Mesajul Primei Preşedinţii, iulie 2016
Fideli credinţei strămoşilor noştri
Preşedintele Thomas S. Monson
John Linford avea 43 de ani când el şi soţia sa, Maria, şi trei dintre fiii lor au luat decizia de a pleca din casa lor din Gravely, Anglia, pentru a călători mii de kilometri pentru a se alătura sfinţilor din valea Great Salt Lake (Marele Lac Sărat). Ei au lăsat în urmă pe cel de-al patrulea fiu al lor, care slujea într-o misiune, şi-au vândut bunurile şi au plecat din Liverpool la bordul navei Thornton.
Călătoria pe mare până în oraşul New York şi de acolo pe uscat până în Iowa a fost lipsită de evenimente. Cu toate acestea, problemele au început să apară la scurt timp după ce familia Linford şi alţi sfinţi din zilele din urmă care navigaseră pe Thornton au plecat din oraşul Iowa la data de 15 iulie 1856, făcând parte din compania de cărucioare destinată eşecului, condusă de James G. Willie.
Vremea aspră şi călătoria dificilă au cauzat îmbolnăvirea şi moartea multora din acea companie, inclusiv cea a lui John. În cele din urmă, el s-a îmbolnăvit atât de grav şi a fost atât de slăbit, încât a trebuit să fie dus în cărucior. În momentul în care compania a ajuns în Wyoming, starea lui se înrăutăţise considerabil. O echipă de salvare din oraşul Salt Lake a ajuns la data de 21 octombrie, la doar câteva ore după ce John murise. El murise devreme, în dimineaţa aceea, lângă malurile râului Sweetwater.
I-a părut rău lui John că schimbase confortul şi liniştea pe zbucium, lipsuri şi greutăţi conducându-şi familia spre Sion?
„Nu, Maria” i-a spus el soţiei sale chiar înainte să moară. „Îmi pare bine că am venit. Nu voi trăi să ajung în Salt Lake, dar tu şi băieţii veţi ajunge şi nu regret prin ce am trecut dacă băieţii noştri pot creşte şi îşi pot întemeia familiile în Sion”1.
Maria şi fiii ei şi-au încheiat călătoria. Când Maria a murit la aproape 30 de ani după aceea, ea şi John au lăsat în urmă o moştenire de credinţă, slujire, devotament şi sacrificiu.
A fi un sfânt din zilele din urmă înseamnă a fi un pionier, pentru că definiţia pionierului este „o persoană care merge înainte pentru a pregăti sau deschide calea pentru ca alţii să o urmeze”2. Şi a fi pionier înseamnă a te familiariza cu sacrificiul. Cu toate că membrilor Bisericii nu li se mai cere să îşi lase în urmă casele pentru a călători către Sion, ei trebuie, deseori, să îşi lase în urmă vechi obiceiuri, deprinderi pe care le au de mult timp şi prieteni dragi. Unii iau decizia dureroasă de a lăsa în urmă membri ai familiei care se opun apartenenţei lor la Biserică. Cu toate acestea, sfinţii din zilele din urmă merg înainte, rugându-se ca cei dragi să înţeleagă totuşi şi să accepte.
Calea unui pionier nu este uşoară, dar noi urmăm paşii celui mai bun pionier – chiar Salvatorul – care a mers înainte, arătându-ne calea pe care să o urmăm.
„[Urmaţi-mă]”3, ne-a invitat El.
„Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”4, a declarat El.
„[Veniţi] la Mine”5, ne-a chemat El.
Calea poate fi plină de încercări. Unii consideră că este greu de rezistat la remarcile batjocoritoare şi jignitoare ale celor nechibzuiţi, care ridiculizează castitatea, onestitatea şi supunerea faţă de poruncile lui Dumnezeu. Lumea, totdeauna, a considerat supunerea faţă de principii ca fiind lipsită de importanţă. Când Noe a fost instruit să construiască o corabie, poporul, lipsit de înţelepciune, s-a uitat la cerul fără nori şi, apoi, a râs şi a vorbit despre credincioşi într-un mod care a arătat dezaprobare şi lipsă de respect – până când ploaia a venit.
Pe continentul american, cu multe secole în urmă, oamenii s-au îndoit, s-au certat şi nu au ascultat până când focul a consumat Zarahemla, pământul a îngropat oraşul lui Moroniha şi apa a înghiţit oraşul Moroni. Răutatea, batjocora, desfrâul şi păcatul nu mai existau. Ele au fost înlocuite cu liniştea cumplită şi întunericul dens. Răbdarea lui Dumnezeu se sfârşise, timpul Său se împlinise.
Maria Linford nu şi-a pierdut niciodată credinţa, în pofida persecuţiei din Anglia, a greutăţilor „[drumului] spre vest [pe care] Domnul l-a arătat” 6 şi a încercărilor ulterioare pe care le-a suferit pentru familia ei şi Biserică.
În anul 1937, la o ceremonie desfăşurată la mormântul Mariei, dedicată memoriei ei, vârstnicul George Albert Smith (1870–1951) i-a întrebat pe urmaşii ei: „Veţi fi fideli credinţei strămoşilor voştri?… Vă rog să vă străduiţi să fiţi demni de toate sacrificiile pe care [ei] le-au făcut pentru voi”7.
În timp ce căutăm să construim Sionul în inimile noastre, în casele noastre, în comunităţile noastre şi în ţările noastre, să ne amintim de curajul de neclintit şi de credinţa perseverentă a celor care au dat totul pentru ca noi să ne putem bucura de binecuvântările Evangheliei restaurate, cu speranţa şi promisiunea ei prin ispăşirea lui Isus Hristos.
© 2016 Intellectual Reserve, Inc. Toate drepturile rezervate. Tipărit în Germania. Aprobarea versiunii în limba engleză: 6/16. Aprobarea traducerii: 6/16. Titlul original: First Presidency Message, July 2016. Romanian. 12867 171
Să predăm din acest mesaj
Aveţi în vedere să îi rugaţi pe cei cărora le predaţi să se gândească la acele persoane din vieţile lor care au mers înainte şi au fost pionieri pentru ei. Apoi întrebaţi-i când au trebuit să fie pionieri şi să pregătească calea pentru alţii. Invitaţi-i să cugete asupra momentelor în care au trebuit să se sacrifice şi de ce a meritat să facă acest lucru. Îi puteţi încuraja, apoi, să-şi scrie mărturia despre „cel mai bun pionier”, Salvatorul.