Mesaj din partea conducătorilor zonei

Credință, speranță și caritate = Fericire

vârstnicul Matthieu Bennasar, Franța

autoritate a zonei-Cei Șaptezeci

Cele trei picioare ale scaunului fericirii ar trebui să fie virtuțile din scripturi, care merg mână în mână, credința, speranța și caritatea. De ce? Probabil pentru că toate sunt concentrate asupra lui Isus Hristos! Și, de asemenea, pentru că: „Bucuria pe care o simțim nu are nimic de-a face cu împrejurările din viața noastră, ci are de-a face în totalitate cu țelul principal al vieții noastre.”¹ Când Isus Hristos este în centrul vieții noastre, orice s-ar întâmpla, există fericire și bucurie!

Lumea vede aceste trei virtuți ca fiind fanteziste, intangibile și lipsite de putere. Domnul le vede ca fiind sigure, dătătoare de putere și grandioase. Cu siguranță, nu există nimic fragil, trecător sau efemer în ele:

credința în scripturi nu este o încredere nesigură, fără țeluri, că lucrurile ar putea fi în regulă de data aceasta. Este, mai degrabă, credința în Domnul Isus Hristos², asigurarea liniștită că, indiferent de mările primejdioase pe care am putea călători, dacă mergem alături de El, harul Său va fi, de fiecare dată, suficient;
de asemenea, speranța în Evanghelie nu este o speranță lumească, concentrată asupra unui viitor dorit nesigur. Nu este genul de dorință disperată la care recurgem atunci când echipa noastră sportivă preferată a pierdut ultimul meci și nu poate câștiga campionatul decât dacă adversarul ei direct îl pierde pe următorul! Nu, speranța în Evanghelie este „speranța în Hristos”³ și se concentrează asupra promisiunilor eterne primite și asupra certitudinii realității lor viitoare prin Isus Hristos: astfel, speranța în Evanghelie ne invită la a acționa în mod continuu, deliberat și eficient. Nu înseamnă să ne încrucișăm degetele atunci când nicio altă acțiune din partea noastră nu mai poate produce rezultatul dorit: înseamnă să ne încrucișăm mâinile pentru a ne ruga și să ne suflecăm mânecile pentru a acționa. Speranța în Hristos îi face pe oameni „să fie siguri și neclintiți, întotdeauna abundând în fapte bune”⁴;
în cele din urmă, caritatea nu este capacitatea abstractă de a trăi o acceptare cosmică pentru oricine, ci este „dragoste”⁵, chiar „dragostea pură a lui Hristos”⁶, iubirea pe care El o are pentru toți. Este darul care ne schimbă, pe care îl primim atunci când „inima [noastră va fi] plină de caritate față de toți oamenii”⁷, spre deosebire de omul care a spus: „O, iubesc umanitatea! Din ea fac parte oamenii cu care am probleme…”.

Deoarece aceste virtuți sunt toate concentrate asupra lui Hristos și orientate spre a acționa, ele sunt generatoare de putere în viața noastră. Dragostea este încununarea celor trei și semnul vizibil al uceniciei noastre⁸. Dar toate trei ne leagă de Salvator și, în consecință, ne unesc în calitate de ucenici ai Săi. Aceasta este, la urma urmei, genul de legătură care religia este menită să fie⁹. Iar aceste virtuți sunt la fel de interconectate ca sămânța, floarea și fructul aceleiași plante, reprezentând diferite stadii de creștere și puterea de a binecuvânta.

Dimpotrivă, dușmanul ar vrea să ne facă să ne așezăm pe al său scaun al suferinței, având picioarele pline de îndoială, disperare și dispreț¹⁰. Îndoiala întunecă lumina, disperarea întunecă orizonturile, iar disprețul aduce izolare și singurătate.

În timp ce navigăm prin vremurile tulburi ale lumii, să ne alegem cu grijă scaunul pe care ne așezăm. Incertitudinea de azi ar putea fi modul în care Domnul ne invită să ne așezăm în genunchi în fața Să, să exercităm credință în El, să-L lăsăm să ne lumineze speranța și să căutăm de la El roadele noastre atunci când primim darul carității pentru toți. Apoi, pe măsură ce devenim mai încrezători, mai puțin nestatornici, mai predispuși la a acționa, mai blânzi, mai răbdători, mai plini de compasiune, mai puțin critici și mai înțelegători, vom ști cu siguranță ce înseamnă fericirea.