Două principii valabile pentru orice tip de economie
Cele mai importante lecții care ne formează caracterul și ne modelează destinul le învățăm, deseori, în timpul încercărilor dificile.
În timpul călătoriilor noastre, când stăm de vorbă cu membri ai Bisericii din întreaga lume, și prin canalele stabilite ale preoției, primim întrebări și sugestii directe despre situațiile și încercările prin care trec membrii noștri. De ani de zile, mulți dintre membrii noștri au fost afectați de dezastrele din lume, atât cele naturale, cât și cele provocate de om. De asemenea, înțelegem că familiile au trebuit să strângă cureaua și sunt preocupate de modul în care trebuie să îndure aceste vremuri de încercare.
Dragi frați, suntem alături de dumneavoastră. Vă iubim și ne rugăm întotdeauna pentru dumneavoastră. Am văzut destule suișuri și coborâșuri în viața mea pentru a ști că iarna va face loc, cu siguranță, căldurii și speranței unei noi primăveri. Sunt optimist cu privire la viitor. Dragi frați, în ceea ce ne privește, noi trebuie să rămânem neclintiți în speranță, să muncim cu toată puterea noastră și să avem încredere în Dumnezeu.
În ultima vreme, m-am gândit la o perioadă din viața mea în care povara neliniștii și îngrijorării pentru un viitor nesigur părea prezentă neîncetat. Aveam 11 ani și locuiam împreună cu familia mea în mansarda unei case de la o fermă, lângă Frankfurt, Germania. Eram refugiați pentru a doua oară într-o perioadă de doar câțiva ani și ne străduiam să ne stabilim într-un loc nou, la mare depărtare de fosta noastră casă. Aș putea spune că eram săraci, dar acesta ar fi un eufemism. Dormeam cu toții într-o cameră care era atât mică, încât de-abia era loc să mergi pe lângă paturi. În cealaltă cameră mică, aveam câteva piese modeste de mobilier și o plită pe care mama o folosea pentru a găti mâncarea. Pentru a ajunge dintr-o cameră în cealaltă, trebuia să trecem printr-o magazie în care fermierul își ținea echipamentul și uneltele, împreună cu tot felul de cărnuri și cârnați care atârnau din grindă. Mirosul lor mă făcea întotdeauna să-mi fie foarte foame. Nu aveam baie, dar aveam o latrină în curte – cum coboram scările, cam la o distanță de 15 metri, deși părea mult mai departe în timpul iernii.
Din cauza faptului că eram refugiat și vorbeam cu accent est-german, ceilalți copii își băteau, deseori, joc de mine și mă insultau, ceea ce mă rănea profund. Dintre toate perioadele copilăriei mele, cred că aceasta a fost cea mai descurajantă.
Acum, decenii mai târziu, pot privi înapoi la acele zile cu înțelegerea dobândită prin experiență. Chiar dacă îmi amintesc încă durerea și disperarea, acum pot să văd ceea ce nu eram capabil să văd atunci: aceasta a fost o perioadă de mare dezvoltare personală. În această perioadă, familia noastră s-a întărit. I-am observat pe părinții mei și am învățat de la ei. Am admirat hotărârea și optimismul lor. De la ei am învățat că adversitatea, când este înfruntată cu credință, curaj și tenacitate, poate fi biruită.
Știind că unii dintre dumneavoastră treceți prin propriile perioade de anxietate și disperare, doresc să vorbesc astăzi despre două principii importante, care m-au susținut în această perioadă de formare din viața mea.
Primul principiu: să muncim
Până astăzi, sunt profund impresionat de modul în care familia mea a muncit după ce a pierdut tot ce avea, după cel de-al Doilea Război Mondial! Mi-l amintesc pe tatăl meu – un funcționar de stat cu educație și experiență – îndeplinind câteva munci grele, printre care au fost acelea de miner într-o mină de cărbune, miner într-o mină de uraniu, mecanic și șofer de camion. El pleca dimineața devreme și, deseori, se întorcea seara târziu, pentru a asigura cele necesare familiei noastre. Mama mea a deschis o spălătorie și lucra nenumărate ore făcând o muncă umilă. Ea ne-a inclus pe sora mea și pe mine în afacerea ei. Cu bicicleta mea, am devenit cel care ridica și livra rufele. Mă simțeam bine că puteam să-mi ajut familia într-o măsură mică și, cu toate că la vremea aceea nu știam, munca fizică s-a dovedit a fi o binecuvântare și pentru sănătatea mea.
Nu a fost ușor, dar munca ne-a împiedicat să ne gândim prea mult la greutățile prin care treceam. Deși situația noastră nu s-a schimbat peste noapte, ea, totuși, s-a schimbat. Aceasta se întâmplă când muncim. Dacă, pur și simplu, muncești – serios și constant – lucrurile, cu siguranță, se vor îmbunătăți.
Cât îi admir pe bărbații, femeile și copiii care știu cum să muncească! Cât de mult îi iubește Domnul pe cei care muncesc! El a spus: „În sudoarea feței tale să-ți mănânci pâinea”1 și „Lucrătorul este vrednic de plata sa”2. El ne-a făcut, de asemenea, o promisiune: „Mânuiește secera ta cu tot sufletul tău și păcatele tale îți sunt iertate”3. Cei care nu se tem să-și suflece mânecile și se pierd pe ei înșiși căutând să îndeplinească obiective care merită osteneala sunt o binecuvântare pentru familiile, comunitățile, națiunile lor și pentru Biserică.
Domnul nu Se așteaptă ca noi să muncim peste puterile noastre. El nu compară (și nici noi nu ar trebui să comparăm) eforturile noastre cu cele ale altora. Tatăl nostru Ceresc cere doar ca noi să facem tot ce putem – ca noi să muncim potrivit capacității noastre depline, indiferent cât de mare sau mică este aceasta.
Munca este un antidot pentru anxietate, un medicament pentru supărare și o ușă deschisă către ocazii. Indiferent care sunt împrejurările noastre în viață, dragii mei frați, să facem tot ce putem și să cultivăm reputația că excelăm în tot ceea ce facem. Să ne concentrăm mințile și trupurile asupra ocaziei glorioase de a munci pe care ne-o aduce fiecare nouă zi.
Când ni se împotmolește căruța în noroi, Dumnezeu este mult mai dornic să-l ajute pe omul care coboară să împingă, decât pe omul care își ridică doar glasul în rugăciune – indiferent cât de elocventă ar fi aceasta. Președintele Thomas S. Monson a exprimat acest lucru astfel: „Nu este îndeajuns doar să dorim să facem efortul și să spunem că o să facem efortul… Ne realizăm obiectivele acționând, nu doar gândind că vom acționa. Dacă, în mod constant, ne amânăm obiectivele, nu le vom vedea niciodată îndeplinite”4.
Munca poate înnobila și împlini, dar amintiți-vă avertizarea lui Iacov: „Nu cheltuiți… munca voastră pe ceea ce nu aduce satisfacții5”. Dacă ne dedicăm în întregime urmăririi bogăției lumești și strălucirii recunoașterii publice în detrimentul familiilor noastre și dezvoltării noastre spirituale, vom descoperi, destul de repede, că am făcut o afacere proastă. Munca neprihănită depusă între pereții căminelor noastre este cea mai sacră; beneficiile ei sunt de natură eternă. Aceasta nu poate fi delegată. Este temelia lucrării noastre în calitate de deținători ai preoției.
Amintiți-vă, suntem doar călători efemeri prin această lume. Haideți să nu dedicăm talentele și energiile noastre date de Dumnezeu doar pentru a lansa ancore lumești, ci să ne petrecem zilele dezvoltându-ne aripile spirituale. Deoarece, în calitate de fii ai Dumnezeului Celui Preaînalt, am fost creați să ne înălțăm spre noi orizonturi.
Acum, un cuvânt pentru noi, frații mai în vârstă: pensionarea nu face parte din planul fericirii întocmit de Domnul. Nu există un program sabatic sau de pensionare de la responsabilitățile preoției – indiferent de vârstă sau de posibilitățile fizice. În timp ce expresia „am făcut deja acel lucru” poate funcționa ca scuză pentru a evita să faceți skateboard, a refuza invitația la o plimbare cu motocicleta sau a evita un condiment iute la masă, aceasta nu este o scuză acceptabilă pentru a evita responsabilitățile primite prin legământ de a ne consacra timpul, talentele și resursele în lucrarea împărăției lui Dumnezeu.
Pot exista unii care, după mulți ani de slujire în cadrul Bisericii, cred că sunt îndreptățiți la o perioadă de odihnă în timp ce alții duc greul. S-o spunem deschis, dragi frați, acest mod de gândire nu este demn de un ucenic al lui Hristos. În mare parte, lucrarea noastră aici, pe pământ, este să îndurăm cu bucurie până la sfârșit – în fiecare zi a vieții noastre.
Acum, un cuvânt și pentru frații mai tineri care dețin Preoția lui Melhisedec, care urmăresc îndeplinirea obiectivelor neprihănite de a dobândi educație și de a găsi o soție eternă. Acestea sunt obiective corecte, dragii mei frați, dar amintiți-vă: munca sârguincioasă în via Domnului vă va aduce realizări și vă va mări probabilitatea de reușită în aceste două năzuințe demne.
Fie că sunteți cel mai tânăr diacon sau cel mai în vârstă înalt preot, există muncă de făcut!
Al doilea principiu: să învățăm
În timpul condițiilor economice dificile din Germania de după război, ocaziile de a dobândi educație nu erau atât de multe cum sunt astăzi. Dar, în pofida opțiunilor limitate, eu am avut întotdeauna dorința de a învăța. Îmi amintesc că, într-o zi, în timp ce livram cu bicicleta rufele spălate, am intrat în casa unui coleg de-ai mei de clasă. Într-una dintre camere, două birouri mici erau așezate lângă perete. Ce priveliște minunată a fost aceea! Cât de norocoși erau acei copii să aibă propriile birouri! Mi-i puteam imagina stând cu cărțile deschise studiindu-și lecțiile și făcându-și temele. Mi se părea că faptul de a avea un birou propriu ar fi cel mai minunat lucru de pe lume.
A trebuit să aștept mult timp înainte ca această dorință să-mi fie îndeplinită. După ani de zile, am avut un loc de muncă la un institut de cercetare care avea o bibliotecă mare. Îmi amintesc că îmi petreceam mare parte din timpul meu liber în acea bibliotecă. Acolo, am putut, în sfârșit, să stau la un birou – numai eu singur – și să sorb din informațiile și cunoștințele pe care le furnizau acele cărți. Cât de mult îmi plăcea să citesc și să învăț! În acele zile, am înțeles prin proprie experiență o veche zicală: „Educația nu înseamnă doar să acumulezi cunoștințe, ci și să faci ceva cu acele cunoștințe”.
Pentru membrii Bisericii, educația nu este doar o idee bună – este o poruncă. Trebuie să învățăm „despre lucruri care sunt atât în cer, cât și pe pământ și sub pământ; lucruri care au fost, lucruri care sunt, lucruri care trebuie să se întâmple curând; lucruri care sunt acasă, lucruri care sunt în străinătate”6.
Lui Joseph Smith i-a plăcut să învețe, deși a avut puține ocazii pentru o educație formală. În jurnalele sale, el a vorbit cu bucurie despre zile petrecute studiind și, deseori, și-a exprimat dragostea pentru învățătură.7
Joseph i-a învățat pe sfinți despre cunoaștere că este o parte necesară a călătoriei noastre prin viața muritoare, deoarece „omul nu este salvat înainte să obțină cunoaștere”8 și că „oricare ar fi gradul de inteligență pe care îl atingem în această viață, acesta va rămâne cu noi la înviere”9. În perioadele de încercare, este și mai important să învățăm. Profetul Joseph ne-a învățat: „Cunoașterea elimină întunericul, [neliniștea] și îndoiala; căci acestea nu pot exista acolo unde există cunoaștere”10.
Dragi frați, aveți datoria să învățați cât de mult puteți. Vă rog să vă încurajați membrii familiei, membrii cvorumului și pe toată lumea să învețe pentru a fi mai bine educați. Dacă nu aveți nicio posibilitate de educație formală, nu lăsați aceasta să vă împiedice să dobândiți toată cunoașterea pe care o puteți dobândi. În astfel de împrejurări, cele mai bune cărți pot deveni, într-un sens, „universitatea” dumneavoastră – o clasă care este întotdeauna deschisă și îi primește pe toți cei care se înscriu. Străduiți-vă să vă măriți cunoașterea despre orice lucru „virtuos, vrednic de iubit, care are bună reputație sau este demn de laudă”11. Căutați să învățați „prin studiu și, de asemenea, prin credință”12. Căutați cu un spirit umil și o inimă smerită.13 Pe măsură ce puneți în practică aspectul spiritual al credinței în studiul dumneavoastră – chiar și în studiul lucrurilor temporale – vă puteți extinde capacitatea intelectuală, deoarece „dacă aveți ochiul îndreptat numai către slava [lui Dumnezeu], trupurile voastre se vor umple în întregime cu lumină și… [veți] înțelege toate lucrurile”14.
În procesul nostru de învățare, haideți să nu neglijăm fântâna revelației. Scripturile și cuvintele profeților și apostolilor din zilele noastre sunt surse de înțelepciune, cunoaștere divină și revelație personală pentru a ne ajuta să găsim răspunsuri la toate încercările vieții. Haideți să învățăm de la Hristos; să căutăm cunoașterea care duce la pace, adevăr și misterele sublime ale eternității.15
Concluzie
Dragi frați, privesc în urmă, la acel băiat de 11 ani din Frankfurt, Germania, care își făcea griji pentru viitorul său și simțea spinul persistent al remarcilor usturătoare. Îmi amintesc de această perioadă cu un fel de duioșie tristă. Deși nu aș dori să retrăiesc acele zile de încercări și greutăți, nu mă îndoiesc că lecțiile pe care le-am învățat au fost o pregătire necesară pentru ocazii viitoare. Acum, mulți ani mai târziu, știu, cu siguranță, acest lucru: cele mai importante lecții care ne formează caracterul și ne modelează destinul le învățăm, deseori, în timpul încercărilor dificile.
Mă rog ca, în lunile și anii care vor urma, să ne putem umple orele și zilele cu lucrări neprihănite. Mă rog ca noi să căutăm să învățăm și să ne îmbunătățim mintea și inima sorbind îndelung din fântânile pure ale adevărului. Vă las dragostea mea și mărturia mea, în numele lui Isus Hristos, amin.