Ucenici adevărați ai Salvatorului
Putem simți bucurie trainică atunci când Salvatorul nostru și Evanghelia Sa devin cadrul în care ne clădim viața.
Oarecum ascunsă în cartea Hagai din Vechiul Testament este o descriere a unui grup de oameni cărora le-ar fi fost de folos sfatul vârstnicului Holland. Au greșit pentru că nu L-au pus pe Hristos în centrul vieții și slujirii lor. Folosind figuri de stil, Hagai creează imagini care îndeamnă la cugetare, când îi mustră pe acești oameni pentru că au rămas în casele lor confortabile în loc să clădească templul Domnului:
„Dar pentru voi a venit oare vremea să locuiți în case căptușite cu tavan, când Casa aceasta este dărâmată?
Așa vorbește acum Domnul oștirilor: «Uitați-vă cu băgare de seamă la căile voastre!
Semănați mult, și strângeți puțin, mâncați, și tot nu vă săturați, beți, și tot nu vă potoliți setea, vă îmbrăcați, și tot nu vă este cald; și cine câștigă o simbrie, o pune într-o pungă spartă!».
Așa vorbește Domnul oștirilor: «Uitați-vă cu băgare de seamă la căile voastre!»”.
Nu vă plac acele metafore despre inutilitatea prioritizării lucrurilor care nu au o consecință eternă în locul lucrurilor lui Dumnezeu?
În cadrul unei adunări de împărtășanie recente la care am participat, un misionar întors din misiune a citat un tată care a rezumat perfect această idee spunându-le copiilor săi: „Ceea ce avem nevoie aici este mai puțin Wi-Fi și mai mult Nefi!”.
Pentru că am locuit cinci ani în Africa de Vest, am văzut multe exemple de oameni pentru care Evanghelia era o prioritate firească și de care nu le era rușine. Un astfel de exemplu este denumirea unei firme de vulcanizare și de echilibrare a roților din Ghana. Proprietarul a numit-o „Thy Will Alignment (Aliniere la voia Ta)”.
Putem simți bucurie trainică atunci când Salvatorul nostru și Evanghelia Sa devin cadrul în care ne clădim viața. Însă, este atât de ușor ca acel cadru să devină, în schimb, lucrurile lumești, unde Evanghelia este ceva opțional sau să se rezume doar la a te duce două ore duminica la biserică. Dacă acesta este cazul, este ca și cum ne-am pune salariul într-o „pungă spartă”.
Hagai ne spune să fim devotați – să fim, așa cum se spune în Australia, „fair dinkum” în ceea ce privește trăirea potrivit Evangheliei. Oamenii sunt fair dinkum când sunt ceea ce spun că sunt.
Am învățat puțin despre a fi fair dinkum și despre a fi devotat jucând rugby. Am învățat că, atunci când jucam cât de bine puteam, când dădeam totul pe teren, bucuria pe care o simțeam jucând era cea mai mare.
Anul meu preferat de rugby a fost cel de după liceu. Echipa din care făceam parte a fost atât talentată, cât și devotată. Anul acela eram echipa campioană. Însă, într-o zi trebuia să jucăm împotriva unei echipe considerate mai slabă decât noi și, după meci, fiecare aveam partenere pe care să le ducem la marele dans anual al universității. M-am gândit că, deoarece acesta avea să fie un meci ușor, trebuia să încerc să mă feresc de accidentări pentru a putea să mă bucur din plin de dans. În acel meci, nu am făcut placaje așa cum am fi trebuit și am pierdut. Și mai rău, eu am terminat meciul cu o buză spartă și umflată, ceea ce nu m-a ajutat să arăt prea bine la marea mea întâlnire. Probabil că trebuia să învăț ceva.
O experiență foarte diferită am trăit-o într-un meci ulterior în care am fost devotat în totalitate. La un moment dat, am alergat fiind hotărât să plachez; imediat am simțit durere în zona feței. Fiind învățat de tatăl meu că nu trebuie să permit niciodată echipei adverse să știe că am fost rănit, am continuat să joc. În acea seară, când am încercat să mănânc, mi-am dat seama că nu puteam mușca. În dimineața următoare, m-am dus la spital, unde radiografia mi-a confirmat că mandibula îmi era fracturată. Gura mi-a fost imobilizată cu atele șase săptămâni.
Am desprins învățături din această pildă a buzei umflate și a mandibulei fracturate. În pofida amintirilor mele legate de pofte nesatisfăcute de mâncare solidă pe parcursul celor șase săptămâni când puteam ingera doar lichide, nu am regrete privind mandibula mea fracturată, deoarece era rezultatul faptului că am dat totul pe teren. Însă am regrete în privința buzei umflate, deoarece a simbolizat reținerea mea.
Faptul de a da totul nu înseamnă că vom avea întotdeauna parte de binecuvântări sau că vom avea mereu succes. Ci înseamnă că vom avea bucurie. Bucuria nu înseamnă plăcere trecătoare sau fericire temporară. Bucuria este trainică și este clădită pe acțiunile noastre care sunt acceptate de Domnul.
Povestea lui Oliver Granger este un exemplu de acțiune acceptată de Domnul. Președintele Boyd K. Packer a spus: „Când sfinții au fost alungați din Kirtland… Oliver a fost lăsat să rămână pentru a le vinde bunurile cu orice preț putea obține pe ele. Nu avea prea mari șanse de reușită. Și, cu adevărat, nici nu a reușit!”. A fost însărcinat de Prima Președinție să îndeplinească o sarcină dificilă, dar nu imposibilă. Iar Domnul l-a lăudat pentru acțiunile sale aparent nereușite cu aceste cuvinte:
„Eu Îmi amintesc de slujitorul Meu, Oliver Granger; iată, adevărat îi spun lui că numele lui va fi ținut în amintire sacră, din generație în generație, în vecii vecilor, spune Domnul.
De aceea, să se străduiască cu sârguință pentru mântuirea Primei Președinții a Bisericii Mele… și când cade, se va ridica din nou, pentru că sacrificiul lui va fi pentru Mine mai sacru decât creșterea lui”.
Acest lucru este valabil pentru noi toți – nu reușitele noastre, ci sacrificiile și acțiunile noastre contează pentru Domnul.
Un alt exemplu de ucenică adevărată a lui Isus Hristos este o prietenă dragă de-a noastră din Coasta de Fildeș, în Africa de Vest. Această soră minunată și credincioasă a fost abuzată emoțional în mod îngrozitor și chiar și fizic de soțul ei o perioadă îndelungată și, în cele din urmă, au divorțat. Ea nu a șovăit niciodată în credința și în bunătatea ei, însă, din cauza cruzimii lui față de ea, a fost rănită profund o lungă perioadă. Iată cum descrie ea ce s-a întâmplat:
„Deși am spus că l-am iertat, am dormit mereu rănită emoțional; mi-am petrecut zilele având acea rană. Era ca o arsură în inimă. De multe ori m-am rugat Domnului să mi-o îndepărteze, însă m-a durut atât de tare, încât eram ferm convinsă că aveam să-mi petrec tot restul vieții cu ea. M-a durut mai mult decât atunci când mi-am pierdut mama la o vârstă fragedă; m-a durut mai mult decât atunci când mi-am pierdut tatăl și chiar fiul. Părea să se extindă și să-mi acopere inima, dându-mi impresia că puteam muri în orice moment.
Alteori, mă întrebam: «Ce ar fi făcut Salvatorul în situația mea?» și voiam să spun: «Este prea mult, Doamne!».
Apoi, într-o dimineață, am căutat durerea care îmi venea în inimă ca urmare a tuturor acestor lucruri și am cercetat mai profund, căutând-o în sufletul meu. Era de negăsit. Mintea mea a început imediat să parcurgă toate motivele pentru care trebuia să mă simt rănită, dar nu am simțit durerea. Am așteptat toată ziua să văd dacă aveam să simt durerea în inimă; nu am simțit-o. Apoi, am îngenuncheat și I-am mulțumit lui Dumnezeu că a făcut ca sacrificiul ispășitor al Domnului să aibă efect pentru mine”.
Această soră este acum fericită și pecetluită cu un bărbat minunat și credincios care o iubește profund.
Deci care trebuie să fie atitudinea noastră dacă suntem ucenici adevărați ai lui Hristos? Și care este valoarea Evangheliei pentru noi când „[ne uităm] cu băgare de seamă la căile [noastre]”, așa cum a sugerat Hagai?
Îmi place exemplul de atitudine corectă dat de tatăl regelui Lamoni. Vă aduceți aminte de mânia sa de la început când și-a găsit fiul însoțit de Amon, un nefit – un popor urât de lamaniți. El și-a scos sabia pentru a se lupta cu Amon și, la scurt timp, sabia lui Amon a fost la gâtul său. „Acum regele, temându-se să nu-și piardă viața, a zis: Dacă tu mă vei cruța, atunci îți voi da orice vei cere, chiar și jumătate din împărăție.”
Remarcați această propunere – jumătate din împărăție pentru viața lui.
Însă, mai târziu, după ce a înțeles Evanghelia, a făcut o altă propunere. „Regele a zis: Ce trebuie să fac pentru ca să pot avea această viață veșnică despre care ai vorbit? Da, ce trebuie să fac eu ca să pot fi născut din Dumnezeu, având acest spirit păcătos dezrădăcinat din pieptul meu și să primesc Spiritul Lui, pentru ca să pot fi umplut de bucurie, pentru ca să pot să nu fiu alungat în ultima zi? Iată, a zis el, voi renunța la toate averile mele, da, îmi voi părăsi împărăția pentru ca să pot primi această mare bucurie.”
De data aceasta, el a fost pregătit să renunțe la toată împărăția, deoarece Evanghelia valora mai mult decât tot ceea ce avea el! El a fost fair dinkum în ceea ce privește Evanghelia.
Așadar, întrebarea pentru fiecare dintre noi este: Suntem și noi fair dinkum în ceea ce privește Evanghelia? Pentru că a fi devotați pe jumătate nu înseamnă a fi fair dinkum! Și Dumnezeu nu este cunoscut că laudă pe cei căldicei.
Nu există nicio comoară, niciun hobby, niciun statut, nicio rețea de socializare, niciun joc video, niciun sport, nicio asociere cu vreo celebritate și nimic pe acest pământ care să fie mai prețios decât viața eternă. Așadar, sfatul Domnului pentru fiecare persoană este: „Uitați-vă cu băgare de seamă la căile voastre!”.
Sentimentele mele sunt exprimate cel mai bine prin cuvintele lui Nefi: „Eu mă bucur de claritate; mă bucur de adevăr; mă bucur de-al meu Isus, căci El mi-a mântuit sufletul din iad”.
Suntem noi ucenici adevărați ai Aceluia care a dat totul pentru noi? Ai Celui care este Mântuitorul nostru și Avocatul nostru la Tatăl? Ai Celui care a fost în totalitate devotat în sacrificiul Său ispășitor și este la fel și acum în ceea ce privește dragostea Sa, mila Sa și dorința Sa ca noi să avem bucurie eternă? Vă implor pe toți cei care auziți și citiți aceste cuvinte: Vă rog, vă rog, nu amânați să fiți devotați în totalitate până într-un anumit viitor inexistent. Deveniți fair dinkum acum și simțiți bucuria! În numele lui Isus Hristos, amin.