El şi-a încheiat mărturia şi s-a aşezat. Mi-l amintesc încă foarte bine. Îmi amintesc încă încăperea în care ne aflam. Şi îmi amintesc încă tăcerea desăvârşită, emoţionantă care a urmat cuvintelor sale în timp ce fiecare persoană din încăpere îşi cerceta sufletul ceva mai în profunzime, promiţând cu ceva mai multă tărie să trăiască potrivit acestor cuvinte date de Domnul:
„Virtutea să înfrumuseţeze, fără încetare, gândurile tale; atunci încrederea ta va creşte puternic în prezenţa lui Dumnezeu; şi doctrina preoţiei va cădea deasupra sufletului tău ca roua din cer.
Duhul Sfânt va fi tovarăşul tău permanent şi sceptrul tău un sceptru neschimbat al dreptăţii şi al adevărului” (D&L 121:45–46; subliniere adăugată).
Să ne bucurăm de Spiritul lui Dumnezeu
Iubiţii mei tineri prieteni, vă doresc o viaţă minunată. Gândiţi-vă la tot ce este mai bun, speraţi în tot ce este mai bun şi aveţi credinţă în viitor. Vă aşteaptă o viaţă minunată. Tatăl vostru Ceresc vă iubeşte. Dacă aţi făcut vreo greşeală, vă puteţi pocăi şi puteţi fi iertaţi aşa cum s-a întâmplat în cazul acestui tânăr băiat. Aveţi pentru ce să trăiţi, să faceţi planuri şi aveţi în ce să credeţi. Dacă aveţi aprobarea conştiinţei voastre, când sunteţi singuri cu amintirile voastre, vi se permite să simţiţi Spiritul lui Dumnezeu într-un mod foarte personal. Doresc să vă bucuraţi de acest Spirit, să simţiţi întotdeauna acea încredere în prezenţa Domnului. Fie ca gândurile virtuoase să ne păstreze faptele pure astăzi, mâine şi întotdeauna.