Ce fel de oameni?

Vârstnicul Donald L. Hallstrom

din Preşedinţia celor Şaptezeci

Ce ni se cere să schimbăm pentru a deveni felul de oameni care trebuie să fim?

Când ne gândim la această adunare care se desfăşoară în întreaga lume, ne reamintim de faptul că nu există o adunare asemănătoare acesteia, nicăieri. Scopul sesiunii preoţiei din cadrul conferinţei generale este să-i înveţe pe deţinătorii preoţiei ce fel de oameni trebuie să fie (vezi 3 Nefi 27:27) şi să ne inspire să ne atingem potenţialul.

Acum 50 de ani, ca deţinător al Preoţiei aaronice în Hawaii şi mai târziu, ca misionar în Anglia, obişnuiam să ne adunăm în case de întruniri şi (cu greu) reuşeam să ascultăm sesiunea preoţiei folosind o conexiune prin telefon. În decursul ultimilor ani, conexiunile prin satelit au făcut posibil ca transmisiunile să fie recepţionate prin intermediul acelor antene foarte mari şi astfel să putem viziona şi asculta sesiunea preoţiei. Suntem uimiţi de această tehnologie! Puţini şi-ar fi putut imagina lumea de astăzi, în care orice persoană care are acces la Internet prin intermediul telefonului, al tabletei sau al calculatorului poate viziona mesajele acestei adunări.

Cu toate acestea, accesul din ce în ce mai uşor la glasul slujitorilor Domnului, care este de fapt glasul Domnului (vezi D&L 1:38), nu este de folos dacă nu suntem dornici să primim cuvântul (D&L 11:21) şi să îl urmăm. Simplu spus, scopul conferinţei generale şi al sesiunii preoţiei este îndeplinit doar dacă suntem dornici să acţionăm – dacă suntem dornici să ne schimbăm.

În urmă cu câţiva zeci de ani, slujeam în calitate de episcop. O perioadă îndelungată m-am întâlnit în repetate rânduri cu un bărbat din episcopia noastră care era cu mult mai în vârstă decât mine. Acest frate avea o relaţie complicată cu soţia sa şi nu vorbea cu copiii săi. Îi era greu să-şi păstreze locul de muncă, nu avea prieteni apropiaţi şi îi era atât de greu să interacţioneze cu membrii episcopiei încât, în cele din urmă, nu a vrut să mai slujească în Biserică. În timpul unei discuţii intense cu privire la încercările din viaţa sa, el s-a aplecat înspre mine şi mi-a spus concluzia la care ajunsese în urma numeroaselor noastre discuţii: „Episcope, mă enervez uşor, aşa sunt eu!”.

Afirmaţia sa m-a uimit în acea seară şi de atunci nu o pot uita. Odată ce acel bărbat a decis – odată ce fiecare dintre noi decide – să spună: „Aşa sunt eu”, se renunţă la posibilitatea de a ne schimba. Este ca şi cum am înălţa steagul alb, ne-am pune jos armele, am înceta să luptăm, şi ne-am preda – pierdem orice şansă de a câştiga. Deşi unii dintre noi ne gândim că această afirmaţie nu ni se aplică, probabil fiecare avem cel puţin unul sau două obiceiuri cu privire la care exclamăm: „Aşa sunt eu”.

Prin urmare, ne întâlnim la această adunare a preoţiei deoarece progresul nostru nu este limitat de caracteristicile noastre actuale. Ne întâlnim în această seară în numele lui Isus Hristos. Ne întâlnim având încredere că ispăşirea sa oferă fiecăruia dintre noi – oricare ar fi slăbiciunile noastre, defectele noastre, viciile noastre – posibilitatea de a se schimba. Ne întâlnim având speranţa că viitorul nostru poate fi mai bun, indiferent de ce am făcut în trecut.

Când participăm la această adunare având „intenţie adevărată” să ne schimbăm (Moroni 10:4), Spiritul are acces deplin la inima şi mintea noastră. Aşa cum Domnul a revelat profetului Joseph Smith: „Şi se va întâmpla că în măsura în care ei… manifestă credinţă în Mine” – amintiţi-vă, credinţa este un principiu al puterii şi al acţiunii – „Eu voi revărsa Spiritul Meu asupra lor în ziua în care se vor aduna” (D&L 44:2). Adică în această seară!

Dacă gândiţi că încercările dumneavoastră sunt imposibil de depăşit, permiteţi-mi să vă povestesc despre un bărbat pe care l-am cunoscut într-un sat mic de lângă Hyderabad, India, în anul 2006. Exemplul său descrie perfect dorinţa de schimbare. Appa Rao Nulu s-a născut în zona rurală a Indiei. Când avea trei ani s-a îmbolnăvit de poliomielită, ceea ce a dus la dizabilităţi fizice. Comunitatea din care făcea parte i-a spus că potenţialul său era acum foarte limitat. Totuşi, când era tânăr adult, i-a întâlnit pe misionari. Ei i-au predat despre potenţialul mare pe care îl are în această viaţă şi în eternitate. A fost botezat şi confirmat membru al Bisericii. Înţelegând mai bine potenţialul său, a stabilit ţelul de a primi Preoţia lui Melhisedec şi de a sluji o misiune cu timp deplin. În anul 1986 a fost rânduit la oficiul de vârstnic şi a fost chemat să slujească în India. Nu i-a fost uşor să meargă; a încercat din greu folosind două cârje şi a căzut des; dar niciodată nu s-a gândit să renunţe. Se angajase să slujească o misiune cu onoare şi devotament şi a făcut acest lucru.

Când l-am întâlnit pe fratele Nulu, la aproape 20 de ani după ce slujise în misiune, ne-a întâmpinat cu bucurie la capătul drumului asfaltat şi ne-a condus pe o cărare şerpuită spre casa lui cu două camere în care locuia cu soţia şi cei trei copii. Era o zi foarte călduroasă. Mergea în continuare cu greu, dar nu îşi plângea deloc de milă. Prin propria sârguinţă, a devenit profesor, ajutându-i pe copiii din sat să înveţe. Când am intrat în modesta sa casă, m-a tras imediat deoparte şi a scos o cutie care conţinea cele mai de preţ posesiuni ale sale. Dorea să îmi arate o bucată de hârtie. Pe aceasta scria: „Cu drag şi multe binecuvântări vârstnicului Nulu, un misionar curajos şi fericit; [datat] 25 iunie 1987; [semnat] Boyd K. Packer”. Cu acea ocazie, când vârstnicul Packer a vizitat India şi a vorbit unui grup de misionari, el i-a confirmat vâstnicului Nulu potenţialul său. În esenţă, fratele Nulu îmi spunea în acea zi din anul 2006 că Evanghelia îl schimbase – definitiv!

Când l-am vizitat pe Nulu la el acasă, am fost însoţit de preşedintele de misiune. El a venit cu mine pentru a-i intervieva pe fratele Nulu, soţia sa şi copiii săi – pe părinţii ca să-şi primească înzestrarea şi să fie pecetluiţi, iar pe copii să fie pecetluiţi cu părinţii lor. De asemenea, am oferit membrilor familiei detaliile despre călătoria pe care urmau să o facă până la Templul Hong Kong, China, pentru aceste rânduieli. Au plâns de bucurie deoarece visul lor mult aşteptat se îndeplinea.

Ce se aşteaptă de la un deţinător al preoţiei lui Dumnezeu? Ce ni se cere să schimbăm pentru a deveni felul de oameni care trebuie să fim? Propun trei sugestii:

1. Trebuie să fim demni de a deţine preoţia! Fie că suntem tineri băieţi care deţin Preoţia aaronică sau bărbaţi care deţin Preoţia lui Melhisedec, trebuie să fim demni de a deţine preoţia, să dăm dovadă de maturitate spirituală deoarece am făcut legăminte. Precum a spus Pavel: „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc” (1 Corinteni 13:11). Trebuie să fim diferiţi deoarece deţinem preoţia – nu trebuie să fim aroganţi, plini de mândrie sau să ne credem importanţi – ci umili, dornici să învăţăm şi supuşi. Primirea preoţiei şi a diferitelor oficii trebuie să reprezinte un lucru important pentru noi. Nu trebuie să fie doar un ritual care are loc la o anumită vârstă, ci trebuie să fie un act prin care facem conştient legăminte. Trebuie să ne simţim atât de privilegiaţi şi recunoscători încât să o arătăm prin fiecare acţiune. Dacă ne gândim doar rareori la preoţie, trebuie să schimbăm acest lucru.

2. Trebuie să slujim! Să deţinem preoţia înseamnă să îndeplinim cu credinţă şi sârguinţă chemările noastre (vezi D&L 84:33) slujind altora. Nu trebuie să fim bărbaţi care evită cea mai importantă datorie, cea de a sluji soţiilor şi copiilor, care nu acceptă sau îşi îndeplinesc pe jumătate chemările în Biserică sau cărora nu le pasă de alţii decât dacă este comod. Salvatorul a declarat: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul Tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău” (Matei 22:37) şi mai târziu a adăugat: „Dacă Mă iubeşti, Mă vei sluji” (D&L 42:29). Egoismul este contrar responsabilităţii noastre de deţinători ai preoţiei şi, dacă ne caracterizează, trebuie să ne schimbăm.

3. Trebuie să fim demni! Poate nu am abilitatea vârstnicului Jeffrey R. Holland pe care a avut-o când a vorbit cu câţiva ani în urmă în cadrul sesiunii preoţiei, de a „sta foarte aproape de voi, faţă în faţă, vorbindu-vă cu o pasiune… al cărei foc să vă ardă puţin sprâncenele” („Suntem înrolaţi”, Liahona, nov. 2011, p. 45); dar, dragi fraţi, trebuie să înţelegem că practicile acceptate de lume ne limitează puterea preoţiei. Ne înşelăm dacă gândim că putem să ne uităm la materiale pornografice, să încălcăm legea castităţii sau alte porunci şi aceste lucruri să nu ne afecteze pe noi sau pe familiile noastre. Moroni a spus: „Vedeţi să faceţi toate lucrurile cu demnitate” (Mormon 9:29). Domnul ne-a îndrumat: „Şi acum, vă dau porunca de a lua seama voi înşivă, să daţi atenţie, cu grijă, cuvintelor vieţii veşnice” (D&L 84:43). Dacă există păcate pentru care nu ne-am pocăit şi din cauza cărora nu suntem demni, trebuie să ne schimbăm.

Singurul răspuns complet la întrebarea adresată de Isus Hristos: „Ce fel de oameni trebuie să fiţi voi?” este răspunsul scurt şi profund oferit de El: „Tot aşa cum sunt Eu” (3 Nefi 27:27). Invitaţia de a „[veni] la Hristos şi [de a ne perfecţiona întru] El” (Moroni 10:32) necesită şi presupune schimbare. Din fericire, El nu ne-a lăsat singuri. „Şi dacă oamenii vin la Mine, Eu le voi arăta slăbiciunea lor… atunci Eu voi face ca lucrurile slabe să devină puternice” (Eter 12:27). Ne putem schimba dacă ne încredem în ispăşirea Salvatorului. Sunt sigur de acest lucru. În numele lui Isus Hristos, amin.