Adevărul dăinuie

Vârstnicul D. Todd Christofferson

din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli

O seară cu vârstnicul D. Todd Christofferson

Cuvântare adresată învățătorilor de religie ai SEB • 26 ianuarie 2018 • Tabernacolul Salt Lake

Mulțumesc Tatălui meu Ceresc pentru privilegiul de a fi cu dumneavoastră în această seară. Sunt recunoscător pentru vârstnicul Kim B. Clark și fratele Chad H. Webb. Îi admir pe toți cei care au fost menționați în această seară sau a căror nume se află pe programul tipărit. Apreciez foarte mult Sistemul Educațional al Bisericii și seminarele și institutele. Îi admir, de asemenea, pe toți cei care slujesc – asociații, voluntarii și toți cei care contribuie. Cred că slujirea pe care o oferiți este extrem de importantă și valoroasă pentru membrii Bisericii, mai ales pentru fiecare generație care se ridică și vă sunt recunoscător.

În această seară doresc să vă vorbesc despre adevăr. Sistemul Educațional al Bisericii are scopul de a preda și de a insufla adevărul, mai ales acele adevăruri importante și fundamentale care stau la baza vieții eterne. Au fost importante întotdeauna nu doar predarea, ci și apărarea adevărului și, în zilele noastre se pare că este cu atât mai mult nevoie să facem acest lucru.

Cu toții ne amintim conversația consemnată în Ioan și care a avut loc atunci când Isus a fost acuzat în fața lui Pilat și a declarat că El a venit în lume „să [mărturisească] despre adevăr”. Isus a spus: „Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu”.¹ Pilat a răspuns cu scepticism: „Ce este adevărul?”². Aparent, aceasta a fost o întrebare retorică. Poate că el nu credea că adevărul există sau poate că, după ce trăise o viață plină de intrigi politice, nu mai avea speranță că putea cunoaște ceea ce chiar era adevărat. Cu toate acestea, întrebarea sa este una bună, una la care ar trebui să ne gândim.

În rugăciunea de mijlocire pe care Domnul a rostit-o la cina cea de taină, El a depus mărturie despre cuvântul Tatălui că este adevăr.³ El a declarat că mărturia Spiritului Sfânt este adevărată și că „adevărul va rămâne în vecii vecilor”.⁴ Atât despre Tatăl, cât și despre Fiul, este proclamat că sunt „[plini] de har și adevăr”.⁵ Printr-o revelație primită de Joseph Smith, Salvatorul a oferit poate cea mai concisă definiție posibilă a adevărului: „Adevărul este cunoașterea lucrurilor așa cum sunt, și așa cum au fost, și așa cum o să fie”.⁶

Această definiție este clară și ne ajută să înțelegem că, fără ajutor divin, cunoașterea pe care omul muritor o are despre adevăr este limitată. Profesorul emerit de la UBY, Chauncey C. Riddle, a explicat acest lucru astfel:

„Nicio ființă muritoare nu poate cunoaște decât o mică parte a adevărului despre cum sunt lucrurile, cum au fost și cum vor fi. Și, deoarece noi, muritorii, înțelegem lucrurile prin asociere, nu putem înțelege pe deplin acea mică parte [a adevărului], deoarece acea mică parte poate fi înțeleasă pe deplin doar atunci când este pusă în legătură cu toate celelalte lucruri din trecut, [prezent] și viitor.

Prin urmare, adevărul este ceva înțeles pe deplin doar de dumnezei, de cei care sunt atotștiutori și care văd și cunosc toate lucrurile, din trecut, prezent și viitor”.⁷

Profesorul Riddle continuă și menționează:

„Pentru a salva omenirea de consecințele ce decurg ca urmare a acestei abilități limitate de a discerne adevărul, Tatăl nostru ni L-a dăruit pe Salvatorul nostru, Isus Hristos, și pe Duhul Sfânt. Salvatorul nostru oferă tuturor bărbaților și femeilor care se nasc în această lume lumina lui Hristos, cu ajutorul cărei ei pot să deosebească binele de rău… Dacă o persoană primește și iubește lumina lui Hristos și învață să o folosească în mod obișnuit pentru a discerne binele de rău, ea va fi pregătită să primească mărturia Duhului Sfânt… O persoană care a primit [darul Duhului Sfânt] are dreptul la însoțirea permanentă a Duhului Sfânt. Orice persoană care are parte de acea însoțire permanentă are acces la întregul adevăr. «Și prin puterea Duhului Sfânt veți putea voi cunoaște adevărul tuturor lucrurilor [Moroni 10:5]»”.⁸

Salvatorul a confirmat acest lucru prin ceva ce a spus la cina cea de taină: „Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul”.⁹ Lui Joseph Smith i-a spus: „Acela care ține poruncile Lui primește adevărul și lumina până când este slăvit în adevăr și cunoaște toate lucrurile”.¹⁰

Prin urmare, primul lucru pe care trebuie să-l înțelegem despre adevăr este că, pentru a putea avea parte de o cunoaștere cât mai bună a acestuia avem nevoie de ajutor divin, primit fie prin lumina lui Hristos, fie de la Duhul Sfânt.Deoarece resursele și capacitatea noastră de muritori sunt limitate, dacă nu suntem ajutați prin revelație, pur și simplu nu putem obține o cunoaștere cuprinzătoare a lucrurilor așa cum au fost, cum sunt și cum vor fi și a modului în care un lucru are legătură cu toate celelalte în trecut, prezent și viitor.

Cu toate acestea, Domnul l-a îndrumat pe profetul Joseph Smith „[să studieze, și să învețe, și să se familiarizeze] cu toate cărțile bune și cu limbajele, cu limbile și cu oamenii”.¹¹ Și El ne oferă acea îndrumare tuturor: „căutați cuvintele de înțelepciune [sau putem să spunem «adevărul»] în cele mai bune cărți; căutați să învățați, chiar prin studiu și, de asemenea, prin credință”.¹² Și El spune că trebuie să facem aceste lucruri „cu sârguință”.¹³ Trebuie să facem tot ce putem, și acest lucru include să dăm dovadă de credință – să cerem, să căutăm și să batem, în mod consistent, pentru a primi adevărul și lumina care vin de la Dumnezeu.¹⁴ Aceasta este „învățarea temeinică”, așa cum a descris-o vârstnicul Kim Clark în această seară.

Eu cred că majoritatea adevărurilor, și poate chiar toate adevărurile pe care putem să le descoperim, le primim prin ajutor divin, fie că ne dăm sau nu seama de acest lucru. Scriind despre lumina sau Spiritul lui Hristos, președintele Boyd K. Packer a remarcat:

„Spiritul lui Hristos îl poate lumina pe inventator, pe omul de știință, pe pictor, pe sculptor, pe compozitor, pe actor, pe arhitect, pe scriitor să producă lucruri mărețe, chiar lucruri inspirate, pentru binele și binecuvântarea întregii omeniri.

Acest Spirit poate îndruma un fermier pe câmpul său și un pescar în barca sa. Îl poate inspira pe învățător în sala de clasă, pe misionar când își prezintă mesajul. Îl poate inspira pe cursantul care ascultă. Și ceva ce are o importanță foarte mare, îi poate inspira pe soț și soție și pe tată și mamă”.¹⁵

Noi, dintre toți oamenii, ar trebui să fim suficient de umili și realiști pentru a înțelege că, nu doar salvarea vine prin har „după ce am făcut tot posibilul”, ci și înțelegerea noastră a adevărului vine prin har „după ce am făcut tot posibilul”.¹⁶ „Deoarece cuvântul Domnului este adevăr și orice este adevăr este lumină, și orice este lumină este Spirit, chiar Spiritul lui Isus Hristos”.¹⁷

Acum citesc declarația Salvatorului potrivit căreia: „adevărul va rămâne în vecii vecilor”.¹⁸ În secțiunea 93 din Doctrină și legăminte, Domnul declară: „Tot adevărul este independent în sfera în care Dumnezeu l-a plasat, liber să acționeze prin el însuși, la fel ca toată inteligența; altfel nu este existență”.¹⁹ Eu înțeleg din aceasta că tot adevărul, inclusiv cel care guvernează sfera noastră prezentă, există în mod independent și separat. Nu este schimbat datorită preferințelor mele sau opiniilor dumneavoastră. Rămâne independent în pofida oricăror încercări de a-l controla sau schimba. Nu poate fi influențat în niciun fel. Este o realitate constantă.

Salvatorul a spus că, fără această realitate constantă a adevărului, „nu este existență”.²⁰ Eu cred că Lehi s-a gândit la aceste lucruri când ne-a învățat:

„Iar dacă veți spune că nu este lege [aici lege este sinonim cu adevăr – adevăr care este «independent în sfera în care Dumnezeu l-a plasat»], veți spune, de asemenea, că nu este păcat [păcatul reprezentând nesupunerea față de lege]. Dacă veți spune că nu este păcat, atunci veți spune, de asemenea, că nu este nici dreptate [dreptatea fiind supunerea față de lege; cu alte cuvinte, fără a avea lege sau adevăr nu există nimic cărora să te supui sau nu]. Și dacă n-ar fi dreptate, atunci n-ar fi nici fericire [fericirea fiind obținută ca urmare a dreptății]. Și dacă n-ar fi dreptate, nici fericire, atunci n-ar fi nici pedeapsă, nici nenorocire [pedeapsa și nenorocirea fiind consecințele păcatului]. Și dacă aceste lucruri nu sunt, atunci nu este nici Dumnezeu. Și dacă Dumnezeu nu este, atunci nici noi nu suntem și nici pământul; căci n-ar fi putut să existe crearea lucrurilor și nici posibilitatea de a acționa sau de a fi obiectul unei acțiuni; prin urmare, toate lucrurile ar fi trebuit să dispară”.²¹

Atunci, prin aceste lucruri, știm că adevărul există, că reprezintă o realitate constantă și neschimbătoare, că, fără ajutor, cantitatea de adevăr pe care muritorii o pot discerne este relativ mică, că depindem de ajutorul primit prin revelație divină pentru a învăța „adevărul tuturor lucrurilor”²² și că noi și Dumnezeu depindem de adevăr pentru a acționa și a crea, „altfel nu este existență”.²³ Într-un alt loc, învățăm, de asemenea, că adevărul nu intră în conflict cu adevărul, ci că, într-adevăr, tot adevărul poate fi cuprins într-un mare întreg.

Acum, ce se întâmplă în lumea de astăzi când încercăm să predăm și să declarăm adevărul, în mod deosebit, adevărul spiritual?

În mare parte a lumii, gândirea relativistă a devenit o filosofie predominantă. Când spun relativism mă refer la punctul de vedere potrivit căruia adevărurile etice sau morale sunt relative, că ele depind de atitudinea și sentimentele oamenilor și că nimeni nu poate judeca veridicitatea „adevărului” unei persoane. În zilele noastre auzim multe discuții despre „adevărul meu” și „adevărul lui” sau „adevărul ei”. Acest mod de gândire este descris de ziaristul David Brooks, în recenzia cărții Lost in Transition, scrisă de Cristian Smith, sociolog la universitatea Notre Dame, și de alții. Brooks comentează:

„Părerea standard, la care cei mai mulți dintre [cei intervievați de Smith] au revenit în mod repetat, este aceea că alegerile morale depind doar de gusturile persoanei respective. «Este ceva personal», au răspuns, de regulă, cei intervievați. «Depinde de fiecare persoană în parte. Cine sunt eu să vorbesc?».

Respingând supunerea oarbă față de autoritate, mulți tineri au ajuns la cealaltă extremă: «Eu fac ceea ce cred că mă face fericit sau fac ceea ce simt. Nu am nicio altă modalitate prin care să știu ce să fac, decât prin ceea ce simt în interior».

„Mulți dintre ei au vorbit deschis despre sentimentele lor cu privire la moralitate însă au ezitat să asocieze acele sentimente unei gândiri mai largi care să cuprindă anumite conduite morale sau obligații care să fie împărtășite și de alții. Așa cum unul dintre ei a spus: «Eu cred că ce face ca un lucru să fie drept este ceea ce simt eu cu privire la acel lucru. Însă, alți oameni simt în moduri diferite, așa că nu pot să vorbesc în numele altcuiva în legătură cu ceea ce este bine și ceea ce este rău.»”²⁴

Cred că sunteți de acord că filosofia relativismului moral este tot mai populară în zilele noastre. „Să nu judeci” a devenit un standard ce cu greu poate fi pus în discuție în majoritatea conversațiilor și comportamentelor. Însă în realitate, noi toți facem judecăți despre ceea ce este bine și ceea ce este rău, și nu doar pentru noi înșine, ci și pentru oamenii și societatea din jurul nostru. Legile și sistemele de legi, chiar sistemele politice, reprezintă valori morale și sunt percepute ca adevăruri. Într-o societate pluralistă, putem să dezbatem cu privire la ce valori trebuie să fie păstrate cu sfințenie prin legi și reglementări și la ce e bine sau rău sau adevărat, dar, în cele din urmă, cu privire la orice problemă, punctul de vedere al unei persoane sau al unui grup predomină și toți ceilalți trebuie să se supună.

Relativismul moral pur și simplu nu funcționează dacă dorim să avem parte de ordine și justiție într-o societate. Poate fi comiterea unei crime ceva rău pentru majoritatea, dar ceva bun pentru unii? Este un hoț îndreptățit să păstreze ceea ce a furat și să continue să fure deoarece el crede că furtul este ceva bun pentru el, în mod deosebit pentru că a crescut într-un mediu plin de lipsuri? Sau, pentru a vorbi despre ceva ce auzim foarte des la știri în ultima perioadă, este un bărbat îndreptățit să hărțuiască sexual o femeie deoarece este în acord cu ceea ce crede despre ce este bine și ce este rău?

Cineva ar putea spune: „Ei bine, dumneavoastră vorbiți despre lucruri care sunt acceptate de marea majoritate ca fiind greșite. Există anumite valori care nu au fost create și care au fost acceptate de oamenii din toate timpurile și ele stau la baza legilor împotriva crimei, violului, furtului și a altor acțiuni care rănesc oamenii sau care îi împiedică să-și urmeze calea legitimă către fericire. Acestea sunt drepturi esențiale și universale ale omului ce nu permit nimănui să le combată. Doar în afara acestor drepturi ale omului recunoscute se aplică relativismul moral, în care fiecare persoană poate să definească pentru ea însăși ce este bine și ce este rău”. Însă, un astfel de mod de a raționa scoate în evidență faptul că există de fapt repere morale absolute, indiferent că le numești drepturi universale ale omului sau în alt fel. Cel puțin anumite adevăruri și concepte morale există independent de capriciile sau preferințele personale. Așadar, singura dezbatere este cu privire la care sunt acestea și cât de departe merg. Ceea ce numim relativism moral este, de fapt, o dezbatere în desfășurare despre toleranță: Ce acțiuni și diferențe trebuie tolerate în societate și în interacțiunile dintre oameni?

Chemarea noastră, care este din ce în ce mai importantă în acest mediu, este aceea de a preda adevărul cu privire la conceptele morale: ce sunt și cât de departe merg. Prețuim adevărul despre orice lucru, din orice sursă, însă, în mod deosebit, adevărul etern, deoarece acesta are legătură cu scopul și sensul vieții și cu conduita, de aceea trebuie să-l obținem de la Dumnezeu. În general, relativiștii morali nu văd care este rolul sau importanța lui Dumnezeu în ceea ce privește această discuție și, de obicei, chiar se îndoiesc că El există. Dacă El există și, mai mult, dacă El vorbește omului, acest lucru le-ar crea neplăceri. Doar dacă Dumnezeu nu există, cineva poate considera adevărul ca fiind relativ.

Pew Research a raportat recent că, pentru prima dată, majoritatea americanilor (56 de procente) consideră că nu este necesar să ai convingeri religioase pentru a fi o persoană bună. Făcând referire la rezultatul studiului, Greg Smith, director asociat al Departamentului de Cercetare al Pew, a scris: „«Dumnezeu nu este necesar pentru a avea un sistem de valori și moralitate bune»”.²⁵

Sunt sigur că suntem de acord că majoritatea oamenilor care sunt atei sau care nu aderă la o religie sau vreo credință religioasă pot fi, și majoritatea dintre ei sunt, buni și cinstiți. Însă nu am fi de acord că acest lucru se întâmplă fără Dumnezeu. După cum am menționat mai devreme, fie că unei persoane îi place sau nu, crede sau nu, sau chiar dacă este conștientă sau nu de acest lucru, ea este plină cu lumina lui Hristos și, prin urmare, are un simț a ceea este bine și ceea ce este rău pe care îl numim uneori conștiință. Salvatorul a spus: „Sunt adevărata lumină care luminează pe orice om care vine pe lume”.²⁶ Este consemnat, de asemenea: „Și Spiritul dă lumină fiecărui om care vine pe lume; și Spiritul luminează în toată lumea pe fiecare om care ascultă glasul Spiritului”.²⁷

Președintele Boyd K. Packer, în articolul din care am citat mai devreme, ne-a învățat:

„Fiecare bărbat, femeie și copil de orice naționalitate, credință sau culoare – fiecare, oriunde trăiește, orice crede sau ce face – are în el lumina nepieritoare a lui Hristos. În această privință, toți oamenii au fost creați egali. Lumina lui Hristos, care există în fiecare om, este o mărturie a faptului că Dumnezeu nu este părtinitor (vezi D&L 1:35). El îi tratează pe fiecare în mod egal prin această înzestrare cu lumina lui Hristos”.²⁸

Faptul că lumina lui Hristos este prezentă în fiecare muritor este ceea ce a avut Lehi în minte atunci când a declarat: „Și oamenii sunt instruiți îndeajuns ca să deosebească binele de rău… Și pentru că sunt mântuiți de la cădere, au devenit liberi pentru totdeauna, deosebind binele de rău”.²⁹ Mormon ne-a îndemnat: „Căutați cu hărnicie în lumina lui Hristos ca să puteți deosebi binele de rău; și dacă veți pune mâna pe fiecare lucru bun și nu-l veți condamna, atunci voi cu siguranță veți fi un copil al lui Hristos”.³⁰

Relativismul moral face rău cu adevărat deoarece acționează pentru a diminua îndemnurile conștiinței. Dacă este recunoscută și urmată, conștiința ne va conduce către mai multă lumină și adevăr. Însă, dacă o ignorăm sau o suprimăm, acest lucru ne va duce, în mod evident, departe de lumină și adevăr, către negare, greșeală și regret. A pretinde că nu există niciun adevăr obiectiv, constant nu înseamnă nimic altceva decât o încercare de a scăpa de responsabilitate și răspundere. Aceasta nu este o rețetă pentru fericire.

În urmă cu 20 de ani, J. Budziszewski, profesor de studii guvernamentale și filosofie al Universității Texas, Austin, a scris pentru publicația catolică First Things un articol interesant, intitulat „Răzbunarea conștiinței”. Dânsul a scris despre conștiință ca fiind parte a legii naturale, „o lege care există în inima fiecărei ființe umane”. Noi descriem acest lucru ca fiind, desigur, lumina lui Hristos. În orice caz, observațiile pe care dânsul le-a făcut despre încercarea de suprimare a conștiinței ne oferă o înțelegere profundă.

Dânsul a scris: „Cunoșterea noastră cu privire la principiile de bază [cum sunt cele incluse în cele zece porunci] nu poate fi uitată. Acestea sunt legi pe care nu putem să nu le cunoaștem”.³¹ Relativismul moral neagă că aceste principii de bază există, sau, dacă există, neagă faptul că acestea sunt bune pentru toți. Realismul moral argumenteză că nu știm exact care este adevărul, dar că îl căutăm cu sinceritate și facem cât de bine putem, încercând să vedem lucrurile într-o noapte cețoasă, am putea spune. Budziszewski declară: „Noi știm mai bine; nu facem tot ceea ce putem să facem… În general știm ce este bine și ce este rău, însă dorim să nu fi știut. Doar ne prefacem că suntem în căutarea adevărului – pentru a putea face lucruri rele, pentru a tolera ceea ce este rău sau pentru a ne suprima remușcările pentru lucrurile rele pe care le-am făcut în trecut… [Declinul] nostru nu se datorează ignoranței cu privire la moralitate, ci suprimării moralității. Nu suntem lipsiți de instruire, ci în «negare». Nu ne lipsește cunoașterea cu privire la moralitate; nu ținem cont de această cunoaștere”.³²

Ceea ce Alma i-a descris fiului său, Corianton, ca fiind „remușcări de conștiință”³³ este real și Budziszewski a subliniat faptul că încercarea de a suprima conștiința sau de a scăpa de remușcări, fără a ne pocăi, nu au sorți de izbândă în final. Vedem acest lucru la oameni care pretind că nu este rău ceea ce ei știu că este rău. Ei pot în mod intenționat să repete un păcat din nou și din nou pentru a încerca să scape de glasul conștiinței. Unii pot să caute lucruri care să le distragă atenția în mod continuu, folosind o mare parte a timpului lor pentru a utiliza rețelele de socializare și jocurile video sau ascultând muzică tot timpul în căști, pentru a evita orice momente de liniște în care conștiința le-ar putea vorbi. Vedem acest lucru în nenumăratele încercări de a raționaliza, care par că nu se mai termină și care sunt atât de pline de creativitate. Budziszewski o citează pe aceasta: „Îmi spun că sexul [în afara căsătoriei] este în regulă deoarece mă voi căsători cu partenerul meu, pentru că vreau ca partenerul meu să se căsătorească cu mine sau pentru că trebuie să aflu dacă putem să fim fericiți căsătoriți… [sau] «nu avem nevoie de promisiuni deoarece suntem îndrăgostiți». Acest lucru sugerează, desigur, că cei care [doresc sau] au nevoie de promisiuni iubesc în mod impur”.³⁴

În afară de a se preface, de a încerca să fie distrași sau de a raționaliza, oamenii pot încerca să-i facă pe alții să ia parte la faptele rele, ca un mod de a încerca să se justifice ei înșiși. Ei „nu păcătuiesc în privat; ei încearcă să recruteze”.³⁵ Putem spune că Satana este recrutatorul șef, „căci el caută ca toți oamenii să fie nenorociți la fel ca el”.³⁶ Cei care oferă cea mai mare îngrijorare sunt cei care insistă că „societatea trebuie să fie transformată pentru a nu mai exista judecăți neplăcute. De aceea, ei schimbă legi, se infiltrează în școli și înființează grupuri administrative responsabile cu reglementări sociale și cu privire la bunăstare care deranjează”.³⁷ Bine ne-a avertizat Isaia: „Vai de cei ce numesc răul bine, și binele rău, care spun că întunericul este lumină, și lumina întuneric, care dau amărăciunea în loc de dulceață, și dulceața în loc de amărăciune!”.³⁸

Astfel, Budziszewski a concluzionat că, din cauza eforturilor noastre de a suprima puternicele forțe ale conștiiței și de a raționaliza vina, împingem societatea tot mai adânc în abisul moral.³⁹ Aș adăuga că sunt responsabile, de asemenea, pentru mânia care este manifestată tot mai mult în orice încercare de a discuta despre standardele și normele dintr-o societate.

Vorbindu-i lui Nicodim, Isus a spus:

„Și judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele.

Căci oricine face răul, urăște lumina, și nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele.

Dar cine lucrează după adevăr vine la lumină, pentru ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu”.⁴⁰

Încercările de suprimare a conștiinței nu doar că sunt sortite eșecului, însă, dacă oamenii ar înțelege lucrurile în adevăratul lor context, nimeni nu ar încerca vreodată să facă acest lucru. La început am vorbit despre ceea ce Lehi ne-a învățat cu privire la încercarea de a scăpa de pedeapsă și nefericire prin negarea existenței păcatului – „dacă veți spune că nu este lege, veți… spune că nu este păcat”.⁴¹ Dacă am putea șterge legea sau adevărul, așa cum încearcă cei care se luptă împotriva conștiinței, am putea, într-adevăr, să scăpăm de vină, pedeapsă și nefericire. Însă amintiți-vă, așa cum ne-a avertizat Lehi, că, fără lege, existența noastră nu ar avea nicio valoare. Am distruge posibilitatea ca dreptatea și fericirea să existe. Am distruge crearea și existența. În mod evident, ideea de a șterge sau de a elimina adevărul este o absurditate, însă, există o cale prin care putem scăpa de nefericire, păstrând prilejul de a obține fericire.Este numită doctrina sau Evanghelia lui Hristos – credință în Hristos, pocăință și botez, atât prin apă, cât și prin Spirit.⁴²

Trebuie să-i ajutăm pe cursanții noștri, așa cum a spus Salvatorul, „[să lucreze] după adevăr”⁴³ – să îmbrățișeze cu toată inima lumina lui Hristos care există în ei și să primească mai multă lumină și adevăr, care vin prin Duhul Sfânt. Faptul de a ne opune, a raționaliza și a ne preface nu va da rezultate. Doar pocăința și supunerea față de adevăr pot oferi „autenticitatea” pe care mulți dintre ei o doresc. Doar pocăința și supunerea față de adevăr pot păstra și mări fericirea și libertatea noastră.

Încă de la începutul carierei mele în drept am văzut care sunt consecințele tragice ale ignorării conștiinței. Eram funcționar legislativ al judecătorului districtual John J. Sirica în Washington D.C. Scandalul național cunoscut drept Watergate începuse cu puțin timp înainte de a-mi începe stagiul de funcționar și procedurile juridice legate de Watergate au ocupat timpul judecătorului Sirica și, prin urmare, timpul meu, aproape în totalitate în următorii aproape doi ani și jumătate. Fără să repet detaliile, voi spune simplu că, în anul 1972, agenți din campania de realegere a președintelui Richard Nixon, Comitetul de realegere al președintelui, au folosit mijloace de interceptare a comunicațiilor, au pătruns ilegal și au încercat să fure informații de la Comitetul Democrat Național. Au fost făcute arestări și s-a depus efort aproape imediat pentru a ascunde orice legătură între aceste activități ilegale și campania președintelui Nixon sau oricare oficial de la Casa Albă. Această încercare de a ascunde informații a reprezentat o obstrucție ilegală a justiției și s-a descoperit că însuși președintele Nixon era implicat.

Eu cred că au existat multe momente în următorii doi ani, înainte de a demisiona, când Nixon, având o conștiință trează, ar fi putut să oprească ca lucrurile să degenereze și să spună: „Acest lucru nu este drept, nu vom continua în acest fel, să lăsăm lucrurile să se întâmple indiferent de consecințe”, și ar fi putut să treacă cu bine peste complicațiile politice și inevitabila critică și și-ar fi terminat mandatul. Însă nu a făcut nimic din toate astea. În schimb, dânsul a susținut conspirația pentru acoperirea adevărului. Cel mai jenant moment pentru mine a fost când am ascultat împreună cu judecătorul Sirica o înregistrare a unei conversații care a avut loc, în data de 21 martie 1973, în Biroul Oval, între președinte și consilierul pe probleme legale de la Casa Albă, John Dean.

Dean fusese cel care avusese grijă ca adevărul să fie mușamalizat în interiorul Casei Albe și simțea că lucrurile încep să iasă la iveală. Atunci venise la Nixon pentru a-i cere îndrumare. În această conversație înregistrată, Dean a dezvăluit ce se făcuse în ultimele luni, inclusiv faptul că se oferiseră bani familiilor celor care pledaseră vinovați pentru spargerea Watergate. Banii fuseseră oferiți pentru a le cumpăra tăcerea cu privire la funcționarii de rang înalt care făceau parte din Comitetul de realegere al președintelui și care planificaseră și ordonaseră spargerea; însă acum aceștia amenințau că vor vorbi, deoarece fie familiile lor nu primiseră banii promiși, fie nu erau mulțumiți de suma primită.

Judecătorul Sirica și cu mine am fost șocați când am auzit glasul lui Nixon întrebând calm: „De câți bani este nevoie?”. Judecând după tonul glasului lui Dean, chiar și acesta a părut surprins de acest răspuns și, părând că spune o sumă la întâmplare, a răspuns: „Un milion de dolari”. Nixon a răspuns că nu va fi nicio problemă să strângă acea sumă, însă era îngrijorat de modul în care aceasta putea fi distribuită fără a putea fi urmărit. Judecătorul și cu mine nu puteam crede – nu doream să credem – că ceea ce auzeam era adevărat și mi-a înmânat un bilețel în care scria să ascultăm înregistrarea din nou. Am terminat de ascultat conversația și, apoi, fără a ne spunem unul altuia prea multe, am pus caseta deoparte și am mers acasă devreme. Chiar și acum, îmi amintesc sentimentul de deziluzie și tristețe. Asta a avut loc cu câteva luni înainte ca Nixon să demisioneze, însă am știut atunci că președintele urma să fie destituit dacă nu avea să demisioneze.

M-am întrebat atunci și de atunci înainte, de ce a permis Nixon ca acest scandal să se extindă și să se agraveze. Încă mă simt surprins că, în timp, conștiința sa a devenit atât de amorțită, încât nici măcar încercarea de șantajare a președintelui Statelor Unite de către spărgătorii de la Watergate nu a trezit niciun fel de indignare în dânsul. Lecția de viață pe care am învățat-o ca urmare a experienței dânsului a fost că, dacă sper să evit posibilitatea de a avea parte de o astfel de catastrofă în viața mea, nu trebuie să fac niciodată vreo excepție – întotdeauna, în mod invariabil, să mă supun îndemnurilor conștiinței. A-ți suprima integritatea, chiar și pentru lucruri și probleme care par a fi mici, te pune în pericolul de a-ți pierde cu totul, în cele din urmă, protecția și beneficiile pe care conștiința le oferă. Sunt sigur că unii au „reușit să scape”, adică au acționat în mod lipsit de onestitate sau ilegal în afaceri, în viața profesională sau politică și nu au fost trași la răspundere (cel puțin nu în această viață). Însă o conștiință slabă și, cu siguranță, o conștiință amorțită, deschide calea către alte „Watergate”, fie că acestea sunt mari sau mici, colective sau personale – dezastre care îi pot răni și distruge atât pe cei vinovați, cât și pe cei inocenți.

Ioan a consemnat promisiunea puternică a Salvatorului: „Și a zis Iudeilor, care crezuseră în El: «Dacă rămâneți în cuvântul Meu, sunteți în adevăr ucenicii Mei; veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face slobozi»”.⁴⁴ Să cunoaștem și să urmăm adevărul ne face cu siguranță liberi – întâi, liberi de robia ignoranței și a păcatului⁴⁵ și, apoi, liberi să facem fiecare lucru bun până când primim împărăția Tatălui și tot ceea ce El ne poate oferi.⁴⁶ Să cunoștem că Isus Însuși este „calea, adevărul și viața”⁴⁷ și, poate cea mai importantă semnificație a adevărului care ne face liberi, este că prin harul Său, El ne eliberează de moarte și iad.⁴⁸

Domnul a declarat: „Lumina și adevărul îl abandonează pe cel rău [care ajunge în robia păcatului]… [Dar] cel rău vine și ia lumina și adevărul de la copiii oamenilor prin nesupunere și din cauza tradițiilor strămoșilor lor”.⁴⁹

În Cartea lui Mormon avem un exemplu profund în care cel rău ia lumina și adevărul prin tradiții false și nesupunere. Cu aproximativ un secol și jumătate înainte de venirea lui Hristos, poporul lamanit este descris ca fiind împovărat de tradiții false și neștiind „nimic despre Domnul”⁵⁰: Doar atunci când fiii lui Mosia au plecat în remarcabila lor misiune, un număr însemnat de lamaniți au aflat despre planul salvării și au învățat adevărul.⁵¹

Bucuria ieșirii din întunericul falselor tradiții la lumina minunată a adevărului l-a copleșit pe regele Lamoni. „Și că lumina care îi luminase mintea, care era lumina slavei lui Dumnezeu… a trezit atâta bucurie în sufletul lui, norul de întuneric fiind risipit, și că lumina vieții fără de sfârșit era aprinsă în sufletul lui, da… aceasta pusese stăpânire pe trupul lui firesc și că era dus pentru Dumnezeu.”⁵²

De fapt sunt doar două opțiuni. Una este aceea de a te supune cuvintelor lui Hristos – „Acela care ține poruncile Lui primește adevărul și lumina până când este slăvit în adevăr și cunoaște toate lucrurile”.⁵³ Iar cealaltă este să fii înșelat de dușman și să încerci imposibilul – să găsești fericire în iluziile lui. Cineva nu poate avea succes în această viață sau în cea viitoare dacă ignoră realitatea adevărului, însă unii, de fapt, mulți oameni, încearcă asta – pare mult mai ușor decât să ne pocăim. Însă doar pocăința și supunerea față de adevărul lui Dumnezeu ne eliberează din lumea de iluzii care este destinată să eșueze „și prăbușirea [mare îi va fi]”.⁵⁴

Adevărurile de bază, realitățile esențiale ale existenței noastre, pe care trebuie să le predăm din nou și din nou, având o convingere sinceră și toată puterea pe care Dumnezeu ne-o dă, sunt următoarele:⁵⁵

Dumnezeu, Tatăl nostru Ceresc, trăiește și este singurul Dumnezeu adevărat și viu;
Isus Hristos este Singurul Fiu Născut al lui Dumnezeu;
Isus Hristos a venit pe pământ să mântuiască poporul Său; El a suferit și a ispășit pentru păcatele lor;
El a înviat și a făcut posibilă învierea;
în ziua de pe urmă a judecății, toți vor sta înainte Sa pentru a fi judecați potrivit faptelor lor.

Fie ca noi să iubim aceste adevăruri și să trăim potrivit acestora. Eu depun mărturie solemnă că acestea sunt adevărate. Mă rog ca noi să căutăm, să predăm și să trăim potrivit adevărului, în mod activ și cu entuziasm, în numele lui Isus Hristos, amin.