„Istoria Bisericii”, 1 martie 1842 (Scrisoarea Wentworth)

Când aveam aproape paisprezece ani, am început să mă gândesc la importanța faptului de a fi pregătit pentru o stare viitoare și, când am întrebat despre planul salvării, am descoperit că exista un mare conflict între opiniile religioase; dacă mergeam la o grupare religioasă, aceasta îmi prezenta un plan, iar altă grupare un alt plan, fiecare demonstrând că propriul crez era summum bonum al perfecțiunii. Considerând că nu toate puteau avea dreptate și că Dumnezeu nu putea fi autorul atâtor confuzii, m-am hotărât să cercetez subiectul mai în profunzime crezând că, dacă Dumnezeu avea o Biserică, ea nu ar fi fost împărțită în grupuri și că, dacă El învăța o societate să preaslăvească într-un fel și să administreze anumite rânduieli, El nu ar învăța altă societate principii care sunt diametral opuse. Crezând în cuvântul lui Dumnezeu, aveam încredere în declarația lui Iacov: „Dacă vreunuia dintre voi îi lipsește înțelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă și fără mustrare, și ea îi va fi dată”.

M-am retras într-un loc secret dintr-o dumbravă și am început să-L chem pe Domnul. În timp ce eram absorbit fervent în rugăciune, mintea mea era îndepărtată de lucrurile care mă înconjurau și am fost învăluit într-o viziune cerească și am văzut două personaje glorioase, care semănau exact unul cu celălalt în trăsături și înfățișare, înconjurate de o lumină strălucitoare care eclipsa soarele de la amiază. Ele mi-au spus că toate confesiunile credeau în principii doctrinare greșite și că niciuna dintre ele nu era recunoscută de Dumnezeu ca biserica și împărăția Sa. Și mi s-a poruncit în mod expres „să nu le urmez” primind, în același timp, promisiunea că plenitudinea Evangheliei mi se va face cunoscută în viitor.