Cu îndrăzneală, cu noblețe și independent
Adunare de devoțiune pentru tineri adulți din întreaga lume • 11 septembrie 2022 • Tabernacolul Salt Lake
Vârstnicul Dale G. Renlund: Mulțumesc. Ne-am adunat în istoricul Tabernacol Salt Lake, dar ascultătorii noștri sunt din întreaga lume. Peste tot în scripturi, Domnul ne cere să ne aducem aminte. Faptul de a ne aduce aminte de moștenirea noastră comună de credință, devotament și perseverență, ne oferă perspectivă și tărie, în timp ce ne confruntăm cu încercările din zilele noastre.
Cu dorința de a ne „[aduce] aminte cât de bun a fost Domnul cu copiii oamenilor”1, a fost creată seria în patru volume, numită Sfinții: Relatări despre Biserica lui Isus Hristos în zilele din urmă. Trei volume au fost deja publicate. Această istorie narativă include relatări despre sfinți credincioși din zilele din urmă din trecut. Ne oferă exemple de oameni din viața reală, care au iubit Evanghelia lui Isus Hristos, au făcut legăminte și au înaintat pe cărarea legămintelor pentru a ajunge să-L cunoască pe Salvatorul nostru, Isus Hristos.
Sora Ruth L. Renlund: Ne face plăcere să ne concentrăm asupra unor experiențe reale de viață despre care puteți citi acum în Saints: Boldly, Nobly, and Independent (Sfinții – Cu îndrăzneală, cu noblețe și independent), al treilea volum al seriei. Acest volum relatează istoria Bisericii dintre dedicarea Templului Salt Lake, în anul 1893, și dedicarea Templului Berna, Elveția, în anul 1955. În această perioadă, revelația continuă s-a manifestat în Biserică prin profeții Domnului și membrii individuali. Volumul 3 din seria Sfinții ne ajută să ne înțelegem istoria, pe oamenii care au trăit-o și pe Salvatorul nostru.
Vârstnicul Renlund: În această perioadă, toți cei patru bunici ai mei s-au alăturat Bisericii. Părinții mei au emigrat în orașul Salt Lake, deoarece făcuseră promisiunea de a se căsători în templu. În anul 1950, nu exista niciun templu în Europa. Fiecare dintre ei și-a primit înzestrarea în Templul Salt Lake, auzind instrucțiunile în limba engleză, înțelegând foarte puțin. Au fost căsătoriți și pecetluiți și s-au considerat etern binecuvântați. Alegerea lor de a face orice era necesar pentru a fi pecetluiți în templu a avut, de asemenea, un impact etern asupra vieții mele.
Sfinții, volumul 3, înfățișează moștenirea noastră, fie că ne tragem din pionierii din perioada de început, așa cum e cazul surorii Renlund, fie din pionierii de mai târziu, cum e cazul meu, sau cum e cazul unora dintre voi, care sunteți pionieri în credință. Voi sunteți o parte importantă a istoriei continue a acestei Biserici. Vă mulțumim pentru tot ce faceți pentru a clădi pe temelia credinței care a fost pusă de voi sau de strămoșii voștri. „Ne rugăm ca acest volum [al seriei Sfinții] să vă îmbunătățească modul în care înțelegeți trecutul, să vă întărească credința și să vă ajute să faceți și să țineți legămintele care duc la exaltare și la viața eternă.”2
Sora Renlund: Sunt nerăbdătoare să împărtășesc relatări din volumul 3 al seriei Sfinții. Haideți să începem!
Vârstnicul Renlund: Haideți să începem cu un exemplu despre restaurarea aflată în desfășurare a Bisericii. Președintele Russell M. Nelson ne învață deseori că restaurarea „este un proces, nu un eveniment, și va continua până când Domnul va veni din nou”.3 Un exemplu de la sfârșitul vieții președintelui Joseph F. Smith este o ilustrare minunată a acestui lucru.
Joseph F. Smith şi Julina Lambson Smith.
În anul 1918, președintele Smith avea o sănătate precară și, probabil, știa că nu mai avea mult timp de trăit. Moartea părea să-l înconjoare. În primul rând, fiul său cel mai mare, Hyrum, s-a îmbolnăvit și a murit din cauza apendicelui perforat. Președintele Smith și-a revărsat durerea în jurnalul său: „Sufletul meu este sfâșiat… O! Dumnezeule, ajută-mă!”.4 În al doilea rând, durerea președintelui Smith s-a intensificat când Ida, văduva lui Hyrum, a murit din cauza unui atac de cord la puțin timp după aceea.
În al treilea rând, el a citit vești îngrozitoare despre războiul mondial care făcea ravagii. În timpul războiului, 20 de milioane de soldați și civili au murit. În al patrulea rând, un fel de gripă mortală ucidea oameni din toată lumea. Numărul de morți în întreaga lume era de cel puțin 50 de milioane. Aceste morți au adus nespusă amărăciune și durere familiilor. Președintele Smith a jelit pierderile de vieți omenești. Pe lângă acestea, el fusese țintuit la pat timp de cinci luni. Putem spune că profetul se gândea la moarte.
Am aici o Biblie care i-a aparținut președintelui Smith. El ar fi putut s-o folosească pe aceasta sau pe alta ca ea pentru a-i inspira o revelație cheie.
Sora Renlund: În data de 3 octombrie, 1918, el a stat în camera sa din Beehive House, la doar o stradă de aici, „gândindu-se la ispășirea lui Isus Hristos și la mântuirea lumii. El a deschis… la 1 Petru și a citit despre Salvator, Care le-a propovăduit spiritelor din lumea spiritelor… Spiritul a coborât asupra [președintelui Smith], deschizându-i ochii înțelegerii”. El a văzut în lumea spiritelor, unde mulțimi de „femei și bărbați neprihăniți care muriseră înainte de slujirea Salvatorului din viața muritoare așteptau cu bucurie venirea Lui acolo pentru a le declara eliberarea lor din legăturile morții.
Salvatorul a apărut… și spiritele neprihănite s-au bucurat… Ele au îngenunchiat înaintea Lui, recunoscându-L drept Salvatorul și Mântuitorul lor de la moarte și din lanțurile iadului…
[De asemenea, președintele Smith] a înțeles că Salvatorul nu S-a dus în persoană la spiritele neascultătoare. Ci, El a instruit spiritele neprihănite… să propovăduiască mesajul Evangheliei spiritelor din întuneric. În acest mod, toți oamenii care au murit în păcat sau fără să cunoască adevărul puteau să învețe despre credința în Dumnezeu, pocăință, botezul prin înlocuitor pentru iertarea păcatelor, darul Duhului Sfânt și toate celelalte principii esențiale ale Evangheliei…”
Vârstnicul Renlund: „Profetul și-a dat seama, apoi, că [sfinții] credincioși ai acestei dispensații aveau să continue să lucreze în viața viitoare propovăduind Evanghelia spiritelor care erau în întuneric și în legăturile păcatului. [El a menționat:] «Morții care se pocăiesc vor fi mântuiți prin supunere față de rânduielile casei lui Dumnezeu… după ce plătesc pedeapsa pentru păcatele lor și sunt purificați, ei vor primi o răsplată potrivit cu lucrările lor, pentru că ei sunt moștenitorii salvării»…”
Sora Renlund: „În dimineața următoare, [unii au fost surprinși că vadă că a participat] la Conferința Generală din luna octombrie, în pofida sănătății sale precare. Hotărât să se adreseze congregației, el a stat la pupitru [în această clădire] menținându-și cu greu echilibrul, cadrul mare al pupitrului clătinându-se din cauza efortului… Neavând puterea de a vorbi despre viziunea sa fără să fie copleșit de emoție, el a făcut doar aluzie la aceasta. «Nu am trăit singur în aceste ultime cinci luni», a spus el congregației. «Am trăit constant în spiritul rugăciunii, al implorării, al credinței și al hotărârii; și am comunicat continuu cu Spiritul Domnului. Este o adunare fericită pentru mine, în această dimineață», a spus el. «Dumnezeu cel Atotputernic să vă binecuvânteze»”5.
Președintele Smith a dictat revelația fiului său Joseph Fielding Smith, după conferința generală. Aceasta este una dintre copiile pe care el le-a semnat și le-a trimis Primei Președinții și Cvorumului celor Doisprezece Apostoli. Ei au citit viziunea, au susținut-o pe deplin6 și aceasta este canonizată drept secțiunea 138 a cărții Doctrină și legăminte. Acum înțelegem că lui Dumnezeu Îi pasă de cei care se află de cealaltă parte a vălului vieții muritoare. Lui Îi pasă de mântuirea lor. Cei „morți” nu sunt cu adevărat morți. Restaurarea aflată în desfășurare ne-a adus această înțelegere și aduce alinare și clarificare despre lumea viitoare.
Vârstnicul Renlund: În multe moduri, revelația personală necesită desfășurarea aceluiași proces. În ceea ce mă privește, trebuie să mă concentrez asupra unei probleme. Trebuie să o studiez și să mă gândesc la ea. Trebuie să formulez diferite soluții. Se pare că doar atunci poate veni revelația personală în care pot avea încredere. Deseori, primesc revelație în forma instrucțiunilor scurte, concise, imperative, cum ar fi: „Du-te”, „Fă” sau „Spune!”.
Sora Renlund: Același lucru este adevărat și în cazul meu. După ce am cugetat, studiat și m-am rugat, deseori am gânduri sau idei care îmi vin în minte și despre care știu că nu sunt ale mele. Aceasta mă încurajează întotdeauna că Dumnezeu mă cunoaște și mă îndeamnă prin Duhul Sfânt să fac bine.
Vârstnicul Renlund: Uneori revelația vine deoarece există o nevoie concretă. Un exemplu remarcabil a avut loc în cadrul Conferinței Generale din luna aprilie a anului 1894. Președintele Wilford Woodruff și-a anunțat consilierii și pe membrii Cvorumului celor Doisprezece Apostoli că primise o revelație în ceea ce privește pecetluirile din templu. El s-a exprimat astfel: „Domnul mi-a spus că este drept să fie pecetluiți copiii cu părinții lor și aceștia cu părinții lor atât de departe în timp cât este posibil să obținem înregistrări”7. Această revelație a venit cu mai mult de 50 de ani după ce Ilie a restaurat autoritatea de pecetluire în Templul Kirtland.
Sora Renlund: Duminică, în timpul Conferinței Generale din anul 1894, președintele Woodruff a declarat: „«Nu am terminat cu revelația… Nu am terminat cu lucrarea lui Dumnezeu.» El a vorbit despre modul în care Brigham Young a dus mai departe lucrarea lui Joseph Smith de a construi temple și de a organiza rânduieli din templu. «Dar el nu a primit toate revelațiile care aparțin acestei lucrări», a adus aminte președintele Wilford Woodruff congregației. «Nici președintele Taylor, nici președintele Wilford Woodruff nu au făcut aceasta. Nu va fi un sfârșit al acestei lucrări decât atunci când va fi perfectă»”8.
Din perioada Nauvoo, membrii făcuseră botezuri pentru cei morți pentru membrii decedați ai familiei. Dar importanța faptului de a fi pecetluiți cu proprii strămoși nu fusese încă revelată. Președintele Woodruff a explicat: „Dorim ca sfinții din zilele din urmă din acest timp, să-și identifice genealogia până acolo unde pot și să fie pecetluiți cu tații și mamele lor… Să-i pecetluiască pe copii cu părinții lor și să urmărească acest lanț înapoi în timp cât de mult pot”9.
Președintele Woodruff „le-a adus aminte sfinților de viziunea lui Joseph Smith despre fratele său Alvin, pe care a avut-o în Templul Kirtland. «Toți aceia care au murit fără o cunoaștere a acestei Evanghelii, care ar fi primit-o, dacă li s-ar fi permis să rămână în viață, vor fi moștenitorii împărăției celestiale».
«La fel va fi cu strămoșii voștri», le-a spus președintele Woodruff despre cei din lumea spiritelor. «Vor fi foarte puțini, sau poate niciunii, care nu vor accepta Evanghelia.»
Înainte de a-și încheia predica, el a îndemnat sfinții să-i… caute pe cei morți din neamul lor. «Frați și surori», a spus el, «haideți să continuăm cu consemnările noastre, să le completăm cu neprihănire înaintea Domnului și să ducem mai departe acest principiu iar binecuvântările lui Dumnezeu ne vor aștepta și cei care sunt mântuiți ne vor binecuvânta în zilele care vor veni»”10. Această revelație constituie motivul pentru care membrii se întorc des la templu pentru a înfăptui botezuri prin înlocuitor pentru cei morți și confirmări pentru strămoșii lor decedați. Familiile au început să țină înregistrări atente ale acestor rânduieli și ale muncii pe care au făcut-o pentru a le completa în cărți precum aceasta de aici, care arată munca făcută pentru membri ai familiei lui Jens Peter și Marie Dame.
Vârstnicul Renlund: Astăzi, doctrina pecetluirii de-a lungul generațiilor ne pare atât de firească și obișnuită, dar a fost nevoie de o revelație de la Domnul pentru a organiza corect pecetluirea familiilor. Această revelație a avut un impact direct asupra familiei mele pe insula îndepărtată Larsmo, din largul coastei vestice a Finlandei. Această relatare nu se găsește în volumul 3 din Sfinții, dar este prețuită în familia mea. În anul 1912, bunicii mei din partea tatălui, Lena Sofia și Matts Leander Renlund, i-au ascultat pe misionarii din Suedia predicând Evanghelia restaurată. Lena Sofia și Leander au fost botezați în ziua următoare. Ei au găsit bucurie în noua lor credință și în faptul de a face parte dintr-o ramură mică, prima din Finlanda. Din păcate, șansele vieții s-au schimbat când dezastrul i-a lovit.
În anul 1917, Leander a murit de tuberculoză, lăsând-o pe Lena Sofia văduvă și însărcinată cu cel de-al zecelea copil al lor. Acel copil, tatăl meu, s-a născut la două luni după moartea lui Leander. Mai mulți membri ai familiei au murit de tuberculoză. În cele din urmă, Lena a înmormântat șapte dintre cei zece copii ai ei, pe lângă Leander. A fost o luptă grea pentru ea, o femeie săracă de la țară, care a luptat să păstreze intact ceea ce mai rămăsese din familia ei.
Timp de aproape două decenii, ea nu a reușit să se odihnească bine nici măcar o noapte. În timpul zilei, se grăbea la locuri de muncă temporare, pentru a putea să strângă hrana necesară. Seara, avea grijă de membrii familiei care erau pe moarte. Este greu să-ți imaginezi cum s-a descurcat Lena Sofia.
Am întâlnit-o pe Lena Sofia o dată, în luna decembrie a anului 1963. Eu aveam 11 ani și ea avea 87. Era încovoiată de o viață de muncă grea. Pielea de pe fața și mâinile ei era bătătorită de vreme, atât de aspră și zgrunțuroasă precum pielea uzată. Când ne-am întâlnit, s-a ridicat și a arătat spre o fotografie cu Leander spunându-mi în suedeză: „Det här är min gubbe”. „Acesta este soțiorul meu.”
M-am gândit că folosise incorect timpul prezent al verbului. Deoarece Leander murise de 46 de ani, i-am spus mamei mele despre această aparentă greșeală. Mama mi-a spus cu simplitate: „Nu înțelegi”. Nu înțelegeam. Lena Sofia știa că soțul ei decedat de multă vreme era și avea să rămână al ei de-a lungul eternităților. Prin doctrina familiilor eterne, Leander rămăsese o prezență în viața ei și parte din marea ei speranță pentru viitor.
Lena Sofia Renlund, bunica din partea tatălui, a lui Dale G. Renlund.
Vârstnicul Dale G. Renlund tânăr.
Înainte de dedicarea Templului Helsinki, Finlanda, în anul 2006, sora mea a verificat pentru a vedea ce rânduieli erau necesare pentru ramura familiei din partea tatălui nostru. Ceea ce a găsit este o confirmare puternică a credinței Lenei Sofia în autoritatea de pecetluire. Lena Sofia trimisese consemnările familiei pentru copiii ei decedați care au avut peste opt ani când au murit, astfel încât munca din templu a putut fi înfăptuită în anul 1938. Acestea au fost printre primele rânduieli trimise din Finlanda pentru a fi înfăptuite într-un templu.
Lena s-a descurcat păstrând în minte doctrina salvării. Ea a considerat că una dintre cele mai mari îndurări ale lui Dumnezeu a fost faptul că a aflat, înainte ca aceste dezastre să se abată asupra ei, că familiile erau eterne. Un indicator al convertirii ei profunde la Evanghelia restaurată a lui Isus Hristos a fost munca ei pentru istoria familiei, muncă revelată prin Joseph Smith, Wilford Woodruff și Joseph F. Smith. Ea a fost precum cei care „în credință au murit… fără să fi căpătat lucrurile făgăduite: ci doar le-au văzut și le-au urat de bine de departe”11.
Sora Renlund: Deoarece restaurarea este un proces în desfășurare, avem multe lucruri de așteptat. Cu mai puțin de un an în urmă, președintele Nelson a spus: „Modificările actuale privind procedurile din templu și altele care vor urma sunt dovada continuă că Domnul îndrumă, în mod activ, Biserica Sa. El asigură, fiecăruia dintre noi, ocazii de a ne consolida mai eficient temelia spirituală concentrându-ne viața asupra Sa și asupra rânduielilor și legămintelor din templul Său”12. Președintele Nelson a explicat că aceste modificări sunt făcute „sub îndrumarea Domnului și ca răspuns la rugăciunile noastre”, deoarece Domnul dorește ca noi să „[înțelegem] cu multă claritate exact ceea ce [facem] legământ să [facem]… [Pentru a ne înțelege] privilegiile, promisiunile și responsabilitățile… [și pentru a avea] cunoștințe spirituale și conștientizări”13.
Uneori, revelația vine când avem nevoie de ea. Aceasta s-a întâmplat într-un alt exemplu de restaurare aflată în desfășurare, când Lorenzo Snow era președintele Bisericii. În anul 1898, Biserica era într-o situație financiară dificilă. La culmea campaniei sale împotriva poligamiei, Congresul Statelor Unite autorizase confiscarea proprietăților Bisericii. Îngrijorați că guvernul va confisca donațiile lor, mulți sfinți au încetat să plătească zeciuiala, reducând foarte mult sursa principală de finanțare a Bisericii. Biserica a împrumutat bani ca să asigure suficiente fonduri pentru a duce înainte munca Domnului. Biserica a luat chiar împrumuturi pentru a acoperi costurile terminării Templului Salt Lake. Această situație financiară cântărea greu în mintea profetului în vârstă de 85 de ani.14
„Într-o dimineață devreme din luna mai, președintele Snow stătea în pat când fiul său LeRoi a venit în cameră… Profetul l-a salutat și a anunțat: «Mă duc la St. George».
LeRoi a fost surprins. St. George era… la 480 de kilometri depărtare”. Pentru a ajunge acolo, ei trebuiau să călătorească cu trenul peste 320 de kilometri spre sud, spre Milford și, apoi, să călătorească încă 170 de kilometri cu trăsura. Aceasta avea să fie o călătorie grea pentru un om bătrân. Cu toate acestea, ei au pornit în călătoria lungă, solicitantă. „Când au ajuns… prăfuiți și obosiți… [un] președinte de țăruș i-a întrebat de ce au venit. «Ei bine», a spus președintele Snow, «nu știu de ce am venit la St. George, doar că Spiritul mi-a spus să venim».
În ziua următoare, 17 mai, profetul s-a întâlnit cu membri în Tabernacolul St. George, o clădire din gresie roșie, situată la câteva străzi nord-vest de templu”. Când președintele Snow s-a ridicat pentru a se adresa sfinților, el a spus: „Cu greu am putea exprima motivul pentru care am venit, totuși, presupun că Domnul va avea ceva să ne spună”.
Vârstnicul Renlund: „În timpul predicii, președintele Snow s-a oprit pe neașteptate și încăperea a rămas complet tăcută. Ochii săi s-au luminat și înfățișarea sa a strălucit. Când a început să vorbească, glasul său era mai puternic. Inspirația de la Dumnezeu părea să umple încăperea. Apoi, el a vorbit despre zeciuială… El s-a plâns că mulți… sfinți erau rezervați în a plăti o zeciuială întreagă… «Aceasta este o pregătire esențială pentru Sion», a spus el.
În după-amiaza următoare, președintele Snow [a predicat]: «A venit acum timpul ca fiecare sfânt din zilele din urmă care dorește să fie pregătit pentru viitor și să-și mențină picioarele cu putere pe o fundație corespunzătoare, să meargă și să facă voia Domnului și să plătească zeciuiala Sa întreagă. Acesta este cuvântul Domnului pentru voi și va fi cuvântul Domnului pentru fiecare așezare din întregul ținut al Sionului»”.
Președintele Snow a predicat mai târziu: „«Suntem într-o situație de temut și, din cauza acesteia, Biserica este în robie. Singura rezolvare este ca sfinții să respecte această lege». El i-a îndemnat [pe membri] să se supună pe deplin legii și a promis că Domnul avea să-i binecuvânteze pentru eforturile lor. De asemenea, el a declarat că plata zeciuielii avea să fie o cerință fermă pentru participarea la rânduielile din templu”15.
Sora Renlund: De atunci, mulți pot depune mărturie că Domnul revarsă cele mai bogate binecuvântări ale Sale asupra celor care doresc să se supună acestei legi simple. Fratele Alois Cziep a slujit în calitate de președinte al ramurii Viena, Austria. El a păstrat zeciuiala și alte înregistrări ale ramurii în această cutie simplă și puternică. În timpul raidurilor aeriene din Al Doilea Război Mondial, aceasta a fost primul lucru protejat de președintele Cziep și familia sa, înainte de bunurile lor personale.
Unii au depus, de asemenea, mărturie despre provocarea de a accepta legea și despre primirea de binecuvântări remarcabile drept rezultat.
Experiența trăită de familia Yanagida din Japonia este un astfel de exemplu. În anul 1948, Prima Președinție a trimis încă o dată misionari în Japonia. Când Toshiko Yanagida și-a întrebat tatăl despre religie, el a încurajat-o să participe la o adunare de preaslăvire a sfinților din zilele din urmă. El se alăturase Bisericii în anul 1915.
Sora Yanagida a întâlnit misionarii, a fost convertită și a fost botezată în luna august a anului 1949, tatăl ei fiind prezent în auditoriu. Soțul ei i-a căutat mai târziu pe misionari și a fost botezat de același misionar care îi predase surorii Yanagida.16
Toshiko Yanagida.
Vârstnicul Renlund: Fratele și sora Yanagida s-au străduit să plătească zeciuiala. Ei „nu câștigau mulți bani și, uneori, se întrebau dacă aveau destui să plătească pentru prânzul de la școală al fiului lor. De asemenea, ei sperau să cumpere o casă. După o adunare a Bisericii, [sora Yanagida] a întrebat un misionar despre zeciuială. «Japonezii sunt foarte săraci acum, după război», a spus ea. «Să plătim zeciuiala este atât de greu pentru noi. Trebuie s-o plătim?»
Vârstnicul i-a răspuns că Dumnezeu a poruncit ca toată lumea să plătească zeciuiala și a vorbit despre binecuvântările supunerii față de acest principiu. [Sora Yanagida] era sceptică – și un pic furioasă. «Aceasta este o gândire americană», și-a spus ea…
O soră misionară a promis [surorii Yanagida] că plata zeciuielii ar putea să ajute familia sa să-și realizeze obiectivul de a deține propria casă. Dorind să fie supuși, [fratele și sora Yanagida] au hotărât să-și plătească zeciuiala și să aibă încredere că binecuvântările aveau să vină…
[Ei] au început să vadă [acele] binecuvântări… Au achiziționat un teren la un preț convenabil în oraș și au întocmit planurile pentru construcția unei case. Apoi, au făcut cerere pentru acordarea unui împrumut pentru casă printr-un program nou al guvernului și, odată ce au primit aprobarea să construiască, au început să lucreze la fundație.
Procesul a continuat încet până când un inspector al clădirilor a observat că terenul lor era inaccesibil pentru pompieri. «Acest teren nu este potrivit pentru construirea unei case», le-a spus el. «Nu puteți continua cu construcția.»
Nesiguri ce să facă, [fratele și sora Yanagida] au vorbit cu misionarii. «Toți cei șase dintre noi vom posti și ne vom ruga pentru voi», le-a spus un vârstnic. «Faceți și voi la fel.» În următoarele două zile, membrii familiei Yanagida au postit și s-au rugat împreună cu misionarii. Apoi, un alt inspector a venit să le reevalueze terenul… La început, el le-a dat membrilor familiei Yanagida puține speranțe de a trece inspecția. Dar, examinând terenul, el a observat o soluție. În caz de urgență, detașamentul de pompieri putea ajunge la proprietate îndepărtând, pur și simplu, un gard din apropiere. Membrii familiei Yanagida puteau să-și construiască, până la urmă, casa.
«Cred că voi doi trebuie să fi făcut ceva excepțional de bine în trecut», le-a spus inspectorul. «Toată viața mea nu m-am simțit niciodată atât de dornic să ajut.» [Fratele și sora Yanagida] erau copleșiți de bucurie. Ei postiseră și se rugaseră și își plătiseră zeciuiala. Și, chiar așa cum [acea remarcabilă] soră misionară le promisese, urmau să aibă o casă a lor”17.
Sfinți din întreaga lume au avut experiențe similare când au plătit zeciuiala. Domnul Își binecuvântează oamenii care sunt credincioși și supuși. Și plătirea cu credință a zeciuielii a permis ca temple să fie construite în întreaga lume.
Sora Renlund: Știu că viața noastră a fost binecuvântată în moduri discrete și semnificative datorită trăirii conform legii zeciuielii. Uneori, binecuvântările nu sunt ceea ce așteptăm și pot trece cu ușurință neobservate. Dar ele sunt reale. Am trăit această experiență.18
Una dintre relatările mele preferate din Sfinții este relatarea despre cum au fost chemate primele surori să slujească în calitate de misionare cu timp deplin. La sfârșitul anilor 1890, în Anglia, circulau zvonuri că femeile sfinte din zilele din urmă erau neghioabe ușor de păcălit care nu puteau gândi independent. Apoi, o sfântă din zilele din urmă din orașul Salt Lake, Elizabeth McCune, și fiica ei au venit la Londra pentru o vizită de lungă durată.
Când au participat la o conferință a Bisericii în Londra, Elizabeth a fost surprinsă când, „în timpul sesiunii de dimineață, Joseph McMurrin, consilier în președinția misiunii, a rostit… declarații nemăgulitoare despre femeile sfinte din zilele din urmă [și a anunțat:] «Avem chiar acum alături de noi o doamnă din Utah… O rugăm pe sora McCune să vorbească în această seară și să vă spună despre experiența ei în Utah». Apoi, el a încurajat pe toată lumea care participa la conferință să-și aducă prietenii pentru a o auzi vorbind”.
„Când s-a apropiat ora adunării, oamenii au umplut încăperea până la refuz. Elizabeth a spus în gând o rugăciune și s-a dus la pupitru.” Ea a vorbit mulțimii despre credința și familia ei, depunând cu mult curaj mărturie despre veridicitatea Evangheliei. Ea a spus, de asemenea: „«Religia noastră ne învață că soția stă umăr la umăr cu soțul». Când adunarea s-a încheiat, străini i-au strâns mâna lui Elizabeth. «Dacă mai multe dintre femeile voastre ar veni aici», a spus cineva, «s-ar face mult bine»”.
„După ce a văzut impactul lui Elizabeth asupra auditoriului, [președintele McMurrin i-a scris președintelui Bisericii:] «Dacă un număr de femei agere și inteligente ar fi chemate în misiune în Anglia… rezultatele ar fi excelente»”. „Hotărârea de a chema femei în calitate de misionare cu timp deplin care să facă prozelitism a fost, în parte, rezultatul cuvântării rostite de Elizabeth McCune.”19
Elizabeth McCune.
În data de 22 aprilie 1898, Inez Knight și Jennie Brimhall au ajuns în portul Liverpool, Anglia. Ele au fost primele puse deoparte în calitate de „femei misionare” pentru Biserică.
Ele l-au însoțit pe președintele McMurrin și pe alți misionari într-un oraș la est de Liverpool. Seara, o mare mulțime a participat la o adunare cu misionarii, desfășurată în stradă. „Președintele McMurrin a anunțat că o adunare specială avea să fie ținută în ziua următoare și a invitat pe toată lumea să vină și să asculte predica «femeilor mormone adevărate»”.20 Acesta este jurnalul de misionară a lui Inez Knight. Ea a scris: „Seara am vorbit plină de teamă și tremurând, dar m-am surprins pe mine însămi”21. Ea a recunoscut ajutorul ceresc pe care l-a primit, când a scris: „Am vorbit seara unei mari mulțimi, dar am fost binecuvântată de rugăciunile altor misionari”22. Aceste „femei mormone adevărate” și-au îndeplinit bine misiunea, mergând din ușă în ușă și depunând frecvent mărturie la întâlniri pe stradă. Curând li s-au alăturat alte surori misionare care au lucrat în întreaga Anglie.
Vârstnicul Renlund: Sora Knight și sora Brimhall au reprezentat începutul. În această dispensație, au slujit sute de mii de surori misionare.23 Unul dintre lucrurile care mă uimește în ceea ce le privește pe surorile misionare este că ele pot fi eficiente fiind autentice. Ele sunt femei sfinte din zilele din urmă adevărate. Asemenea surorii Knight și surorii Brimhall, ele vorbesc cu oamenii despre cine sunt ele și de ce cred ceea ce cred.
Impactul surorilor misionare asupra adunării lui Israel a fost extraordinar. Un tânăr misionar vârstnic m-a întrebat în cadrul unei sesiuni de întrebări și răspunsuri de ce episcopiile din misiunea sa preferă surorile misionare. Răspunsul meu a fost simplu: „Deoarece surorile își dedică inima și sufletul lucrării. Membrii iubesc toți misionarii care fac astfel, fără niciun fel de rezervă”.
Răspunsul surorilor misionare la chemări în misiune a fost și continuă să fie o parte importantă a răspândirii Evangheliei. Președintele Nelson a spus în cadrul Conferinței Generale din aprilie: „Noi iubim surorile misionare și le așteptăm cu toată inima. Aportul pe care îl aduceți la această lucrare este minunat!”24
Sora Renlund: Sunt, de asemenea, impresionată de binele înfăptuit de sora McCune, care nu a fost chemată și pusă deoparte în calitate de misionară. Dar această soră dragă a făcut să se întâmple lucrurile datorită credinței ei.25
Aceasta ne duce la o altă relatare uimitoare a volumului 3 din seria Sfinții. Găsim exemple de sfinți care și-au demonstrat calitatea de ucenici în cele mai grele situații. Foști dușmani au biruit animozitatea și s-au unit pe măsură ce s-au bizuit pe Isus Hristos.
După cel de-Al Doilea Război Mondial, „Olanda era într-o stare deplorabilă după cinci ani de ocupație [de către regimul nazist german]. Mai mult de două sute de mii de olandezi muriseră în timpul războiului și sute de mii de case fuseseră deteriorate sau distruse. Mulți sfinți… din Olanda erau înverșunați împotriva germanilor” și unii împotriva altora deoarece unii rezistaseră și alții colaboraseră cu ocupanții. Dezbinarea era evidentă.
Vârstnicul Renlund: „Președintele de misiune, Cornelius Zappey, a încurajat ramurile Bisericii să-și suplimenteze rezervele de hrană începând să cultive cartofi folosind semințe de cartofi puse la dispoziție de guvernul olandez.” Fiind astfel încurajați, „membrii ramurilor din Olanda… au început să cultive cartofi oriunde au putut găsi un petec de pământ, cultivând cartofi în curțile din spatele caselor, în grădinile de flori, în locurile libere și pe mijlocul drumurilor.
Aproape de vremea recoltării, [președintele Zappey] a desfășurat o conferință a misiunii în orașul Rotterdam.” El știa din conversațiile pe care le avusese cu președintele Misiunii Est, Germania, „că mulți sfinți din Germania sufereau din cauza lipsei acute de hrană. [Președintele Zappey] a dorit să facă ceva pentru a ajuta, astfel că a întrebat conducătorii locali dacă ar dori să dea o parte din recolta lor de cartofi sfinților din Germania.
«Unii dintre cei mai înverșunați dușmani pe care dumneavoastră i-ați întâlnit ca rezultat al acestui război sunt oamenii din Germania», a recunoscut el. «Dar acei oameni o duc acum mult mai greu decât dumneavoastră.»
La început, unii sfinți olandezi s-au opus planului. De ce ar trebui să-și împartă cartofii cu germanii? [Unii dintre ei pierduseră case] din cauza bombelor germane sau [văzuseră] pe cei dragi murind de foame pentru că ocupanții germani le luaseră mâncarea”.
Președintele Zappey l-a rugat pe Pieter Vlam, un fost prizonier de război și conducătorul ramurii din Amsterdam a Bisericii, „să viziteze ramurile din întreaga Olandă și să-i încurajeze pe oameni să sprijine planul”, făcând deosebirea dintre regimul nazist și poporul german. „Pieter era un conducător experimentat al Bisericii, a cărui întemnițare nedreaptă într-un lagăr german era bine cunoscută. Dacă sfinții olandezi iubeau pe cineva și aveau încredere în cineva din misiune, acesta era Pieter Vlam.”
Când Pieter s-a întâlnit cu membrii ramurilor, „el a făcut aluzie la greutățile pe care le îndurase în închisoare. «Am trecut prin acestea», a spus el. «Știți că am trecut.» El i-a îndemnat să-i ierte pe germani. «Știu cât de greu este să-i iubiți», a spus el. «Dacă ei sunt surorile și frații noștri, atunci ar trebui să-i tratăm ca pe surorile și frații noștri.»”
Sora Renlund: „Cuvintele sale și cuvintele altor președinți de ramură i-au impresionat pe sfinți iar mânia multora s-a risipit în timp ce au recoltat cartofi pentru [surorile și frații] lor germani”. Nu numai atât, dar neînțelegerile și neîncrederea care existau printre membrii din cadrul ramurilor au început, de asemenea, să se risipească. Membrii știau că „puteau lucra împreună pentru a merge mai departe.
Între timp, [președintele Zappey] a lucrat pentru a obține permise de liberă trecere pentru a transporta cartofii în Germania… Când unele persoane oficiale au încercat să oprească planurile de expediere, [președintele Zappey] le-a spus: «Acești cartofi aparțin Domnului și, dacă va fi voia Sa, Domnul Se va asigura că ajung în Germania».
Cornelius Zappey, misionari olandezi și sfinți olandezi încarcă saci cu cartofi pentru a fi transportați.
În sfârșit, în luna noiembrie a anului 1947, sfinți olandezi și misionari s-au întâlnit în Haga pentru a încărca… peste șaptezeci de tone de cartofi. La scurt timp după aceea, cartofii au ajuns în Germania pentru a fi distribuiți sfinților…
Vestea despre proiectul cu cartofi a ajuns curând la Prima Președinție. Uimit, președintele David O. McKay a spus: «Aceasta este una dintre cele mai mărețe fapte în care s-a dat dovadă de un comportament creștin adevărat care mi s-a adus vreodată la cunoștință»”26.
Vârstnicul Renlund: În anul următor, membrii olandezi au trimis din nou germanilor o mare cantitate de cartofi recoltați. Și au adăugat hering, făcând darul și mai substanțial. Câțiva ani mai târziu, în anul 1953, Marea Nordului a inundat părți mari din Olanda, lăsându-i pe membrii olandezi fără hrană. De data aceasta, sfinții germani au trimis ajutor olandezilor pentru a-i sprijini în momentele lor grele. Faptele de caritate ale sfinților olandezi au avut ecouri ani de zile și au asigurat un testament durabil de dragoste și caritate care sunt posibile, chiar între dușmani, când oameni obișnuiți Îl iubesc în primul rând pe Dumnezeu și pe aproapele lor ca pe ei înșiși.
Dorința de a ierta le-a adus vindecare membrilor olandezi. Am descoperit că același lucru este adevărat pentru mine. Dacă țin mânie, Spiritul este mâhnit. Dacă sunt mânios, sunt mai puțin bun și mai puțin asemănător lui Hristos în comportamentul meu față de alții. Acest adevăr este frumos exprimat de un personaj din romanul lui Alan Paton, publicat în anul 1953, Too Late the Phalarope, a cărui acțiune se desfășoară în Africa de Sud în timpul regimului de apartheid: „Există o lege greu de respectat… aceea că dacă ni se face o rană adâncă, nu ne recuperăm niciodată dacă nu iertăm”27.
Sora Renlund: Sunt multe alte relatări pline de inspirație în istoria Bisericii, din această perioadă, redate în volumul 3 din Sfinții, relatări din fiecare parte a lumii. Poate că ați dori să știți ceva despre William Daniels, care a slujit cu credință ani de zile în Cape Town, Africa de Sud, oraș caracterizat de segregație rasială. Deși nu a fost rânduit la un oficiu al preoției, el a avut o mărturie puternică.28
Vârstnicul Renlund: Sau despre Rafael Monroy și Vicente Morales din Mexic, care au fost martirizați pentru credința lor. Și despre mama lui Rafael, Jesuita, și soția lui, Guadalupe, care și-au condus cu mult curaj familia și comunitatea, în pofida amenințărilor continue.29
Jesusita Monroy.
Sora Renlund: Sau despre Alma Richards, primul sfânt din zilele din urmă care a câștigat o medalie olimpică, în parte datorită faptului că a ales să trăiască conform Cuvântului de înțelepciune.30
Vârstnicul Renlund: Sau despre Hirini Whaanga, care, sprijinit de soția sa credincioasă, Mere, s-a întors în țara lui de origine, Noua Zeelandă, în calitate de misionar pentru a predica și a aduna nume pentru munca din templu.31
Sora Renlund: Sau despre Helga Meiszus, care și-a păstrat credința în calitate de tânără fată sfântă din zilele din urmă în Germania nazistă în pofida batjocurilor din partea foștilor prieteni, profesorilor și conducătorilor de la școală.32
Vârstnicul Renlund: Sau despre Evelyn Hodges, care a lucrat în calitate de asistentă socială angajată de Societatea de Alinare pentru a ajuta familiile să se pună din nou pe picioare în timpul Marii crize economice.33
Sora Renlund: Nu mai avem timp să menționăm alte relatări, dar știu că veți dori toți să citiți acest al treilea volum din Sfinții voi înșivă.
Vârstnicul Renlund: Pentru mine, imnul perfect pentru această perioadă din istoria Bisericii este „Voi, națiuni, veniți și-ascultați!”34, pe care corul îl va cânta la încheierea adunării noastre. „Voi, națiuni, veniți și-ascultați!” a fost scris de Louis F. Mönch, care s-a născut în Germania și care s-a alăturat Bisericii în timp ce călătorea prin orașul Salt Lake. Ulterior, el a slujit în calitate de misionar pentru Biserică în Elveția și Germania. În timp ce era în misiune, el a publicat multe materiale în limba germană, inclusiv „Voi, națiuni, veniți și-ascultați!”. Acest imn a devenit unul dintre cele mai iubite imnuri ale sfinților din zilele din urmă vorbitori de limbă germană. A fost publicat pentru prima dată în Germania în această carte de imnuri din anul 1890. A fost tradus în alte limbi și publicat ca parte a versiunii actuale a cărții de imnuri pe care o folosim. Acea versiune a omis a treia strofă, pe care corul o va cânta, de asemenea.
Această a treia strofă descrie ceea ce au făcut în această perioadă sfinții despre care am vorbit. Ei „L-au cinstit pe Dumnezeu cel adevărat. Au fost botezați și cuvântul l-au păstrat. I-au dat inima lor, cu credință în Fiul de sus – Sfântul Isus.”
Vă invit să citiți Sfinții pentru a afla despre istoria Bisericii și a o înțelege și a învăța din exemplele membrilor ei. Sfinții este o resursă extraordinar de bine documentată și de încredere. Este un testament despre restaurarea continuă a Bisericii lui Isus Hristos. Istoria noastră este plină de inspirație. Această istorie este moștenirea noastră comună, fie că suntem descendenți ai acestor pionieri de la început, ai pionierilor care au urmat sau suntem noi pionieri în credință.
De ce contează aceasta? De ce am dori să petrecem atât de mult timp pentru a spune aceste relatări? Deoarece aceste relatări ne oferă exemple din viața reală despre puterea faptului de a ajunge să-L cunoaștem pe Salvatorul nostru. Știu că Isus Hristos trăiește și conduce această Biserică și veghează asupra poporului Său de legământ, care este înarmat cu puterea lui Dumnezeu în mare slavă. Invoc o binecuvântare asupra voastră să simțiți dragostea Salvatorului în viața voastră pe măsură ce vă apropiați de El și de Biserica Sa, în numele lui Isus Hristos, amin.