Israel, Domnul te cheamă

Vârstnicul Jeffrey R. Holland

din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli

Imagine

Bun venit la această transmisiune a adunării de devoţiune, oriunde vă aflaţi în această mare şi minunată Biserică, larg răspândită. Vă mulţumesc tuturor pentru că aţi reuşit să fiţi prezenţi, inclusiv celor dintre dumneavoastră care sunteţi aici în campusul Colegiului de stat Dixie, în oraşul meu natal.

Au fost mulţi chemaţi să părăsească Babilonul.

Pentru a invita Spiritul Domnului să fie cu noi, am solicitat interpretarea imnului cu care am început această adunare: „Israel, Domnul te cheamă”. Este unul dintre cântecele clasice ale restaurării şi îmi asigură o introducere pentru multe dintre lucrurile pe care doresc să vi le spun în această seară. Am fi putut să adăugăm şi imnul „Vârstnici ai Israelului” pentru acelaşi scop. Îmi place să-i aud pe misionarii din toată lumea când cântă cu entuziasm: „O, Babilon, o, Babilon, noi te părăsim; ca în munţii lui Efraim să trăim”¹. Mesajul acestor două imnuri este în esenţă acelaşi – acela că Dumnezeu întotdeauna îi cheamă pe copiii lui Israel să vină într-un loc unde, în cele din urmă, totul va fi bine.

Israel, Domnul te cheamă
Din păcat a te salva
Babilonul o să cadă,
Domnul îl va ruina.
Vino-n Sion, înainte,
Şi vei fi triumfător…
Vino-n Sion, căci răsună
Imn de slavă ne-ncetat.2

De fapt, aceasta a fost istoria Israelului de-a lungul secolelor. Când lucrurile au devenit prea păcătoase sau a fost prea multă corupţie în societate sau viaţa alături de neamuri distrugea standardele morale şi poruncile date de Dumnezeu, copiii de legământ erau trimişi să fugă în deşert pentru a restabili Sionul şi a începe totul din nou.

În timpurile Vechiului Testament, Avraam, tatăl acestui legământ, pentru a-şi salva viaţa, a trebuit să fugă din Haldea – literalmente Babilon – în căutarea unei vieţi consacrate în Canaan (ceea ce noi am numi acum Pământul Sfânt).³ Nu cu multe generaţii înainte, urmaşii lui Avraam (şi Isaac şi Iacov) – pe atunci cunoscuţi ca israeliţi – şi-au pierdut Sionul lor şi-au fost luaţi în sclavie în depărtatul Egipt păgân.⁴ Astfel, Moise trebuia să fie trimis pentru a-i conduce, din nou, pe copiii promisiunii înapoi în deşert – de data aceasta în mijlocul nopţii, neavând nici măcar timp să lase aluatul lor de pâine să crească! „Israel, Domnul vorbeşte”, cântau ei, fără îndoială, pe drumul lor. „Ascultă-L pe Salvator!”⁵

Nu cu multe secole mai târziu, o povestire importantă pentru noi prezenta momentul când uneia dintre aceste familii israelite, conduse de un profet numit Lehi, i s-a poruncit să plece din Ierusalimul iubit, deoarece, vai, Babilonul prelua din nou puterea.⁶ O luăm de la capăt! Ei nu ştiau că mergeau spre un continent complet nou pentru a stabili un nou concept despre Sion.⁷ Şi nu ştiau că deja se întâmplase exact acelaşi lucru cu un grup de strămoşi ai lor, numiţi iarediţi.⁸

După cum a fost menţionat, aceasta este o transmisiune în întreaga lume către o Biserică internaţională în continuă creştere, dar este important pentru toţi care celebrează restaurarea Evangheliei că acea colonizare a Americii a început cu un mic grup care a plecat din fostele lor patrii pentru a preaslăvi după cum doreau. Un distins cărturar, dintre puritanii stabiliţi în America, a descris această experienţă ca pe „o misiune în pustiu” a creştinătăţii, efortul israeliţilor moderni de a se elibera de păgânismul Lumii Vechi şi de a căuta, încă odată, căile cerului într-o ţară nouă.⁹

Pentru scopul acestei seri, vă amintesc de o ultimă fugă, pentru care imnul nostru de astă seară a fost, de fapt, scris. Era propria noastră Biserică, condusă de proprii noştri profeţi, conducând pe proprii noştri strămoşi religioşi. Când ne gândim la profetul Joseph Smith, persecutat în statele New York, Pennsylvania, Ohio, Missouri şi în final omorât în Illinois, vedem reconstituirea în zilele din urmă a căutării unui refugiu de către copiii Israelului. Brigham Young, Moise în varianta americană, după cum a fost cu admiraţie numit, i-a condus pe sfinţi spre văile munţilor în timp ce acei sfinţi, obosiţi de mers, cântau:

Drumul spre vest Domnul l-a arătat,
Să-l urmăm, ne-ncetat.
Acolo nu vom mai fi supăraţi
Şi nici persecutaţi.10

Sion. Pământul făgăduinţei. Noul Ierusalim. Unde este? Nu suntem siguri, dar îl vom găsi. Pentru mai mult de 4.000 de ani de istorie plină de legăminte, modelul a fost următorul: Mergi şi caută. Aleargă şi stabileşte-te. Scapă de Babilon. Construieşte ziduri de protecţie în jurul Sionului.

Până acum. Până în această seară. Până în această zi a noastră.

Noi suntem chemaţi să clădim Sionul acolo unde suntem

Una dintre multele caracteristici unice ale dispensaţiei noastre, această dispensaţie a plenitudinii timpurilor – ultima şi cea mai măreaţă dintre toate dispensaţiile – este natura schimbătoare a modului în care stabilim împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Vedeţi dumneavoastră, unul dintre lucrurile cu adevărat interesante despre această dispensaţie este faptul că este un timp pentru o schimbare măreaţă, rapidă. Şi un lucru care s-a schimbat este acela că Biserica lui Dumnezeu nu va mai fugi niciodată. Ea nu va mai părăsi niciodată Ur, pentru a părăsi Haran, pentru a părăsi Canaan, pentru a părăsi Ierusalimul, pentru a părăsi Anglia, pentru a părăsi Kirtland, pentru a părăsi Nauvoo, pentru a merge cine ştie unde. Nu, aşa cum Brigham Young a spus pentru noi toţi: „Am fost azvârliţi dintr-o tigaie de prăjit în foc, şi din foc în mijlocul podelei, şi aici suntem şi aici vom rămâne”¹¹.

Desigur, această declaraţie nu a fost un comentariu doar despre valea Salt Lake sau chiar despre Wasatch Front, în general; a devenit o declaraţie pentru membrii Bisericii din întreaga lume. În ultimele zile, în această dispensaţie, aveam să devenim suficient de maturi pentru a înceta să alergăm. Aveam să devenim suficient de maturi pentru a ne stabili picioarele şi familiile şi temeliile noastre în fiecare naţiune, neam, limbă şi popor, în mod permanent. Sion va fi oriunde – unde este Biserica. Şi cu această schimbare – una dintre schimbările majore ale zilelor din urmă – noi nu ne mai gândim la Sion ca la un loc unde urmează să trăim; ne gândim la el ca să vedem felul cum urmează să trăim.

Trei întâmplări care ne conduc la trei lecţii

Pentru a explica puţin, această nouă sarcină, doresc să vă descriu trei întâmplări prin care sora Holland şi cu mine am trecut destul de recent. Dacă timpul ar permite, aş putea cita câteva zeci şi la fel aţi putea şi dumneavoastră.

Prima întâmplare: Cu câţiva ani în urmă, un tânăr prieten de-al meu – un misionar întors din misiune – era într-o echipă de baschet a unui colegiu din Utah. El era un tânăr grozav şi un jucător foarte bun, dar nu juca atât de mult cât şi-ar fi dorit. Talentele şi abilităţile lui particulare nu erau exact cele de care echipa sau el aveau nevoie la acel stadiu de dezvoltare. Acest lucru se întâmplă în atletism. Astfel, cu sprijinul deplin şi încurajarea antrenorilor şi colegilor săi, tânărul meu prieten s-a transferat la altă şcoală unde spera că poate contribui puţin mai mult.

S-a întâmplat ca lucrurile la noua şcoală să meargă bine şi prietenul meu a devenit unul dintre jucătorii de bază. Şi ştiţi ce s-a întâmplat – programul (stabilit cu câţiva ani înainte ca aceste evenimente să aibă loc) a făcut ca acest tânăr să se întoarcă să joace împotriva fostei sale echipe în oraşul Salt Lake, în centrul numit, atunci, Delta Center.

Ce s-a întâmplat în acel joc m-a deranjat până astăzi şi am folosit acest moment din timpul cuvântării mele pentru a vorbi despre ceea ce m-a deranjat. Abuzul necruţător din partea spectatorilor în acea seară faţă de acest tânăr - un sfânt din zilele din urmă, misionar reîntors din misiune, căsătorit de curând, care îşi plătea zeciuiala, slujea în cvorumul vârstnicilor, oferea slujire caritabilă tinerilor din oraşul său şi aştepta emoţionat ca un copil să vină în viaţa sa şi a soţiei sale – ce i s-a spus şi la ceea ce au fost supuşi din abundenţă în acea seară, el, soţia şi familiile lor, au fost lucruri prin care nicio fiinţă umană nu ar trebui să treacă, niciodată şi nicăieri, indiferent de sportul practicat sau universitatea aleasă sau indiferent care ar fi fost deciziile sale cu privire la oricare dintre ele.

Dar, aici este partea cea mai rea. Antrenorul echipei oaspete, renumit pentru realizările lui profesionale, s-a întors spre el, după un joc spectaculos, şi i-a spus: „Ce se întâmplă aici? Tu eşti băiatul din oraş care a avut succes. Aceştia sunt semenii tăi. Aceştia sunt prietenii tăi”. Dar cel mai rău dintre toate, el a spus, apoi, într-o totală confuzie: „Nu sunt cei mai mulţi dintre aceşti oameni membri din Biserica ta?”.

Întâmplarea a doua: Am fost invitat să vorbesc la o adunare de devoţiune a unui ţăruş pentru tinerii adulţi necăsătoriţi – eveniment la care participau membri ce aveau peste 18 ani. Când am intrat pe uşa din spate a centrului de ţăruş, o tânără cam de 30 de ani şi ceva a intrat în clădire aproape în acelaşi timp cu mine. Chiar în mulţimea de oameni care se-ndreptau spre capelă, era greu să nu o observi. Mi-amintesc, că avea câteva tatuaje, diverse inele în urechi şi nas, un păr ţepos care reflecta toate culorile posibile, o fustă care era prea scurtă şi o bluză care era prea decoltată.

Trei întrebări mi-au trecut prin minte: Era această femeie un suflet care se străduia, care nu era membră a Bisericii, care fusese îndreptată — sau chiar mai bine, adusă de cineva – la această adunare de devoţiune sub îndrumarea Domnului, într-un efort de a o ajuta să găsească pacea şi îndrumarea Evangheliei de care avea nevoie în viaţa ei? O altă posibilitate: Era ea o membră care se îndepărtase puţin de unele speranţe şi standarde pe care Biserica le încurajează pentru membrii săi dar care, mulţumesc cerului, nu era complet inactivă şi alesese să participe la această activitate a Bisericii, în seara aceasta? A treia opţiune: Este aceasta preşedinta Societăţii de Alinare la nivel de district? (Într-un fel, eram aproape sigur că nu era.)

Şi acum, cel de-al treilea exemplu: Acum câteva luni, în timp ce participam la dedicarea Templului Kansas City, sora Holland şi cu mine am fost găzduiţi de fratele Isaac Freestone, de profesie ofiţer de poliţie şi un minunat înalt preot în cadrul ţăruşului Liberty Missouri. În cursul conversaţiei noastre, el ne-a povestit că într-o seară, târziu, a fost chemat să investigheze o plângere într-o anumită parte periculoasă a oraşului. În mijlocul unei muzici gălăgioase şi cu miros de marihuana în aer, el a găsit o femeie şi câţiva bărbaţi care beau şi înjurau, toţi dintre ei, în mod aparent, nepăsători faţă de cei cinci copii — cu vârste cuprinse între doi şi opt ani – înghesuiţi unul într-altul într-o cameră, încercând să doarmă pe o duşumea murdară, fără pat, fără saltea, fără perne, fără nimic. Fratele Freestone s-a uitat în dulapurile din bucătărie şi în frigider să vadă dacă putea găsi măcar o conservă sau o cutie cu mâncare de orice fel – dar literalmente nu a putut găsi nimic. El a spus că până şi câinele din curtea din spatele casei avea mai multă mâncare decât aveau acei copii.

În dormitorul mamei, el a găsit o saltea, fără husă sau pături, singura din casă. El a căutat până a găsit nişte cearceafuri (dacă le puteai numi astfel), le-a pus pe saltea şi i-a pus pe toţi cei cinci copii în patul improvizat. Cu lacrimi în ochi, el a îngenuncheat, a spus o rugăciune către Tatăl Ceresc pentru protejarea lor şi le-a spus noapte bună.

Când s-a ridicat şi s-a îndreptat spre uşă, unul dintre copii, de aproximativ şase ani, a sărit din pat şi a fugit spre el, l-a apucat de mână şi l-a rugat: „Vrei, te rog, să mă adopţi?”. Cu şi mai multe lacrimi în ochi, el a pus copilul înapoi în pat, apoi, a găsit-o pe mama drogată (bărbaţii plecaseră de mult) şi i-a spus: „Voi veni înapoi mâine, şi cerul să te ajute dacă nu vor fi unele schimbări evidente când voi intra pe acea uşă. Şi vor fi şi mai multe schimbări după aceasta. Ai cuvântul meu”¹².

Ce au în comun aceste trei întâmplări? În realitate, nu prea multe, exceptând că ele ni s-au întâmplat recent, surorii Holland şi mie. Şi ele oferă trei mici exemple de viaţă foarte diferite ale Babilonului - un comportament personal pe cât de prostesc, pe atât de deplorabil, la un joc de baschet, unul mai semnificativ, care se referă la provocările individuale ale celor care trăiesc diferit de noi şi unul despre o problemă foarte răspândită şi foarte serioasă, cu implicaţii legale şi o istorie foarte complexă încât poate părea a fi peste putere de a fi rezolvată de către oricine.

În prezentarea acestor trei exemple, în mod intenţionat nu am folosit cazuri senzaţionale de păcate sexuale, violenţă fizică sau dependenţă de pornografie, cu toate că acestea ar fi putut să fie mai apropiate pentru unii dintre dumneavoastră decât exemplele pe care le-am folosit. Dar dumneavoastră sunteţi destul de inteligenţi pentru a aplica principiile discutate.

Lecţia 1: Niciodată „nu lăsaţi religia dumneavoastră la uşă”.

În primul rând, să încheiem întâmplarea cu jocul de baschet. În ziua următoare, după acel meci, când au existat unele aprecieri publice şi o invitaţie pentru adresarea de scuze cu privire la acea întâmplare, un tânăr băiat a spus: „Ascultaţi. Aici, vorbim despre jocul de baschet, nu despre Şcoala de duminica. Dacă nu puteţi tolera strigătele din tribune, atunci nu mai practicaţi sportul. Plătim bani buni pentru a vedea aceste jocuri. Putem acţiona în modul în care dorim. Lăsăm la uşă religia noastră când venim la un eveniment sportiv.”

„ Lăsăm la uşă religia noastră”? Lecţia numărul unu pentru stabilirea Sionului în secolul XXI: Niciodată „nu lăsaţi religia dumneavoastră la uşă”. Niciodată.

Dragii mei tineri prieteni, acest mod de a fi ucenic nu poate exista — acesta nu înseamnă a fi ucenic. După cum profetul Alma le-a învăţat pe tinerele fete din Biserică să declare în fiecare săptămână în tema tinerelor fete, noi trebuie să „[fim] martorii lui Dumnezeu în toate timpurile şi în toate lucrurile şi în toate locurile în care se întâmplă să [ne aflăm]”,¹³nu doar o parte din timp, în puţine locuri sau când echipa noastră de sport este învingătoare.

„Lăsaţi religia dumneavoastră la uşă”! Am fost furios.

Lecţia 2: Arătaţi compasiune, dar fiţi loiali poruncilor

Dar să ne oprim un minut aici, deoarece există o a doua lecţie. Lecţia numărul doi în căutarea Sionului, în seara aceasta, se referă la faptul că în indignarea mea dreaptă (cel puţin noi mereu spunem că este dreaptă) trebuie să mă asigur că nu sfârşesc făcând exact ceea ce îl acuzam pe acest tânăr fan că face – să mă enervez, să devin absurd, să acţionez într-un mod stupid, pierzându-mi controlul de sine, vorbind cu îngâmfare, dorind să pun mâna pe el – de preferat în jurul gâtului – până când, înainte de a şti, mi-am lăsat religia la uşă! Nu, cineva în viaţă, cineva în secolul XXI, cineva în toate aceste situaţii trebuie să trăiască conform religiei sale, deoarece altfel, tot ceea ce obţinem este un întreg grup de idioţi acţionând ca oameni cu standarde morale scăzute.

Priviţi, este uşor să fii neprihănit când lucrurile sunt calme şi viaţa este bună şi fiecare lucru merge ca pe roate. Testul intervine când există o încercare sau ispită reală, când există presiune şi oboseală, mânie şi teamă sau posibilitatea unui real păcat. Putem fi credincioşi atunci? Aceasta este întrebarea, deoarece „Israel, Domnul te cheamă”. Asemenea integritate este desigur măiestria cerinţei „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac”¹⁴– exact atunci când iertarea şi înţelegerea şi generozitatea faţă de cei care te-au răstignit sunt ultimul lucru pe care cineva mai puţin perfect decât Salvatorul ar dori să-l facă. Dar trebuie să încercăm; trebuie să dorim să fim puternici. Oricare ar fi situaţia sau provocarea sau problema, niciun adevărat ucenic al lui Hristos nu poate „să-şi lase religia la uşă”.

Acest lucru mă conduce la femeia cu părul ca un curcubeu şi cu multe inele. În orice mod i-ar răspunde cineva acelei tinere femei, totdeauna, regula este că răspunsul trebuie să reflecte credinţele noastre religioase şi angajamentele noastre faţă de Evanghelie. De aceea, modul în care răspundem în orice situaţie trebuie să îmbunătăţească lucrurile, nu să le înrăutăţească. Nu putem acţiona sau reacţiona considerându-ne vinovaţi de o ofensă mai mare decât este ea. Aceasta nu înseamnă că nu avem opinii, că nu avem standarde, că desconsiderăm complet mandatul divin de „a face” şi „de a nu face” în viaţă lucrurile care ni s-au poruncit. Ci înseamnă că trebuie să trăim potrivit acelor standarde şi să apărăm acele lucruri care „trebuie făcute” şi care „nu trebuie făcute” într-un mod drept, cât putem de bine, în modul în care Salvatorul a trăit conform acestor standarde şi le-a apărat. Şi El totdeauna a făcut ceea ce trebuia să fie făcut pentru ca situaţia să fie mai bună – de la predarea adevărului la iertarea păcătoşilor, la curăţirea templelor de schimbătorii de bani. Este un mare dar acela de a şti cum să faci asemenea lucruri într-un mod drept!

Astfel, cu privire la tânăra fată îmbrăcată şi dichisită necorespunzător pentru o adunare la Biserică, cel mai important este să începem amintindu-ne că ea este o fiică a lui Dumnezeu şi are o valoare eternă. Începem prin a ne aminti că ea este, de asemenea, fiica cuiva, aici, pe pământ şi că ar fi putut, în alte circumstanţe, să fie fiica mea. Începem prin a fi recunoscători că ea este prezentă la o activitate a Bisericii, pe care nu a ocolit-o. Pe scurt, încercăm să fim la înălţime în această situaţie în dorinţa de a o ajuta pe ea să fie la înălţime. Ne rugăm în tăcere: Care este lucrul cel mai bun de făcut şi de spus, aici? Ce va determina, în cele din urmă, îmbunătăţirea acestei situaţii şi a comportamentului fetei? Adresând această întrebare şi încercând, cu adevărat, să facem ce ar face Salvatorul este ceea ce cred că a intenţionat să spună El, când a zis: „Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi după dreptate”¹⁵.

Spunând aceasta, amintesc tuturor că, atunci când întindem mâna pentru a ajuta un miel care s-a depărtat să se întoarcă, noi avem, de asemenea, o responsabilitate profundă faţă de cei 99 care nu au făcut acest lucru – şi faţă de speranţele şi dorinţele păstorului lor. Există o turmă, şi se presupune ca noi toţi să fim în ea, fără să mai vorbim despre siguranţa şi binecuvântările care ne vin tuturor pentru că suntem acolo. Dragii mei fraţi şi dragile mele surori, această Biserică nu poate niciodată „să modifice” doctrinele ei pentru a se potrivi mai bine cu dorinţele sociale sau oportunităţile politice sau cu oricare alt motiv. Doar siguranţa adevărului revelat este cea care ne dă temelia pe care să-i ridicăm pe alţii care se simt tulburaţi sau părăsiţi. Compasiunea şi dragostea noastră, caracteristici şi cerinţe fundamentale ale religiei noastre creştine – nu trebuie niciodată să aibă ca rezultat renunţarea la porunci. După cum a spus minunatul George MacDonald, în asemenea situaţii, „noi nu suntem obligaţi să spunem tot ceea ce [credem], dar suntem obligaţi nici chiar să nu arătăm [asemănător cu] ceea ce nu [credem]”¹⁶.

Să judecăm drept

Din acest punct de vedere – această chemare, atât pentru compasiune, cât şi pentru loialitate faţă de porunci – există uneori o neînţelegere, în special printre tineri care ar putea gândi că nu se presupune să judecăm ceva, că nu trebuie niciodată să facem o apreciere valoroasă de niciun fel. Noi trebuie să ne ajutăm unul pe altul cu aceasta, deoarece Salvatorul explică în mod clar că, în anumite situaţii, noitrebuie să judecăm, suntem obligaţi să judecăm – ca atunci când El a spus: „Nu daţi câinilor lucruri sfinte, şi să nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor”¹⁷. Aceasta mi se pare a fi o judecată. Alternativa este aceea de a capitula şi de a deveni ca lumea modernă, care are standarde morale distruse, duse destul de departe, care sugerează că în cele din urmă nimic nu este etern adevărat sau în special sfânt, şi, de aceea, nicio luare de poziţie asupra oricărei probleme date nu contează mai mult decât oricare alta. Şi acest lucru, pur şi simplu, nu este adevărat.

În acest proces de evaluare, noi nu suntem chemaţi să-i condamnăm pe alţii, ci suntem chemaţi să luăm decizii în fiecare zi care să reflecte judecata – sperăm o bună judecată. Vârstnicul Dallin H. Oaks, s-a referit odată la acest gen de decizii ca la „judecăţi temporare”, care trebuie să le facem, deseori, pentru siguranţa noastră sau siguranţa altora, ca opoziţie la ceea ce a numit dânsul „judecata finală”, care poate fi făcută doar de Dumnezeu, care cunoaşte toate faptele. ¹⁸ (Amintiţi-vă că, în scriptura citată mai sus, Salvatorul a spus că aceste „judecăţi temporare” trebuie să fie „judecăţi drepte”, nu judecăţi considerate drepte de persoana respectivă ceea ce este un lucru foarte diferit.)

De exemplu, părinţii trebuie să exercite o judecată dreaptă cu privire la siguranţa şi buna stare a copiilor lor în fiecare zi. Nimeni nu ar blama un părinte care spune copiilor că trebuie să-şi mănânce legumele sau care opreşte un copil să alerge pe o stradă în trafic. Deci, de ce ar trebui blamat un părinte căruia, atunci când copiii cresc, îi pasă de ora la care ei vin seara acasă seara sau ce standarde morale au prietenii lor sau la ce vârstă ies ei la întâlniri sau dacă ei au relaţii sexuale sau consumă droguri sau vizionează materiale pornografice? Nu, noi luăm decizii şi stăm ferm pe poziţii şi ne reafirmăm valorile – pe scurt, facem „judecăţi intermediare” – tot timpul, sau ar trebui să facem aceasta.

Unele probleme şi legi au consecinţe eterne

Atunci când avem de-a face cu astfel de situaţii în cadrul problemelor sociale complexe într-o societate democratică, poate fi foarte greu şi, pentru unii, confuz. Tinerii se pot întreba cu privire la această declaraţie sau la acea regulă stabilită de Biserică spunând: „Noi nu credem că ar trebui să ne comportăm într-un aşa fel, dar de ce trebuie să îi facem pe alţii să facă acelaşi lucru? Nu au ei libertatea lor de alegere? Nu suntem noi ipocriţi şi îi judecăm astfel pe alţii, impunând crezurile noastre altora, cerându-le ca ei să se comporte într-un anume fel?”. În aceste situaţii va trebui să explicaţi cu atenţie de ce unele principii sunt apărate şi de ce ne opunem unor păcate, oriunde le întâlnim deoarece problemele şi legile implicate nu sunt doar sociale sau politice ci au consecinţe eterne. Şi deşi nu vrem să îi jignim pe cei care cred diferit de noi, căutăm mai degrabă să nu Îl jignim pe Dumnezeu sau precum scripturile spun „să nu-L ofensaţi pe El, care este Cel care v-a dat legea”¹⁹ – şi eu vorbesc aici despre legi morale foarte importante.

Dar pentru a explica mai bine, permiteţi-mi să folosesc exemplul unei legi mai mici. Este ca atunci când un tânăr spune: „Acum deoarece pot conduce, ştiu că trebuie să opresc la semafor, dar noi trebuie, într-adevăr, să îi judecăm pe alţii şi să încercăm să îi facem pe toţi să oprească la semafor? Trebuie toţi să facă ceea ce facem noi? Nu au şi ceilalţi libertatea lor de alegere?” Trebuie să se poarte la fel ca noi? Dumneavoastră va trebui, atunci, să explicaţi de ce, da, noi sperăm că ei toţi se vor opri la culoarea roşie. Şi va trebui să faceţi aceasta fără a-i critica pe cei care greşesc sau cred diferit faţă de noi pentru că, da, ei au au libertatea lor morală de a alege.

Dagii mei prieteni, există o mare varietate de crezuri în această lume şi există o libertate morală de a alege pentru toţi, dar nimeni nu este îndreptăţit să se comporte ca şi cum Dumnezeu nu ne vorbeşte despre aceste subiecte sau ca şi cum poruncile sunt importante doar dacă există un acord public pentru ele. În secolul al XXI-lea nu mai putem fugi de lume. Va trebui să luptăm pentru legi şi condiţii care să permită oamenilor să-şi exercite în mod liber credinţa şi ca statele să le recunoască. Aceasta este singura cale de a tolera să fim în Babilon dar nu din el.

Nu ştiu să existe nicio altă abilitate sau trăsătură de caracter mai importantă de care să dăm dovadă într-o lume din care nu putem fugi, decât a merge înainte atent pe acea cale — de a lua atitudine în conformitate cu declaraţiile şi legile lui Dumnezeu, făcând aceasta cu compasiune, cu înţelegere şi caritate. Aceasta este cu siguranţă greu de făcut – să facem exact diferenţa dintre păcat şi păcătos. Mai ştiu doar câteva alte distincţii care să fie mai greu de făcut, sau cel puţin mai greu de exprimat, dar trebuie să încercăm să facem cu dragoste exact acel lucru. Credeţi-mă, dragi fraţi şi surori, în lumea în care ne mişcăm, vom avea multe ocazii de a dezvolta asemenea putere, de a da dovadă de curaj şi de a demonstra compasiune – toate în acelaşi timp. Şi nu vorbesc acum despre coafuri neconformiste sau inele în nas.

Lecţia 3: Folosiţi valorile Evangheliei pentru a aduce beneficii comunităţilor şi ţărilor

Acum, la sfârşit, povestea dificilă din oraşul Kansas. Mulţi dintre noi nu vom fi ofiţerul de poliţie sau agentul de la serviciile sociale sau judecători, dar tuturor ar trebui să ne pese de bunăstarea altora şi siguranţa morală a comunităţii noastre. Vârstnicul Quentin L. Cook din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli a devotat acestei teme o întreagă cuvântare în cadrul conferinţei generale de acum doi ani. Atunci când a vorbit despre nevoie de a influenţa societatea în afara pereţilor casei noastre el a spus:

„Pe lângă protejarea familiilor proprii, noi trebuie să fim o sursă de lumină pentru protejarea societăţilor noastre. Salvatorul a spus: «Tot aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele noastre bune, şi să slăvească pe tatăl vostru care este în Ceruri»…

În lumea noastră tot mai lipsită de neprihănire, este esenţial ca valorile ce au la bază crezuri religioase [să fie evidente] în discursul public…

Credinţa religioasă este o sursă de lumină, cunoaştere şi înţelepciune şi este de mare ajutor societăţii”²⁰.

Dacă noi nu îndreptăm binecuvântările Evangheliei asupra comunităţilor şi ţărilor noastre, noi nu vom avea niciodată destui ofiţeri de poliţie – nu vor fi niciodată destui Isaac Freestones – pentru a impune comportamentul moral, nici dacă ar putea fi impus. Şi nu se poate. Acei copii din acea casă fără mâncare sau îmbrăcăminte sunt fii şi fiice ale lui Dumnezeu. Acea mamă, vinovată deoarece este mai în vârstă şi ar trebui să fie mai responsabilă, este şi ea o fiică a lui Dumnezeu. Asemenea situaţii necesită dovezi de dragoste mai puternice, chiar prin mijloace legale, dar trebuie să încercăm să ajutăm când şi unde putem, deoarece trebuie să acţionăm conform învăţăturilor religiei noastre, chiar dacă alţii sunt iresponsabili.

Nu vom rezolva fiecare problemă personală sau socială din lume, aici, în această seară. Când plecăm în această seară, sărăcia şi ignoranţa, lipsa locurilor de muncă şi abuzul, violenţa şi problemele din cartierele, oraşele şi ţările noastre încă vor exista. Nu, nu putem face totul, dar precum spune vechea zicală, noi putem face ceva. Şi ca răspuns la chemarea ce vine de la Dumnezeu, copiii lui Israel sunt cei care vor face aceasta – nu vor fugi de data asta din Babilon, ci îl vor ataca. Fără a fi naivi sau nerealistic de optimişti, noi putem trăi conform credinţei noastre constant încât să găsim tot felul de ocazii pentru a ajuta familii, binecuvânta vecini şi a-i proteja pe alţii, inclusiv generaţia care urmează.

Trăiţi-vă viaţa astfel încât ea să reflecte dragostea voastră faţă de Isus Hristos

Nu am folosit cuvântul misionar în acest context pentru ca să nu vă gândiţi imediat la cămăşi albe şi ecusoane. Nu vă limitaţi la aceasta. Priviţi problema în ansamblu – acea nevoie mare – de a împărtăşi Evanghelia întotdeauna, chiar dacă sunteţi un misionar cu timp deplin sau nu. Sfinţii din zilele din urmă sunt chemaţi să fie miezul pâinii, sarea care nu îşi pierde gustul, lumina aşezată pe munte care nu trebuie pusă sub obroc. Şi vârsta grupului dumneavoastră – majoritatea între 18 şi 30 de ani – este momentul din viaţa persoanelor care, cel mai probabil, vor accepta Evanghelia dacă le-o prezentaţi. Ştim acest lucru. Multe studii elaborate de Biserică ne-au spus aceasta.

Aşadar începeţi să prezentaţi! Dacă noi facem ceea ce este drept şi vorbim bine şi încercăm să ajutăm prin vorbele şi faptele noastre, atunci când Salvatorul va opri lucrarea Sa în dreptate şi va spune că nu mai este timp şi va veni în toată gloria Sa, El ne va găsi – pe dumneavoastră şi pe mine şi pe noi toţi – făcând tot ceea ce putem, încercând să ne îmbunătăţim viaţa şi Biserica şi societatea pe cât de bine putem. Când vine vreau atât de mult să mă găsească trăind conform Evangheliei. Vreau să fiu surprins în timp ce îmi împărtăşesc credinţa şi fac un lucru bun. Vreau atât de mult ca Salvatorul să îmi spună: „Jeffrey”– pentru că El cunoaşte toate numele noastre – „te recunosc nu după oficiile tale ci după viaţa pe care încerci să o duci şi după standardele pe care încerci să le aperi. Văd integritatea inimii tale. Ştiu că ai încercat să faci ca lucrurile să fie bine în primul rând prin a fi tu însuţi bun, apoi prin a declara cuvântul Meu şi a apăra Evanghelia faţă de alţii cu compasiune.

Ştiu că nu ai avut întotdeauna succes, datorită propriilor tale păcate sau datorită circumstanţelor altora dar cred că tu ai încercat cu sinceritate. Cred că în inima ta tu M-ai iubit cu adevărat.”

Vreau să am o astfel de întâlnire în viaţa mea mai mult decât orice altceva în această viaţă muritoare. Şi vreau acelaşi lucru şi pentru dumneavoastră. Doresc pentru noi toţi. Israel, Domnul te cheamă – ne cheamă să trăim conform Evangheliei, individual, în lucruri mici, cât şi în lucruri mari şi apoi să îi ajutăm pe cei care poate nu se îmbracă sau nu se comportă la fel ca noi şi apoi (acolo unde puteţi), să mergeţi mai departe să slujiţi în cea mai mare comunitate pe care o puteţi influenţa.

Pentru a vă ajuta să faceţi aceasta, vă las, împreună cu mărturia mea, o binecuvântare apostolică fiecăruia dintre dumneavoastră în această seară. Vă binecuvântez prin puterea preoţiei şi sarcina pe care am primit-o, pentru a şti că Dumnezeu vă iubeşte, că El are nevoie de dumneavoastră în această ultimă şi măreaţă dispensaţie când totul este accelerat şi se aşteaptă tot mai mult. Vă binecuvântez, cu autoritate apostolică, să primiţi răspuns la rugăciunile dumneavoastră pe care le-aţi făcut în neprihănire, ca frica dumneavoastră personală să dispară, ca spatele, umerii şi inima dumneavoastră să fie puternice pentru a duce poverile ce vă sunt date. Vă binecuvântez în timp ce vă străduiţi să fiţi puri în inimă, oferindu-vă ca pe un instrument în mâinile lui Dumnezeu în înfăptuirea Sionului. Vă binecuvântez să fiţi buni prieteni unii cu alţii şi faţă de cei care nu sunt în cercul dumneavoastră pe care ar trebui să îi ajutăm. Pe lângă aceasta, vă binecuvântez să fiţi prieteni ai Salvatorului lumii, să Îl cunoaşteţi pe El personal şi să aveţi încredere în tovărăşia Lui.

Îl iubesc pe Domnul Isus Hristos, al cărui slujitor încerc să fiu. Şi Îl iubesc pe Tatăl nostru Ceresc, care a ţinut atât de mult la noi încât ni L-a dat pe El. Ştiu că, în legătură cu acest dar, Dumnezeu cheamă pe Israel în aceste zile din urmă şi că El se aşteaptă să răspundem la acea chemare şi să fim mai asemănători lui Hristos, mai puternici în determinarea noastră de a trăi conform Evangheliei şi de a înfăptui Sionul. Eu ştiu, de asemenea, că El ne va da puterea şi sfinţenia pentru a fi ucenici adevăraţi dacă cerem acestea. Îmi depun mărturia despre divinitatea acestei lucrări, despre dragostea şi grandoarea Dumnezeului Atotputernic şi despre ispăşirea infinită a Domnului Isus Hristos care a coborât până la cel mai neînsemnat dintre noi. Vă binecuvântez să aveţi această speranţă de fericire şi sfinţenie, în această seară şi mâine şi întotdeauna, în numele sacru al lui Isus Hristos, amin.

© 2012 Intellectual Reserve, Inc. Toate drepturile rezervate. Aprobarea versiunii în limba engleză: 5/12. Aprobarea traducerii: 5/12. Titlu original: Israel, Israel, God Is Calling. Romanian. PD50039052 171