Noi suntem arhitecţii propriei noastre fericiri

Presiding Bishopric

primul consilier în Episcopatul care prezidează

Imagine

Dragii mei fraţi şi surori, în această seară mă simt foarte onorat şi privilegiat să am ocazia de a mă adresa vouă. Am o admiraţie profundă pentru tinerii adulţi din Biserică şi mă bucur să pot petrece puţin timp cu voi în această seară.

Câteva mii dintre voi vă aflaţi în acest tabernacol minunat. Chiar mai mulţi, pe care nu vă pot vedea, sunteţi adunaţi în mii de case de întruniri din întrega lume. Ştiu că sunteţi atenţi şi dornici să învăţaţi. În ciuda distanţelor care ne separă, ştiu că Duhul Sfânt poate fi prezent oriunde am fi. Prezenţa Duhului Sfânt creează o legătură mult mai specială între noi decât o face transmisiunea prin satelit. Mă rog ca El să fie cu noi, ca El să ne înveţe şi să ne îndrume şi să ne inspire în această seară.

Viaţa are multe surprize

Ne aflăm într-o încăpere magnifică, un monument istoric care aduce omagiu credinţei şi sârguinţei pionierilor care au fondat oraşul Salt Lake. Am intrat în acest tabernacol, pentru prima dată, la vârsta de 16 ani. A fost în timpul primei mele vizite în Statele Unite ale Americii. Tatăl meu îmi propusese să îl însoţesc în una dintre călătoriile sale de afaceri în California. Fiind un tânăr băiat, crescut în sudul Franţei, am sărit în sus de bucurie la auzirea acestei invitaţii. În sfârşit urma să văd America! Entuziasmul meu a fost şi mai mare deoarece itinerarul nostru cuprindea un weekend în oraşul Salt Lake, pentru a participa la conferinţa generală.

Îmi amintesc sosirea noastră în Utah cu maşina închiriată, care era un Ford Mustang. În multele ore pretrecute pe drum, am trecut prin rafale de zăpadă, deşerturi întinse cât vedeai cu ochii, canioane magnifice, portocalii şi munţi maiestuoşi. Pentru mine peisajul caracteriza America de vest. Am ţinut ochii larg deschişi în speranţa că voi vedea cowboy sau indieni de-a lungul drumului.

Următoarea zi, datorită bunătăţii unui prieten, eram aşezaţi în acest tabernacol în primele rânduri pentru a participa la sesiunile conferinţei. Am fost foarte impresionat. În timpul adunării, am încercat să surprind cele câteva cuvinte în engleză pe care le puteam înţelege. Încă îmi amintesc cuvântarea preşedintelui Ezra Taft Benson – nu neapărat cuvintele dânsului, ci impresia puternică pe care a făcut-o în inima mea de tânăr băiat. Simţeam că trăiam într-un vis, că aveam parte de o aventură minunată.

Cum mi-aş fi putut imagina, în acel moment, ce urma să se întâmple în această seară? Mi-aş fi putut eu imagina că urma să ofer o cuvântare în acest tabernacol, într-o adunare ca aceasta? Niciodată!

Viaţa are multe surprize, nu-i aşa? Nici cu cinci ani în urmă nu mi-aş fi putut închipui acest lucru. În acel moment, locuiam împreună cu familia mea în Paris şi vieţile noastre păreau a fi planificată în totalitate. Cei cinci copii ai noştri fuseseră născuţi toţi în aceeaşi clinică de lângă casa noastră. Nu ne puteam imagina viaţa altfel sau altundeva decât în acel cartier liniştit de lângă Paris, înconjuraţi de copiii noştri şi de nepoţii pe care speram să-i avem în curând. Apoi, într-o seară, preşedintele Monson a sunat la noi acasă şi vieţile noastre s-au schimbat.

De atunci, eu şi familia mea am descoperit bucuriile vieţii din Utah – locuri istorice ale Bisericii, drumeţii pe munte, grătare în spatele casei la apusul soarelui, degustarea hamburgerilor de tot felul (cei mai buni şi cei mai răi!), meciuri de fotbal ale echipei Cougar… sau ale echipei Utes. Şi, niciodată nu se ştie, poate cowboy-ul pe care îl veţi vedea mâine pe şosea voi fi eu!

Viitorul nu este planificat

Îndatorirea mea ca membru al Episcopatului care prezidează este captivantă şi oferă inspiraţie. Totuşi, această experienţă este foarte diferită de ceea ce planificasem în tinereţe. Pe când eram copil am vrut să fiu arheolog. Bunica mea a luat asupra ei responsabilitatea de a se asigura că aveam parte de o educaţie bună. Mi-a dat o carte despre tânărul faraon cunoscut sub numele de regele Tut şi de aici a început pasiunea mea pentru civilizaţiile antice. Am petrecut multe weekend-uri desenând schiţe cu bătălii antice şi pereţii camerei mele erau acoperiţi cu aceste desene. Visam să merg într-o zi în Egipt să particip la săpături arheologice care să aducă la lumină temple egiptene şi morminte ale faraonilor.

După patru decenii, încă nu sunt arheolog şi probabil niciodată nu voi fi. Nu am fost niciodată în Egipt şi ultima mea slujbă înainte de a deveni autoritate generală a fost în distribuirea de alimente. Nimic în comun cu planurile mele din copilărie!

Adolescenţa, în general, este timpul cel mai potrivit pentru a face planuri personale. Fiecare dintre noi am avut vise în copilărie. În calitate de tineri adulţi, trebuie să continuaţi să aveţi vise pentru viitorul vostru, fiecare dintre voi! Poate că visaţi să aveţi realizări pe plan sportiv, să creaţi o operă de artă sau să obţineţi o diplomă sau o poziţie bună în carieră prin muncă şi perseverenţă. Poate că aveţi în minte o imagine preţioasă a viitorului soţ sau a viitoarei soţii, felul în care arată, trăsăturile de caracter, culoarea ochiilor sau a părului şi a copiilor frumoşi care vă vor binecuvânta familia.

Câte dintre dorinţele voastre se vor îndeplini? Viaţa este plină de incertitudine. Vor apărea surprize de-a lungul drumului. Cine ştie ce se va întâmpla mâine, unde veţi fi în câţiva ani sau ce veţi face? Viaţa este ca un roman cu o intrigă foarte greu de ghicit.

Vor exista momente importante care vor schimba cursul vieţii voastre într-o secundă. Un astfel de moment poate fi şi numai o privire sau o conversaţie, un eveniment neplanificat. Valérie şi cu mine încă ne amintim momentul exact în care ne-am îndrăgostit unul de celălalt. S-a întâmplat în timpul unei repetiţii la cor a episcopiei noastre pentru tineri adulţi din Paris. Aceasta a venit complet pe neaşteptate! Ne cunoşteam din copilărie, dar niciodată nu avusesem sentimente unul pentru celălalt. În acea seară, eu eram la pian şi ea cânta în cor. Ochii noştri s-au întâlnit şi ceva s-a întâmplat. Ceva s-a întâmplat într-o secundă, care va dura toată eternitatea!

Ocazii noi vor apărea în vieţile voastre, precum cea oferită de declaraţia recentă a preşedintelui Monson cu privire la vârsta minimă pentru slujirea misionară. După acest anunţ al profetului, sunt probabil mii de tineri băieţi şi tinere fete în Biserică, în acest moment, care îşi schimbă planurile pentru a putea sluji în misiune.¹

Câteodată, schimbările de direcţie din vieţile noastre vin datorită unor încercări sau dezamăgiri neaşteptate. Am învăţat din propria experienţă că noi avem doar un control parţial asupra circumstanţelor din viaţa noastră.

Şi, totuşi, multor persoane nu le place să nu ştie ce urmează. Incertitudinea vieţii trezeşte în unii o lipsă de încredere, o frică faţă de viitor care se manifestă în mai multe feluri. Unii ezită să facă angajamente din cauza fricii de eşec, chiar şi atunci când apar ocazii bune. De exemplu, ei vor amâna căsătoria, obţinerea unei educaţii, crearea unei familii sau alegerea unei profesii stabile, preferând să se distreze sau să rămână, confortabil, în casele părinţilor.

O altă filosofie care ne limitează este ilustrată de această maximă: „Mâncaţi, beţi şi vă veseliţi, căci mâine vom muri” (2 Nefi 28:7). Această expresie sugerează că, de vreme ce nu ştim ce se va întâmpla mâine şi noi toţi vom muri la un moment dat, ar trebui să ne bucurăm de acest moment. Această filosofie ne încurajează să ne bucurăm de plăcerile imediate, oricare ar fi consecinţele viitoare.

Urmaţi calea care duce la fericire

Dragi fraţi şi surori, mesajul meu pentru voi, astăzi, este că există o altă cale decât cele ale fricii, neîncrederii sau plăcerilor temporare – o cale care aduce pace, încredere şi linişte în viaţă. Nu puteţi controla toate circumstanţele din viaţa voastră. Veţi avea parte atât de lucruri bune, cât şi de lucruri grele, la care nu v-aţi aşteptat. Totuşi, eu declar că voi aveţi control asupra propriei fericiri. Voi sunteţi arhitecţii ei.

Încă îmi amintesc aceste cuvinte înţelepte rostite de preşedintele Dieter F. Uchtdorf în cadrul ultimei conferinţe generale:

„Cu cât înaintăm în vârstă, cu atât mai mult ne gândim la trecut şi realizăm că circumstanţele din exterior nu contează atât de mult şi nici nu ne determină fericirea…

Noi ne determinăm fericirea”.²

Fericirea voastră nu este rezultatul circumstanţelor vieţii voastre. Este, mai mult, rezultatul perspectivei voastre spirituale şi a principiilor pe care vă clădiţi viaţa. Aceste principii vă vor aduce fericire în ciuda încercărilor neaşteptate şi surprizelor de care veţi avea parte inevitabil în timpul călătoriei voastre aici pe pământ.

În această seară, propun să examinăm câteva dintre aceste principii esenţiale.

1. Recunoaşteţi valoarea voastră personală

Primul principiu este: recunoaşteţi valoarea voastră personală.

În această vară, familia mea şi cu mine am petrecut câteva zile relaxante în Provence, o minunată regiune din sudul Franţei. Într-o seară, după ce soarele a apus şi împrejurimile au fost cufundate în întuneric, am decis să îmi ofer un moment de linişte şi să mă întind pe un şezlong în afara casei. Era atât de întuneric încât îmi era greu să văd orice în jurul meu. Ochii mei au început să examineze cerul. La început părea negru, de nepătruns. Deodată, o lumină a apărut pe cer, ca o scânteie, apoi două, apoi trei. Treptat, pe măsură ce ochii mei s-au obişnuit cu întunericul, m-am găsit admirând o mulţime de stele. Ce am crezut că era un cer întunecat s-a transformat în Calea Lactee.

M-am gândit: „Aceasta se aseamănă puţin cu relaţia noastră personală cu Dumnezeu. Câţi oameni cred că El este departe sau că nu există? Acei oameni cred că viaţa este întunecată şi sumbră. Ei nu îşi fac timp sau nu încearcă să examineze cerurile pentru a vedea că El este acolo, atât de aproape de noi”.

Am continuat să mă gândesc. Am reflectat la vastitatea universului care se afla în faţa ochilor mei şi la cât de mic eram eu din punct de vedere fizic şi m-am întrebat: „Ce sunt eu în comparaţie cu asemenea măreţii?”. Un pasaj din scriptură mi-a venit în minte. Este un pasaj foarte frumos, unul dintre psalmii lui David, a cărui poezie întotdeauna m-a inspirat.

„Când privesc cerurile – lucrarea mâinilor Tale – luna şi stelele pe care le-ai fãcut,

Îmi zic: «Ce este omul, ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă?»” (Psalmii 8:3–4).

Imediat, urmează expresia care aduce alinare:

„L-ai făcut cu puţin mai pe jos decât Dumnezeu, şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste” (Psalmii 8:5).

Acesta este paradoxul şi miracolul creaţiei. Universul este imens şi infinit, dar, în acelaşi timp, fiecare dintre noi are o valoare unică, glorioasă şi infinită în ochii Creatorului nostru. Prezenţa mea fizică este infimă, dar valoarea mea personală este de mare importanţă pentru Tatăl meu Ceresc.

Preşedintele Uchtdorf a declarat:

„Oriunde vă aflaţi, oricare ar fi circumstanţele în care trăiţi, nu sunteţi [uitaţi]. Oricât de întunecate vi s-ar părea zilele, oricât de [neînsemnaţi] v-aţi simţi, oricât de [puşi] în umbră credeţi că sunteţi, Tatăl dumneavoastră Ceresc nu vă uită. El vă iubeşte cu dragoste infinită…

Pe dumneavoastră vă cunoaşte şi de dumneavoastră îşi aminteşte cea mai maiestuoasă, puternică şi glorioasă fiinţă din univers! Sunteţi [iubiţi] de Regele spaţiului infinit şi al timpului nesfârşit!” ³

Cunoaşterea că Dumnezeu ne cunoaşte şi ne iubeşte personal este ca o lumină care ne luminează viaţa şi îi dă sens. Îmi amintesc de o tânără fată care a venit la mine după o seară la gura sobei la care am vorbit în Roma, Italia. Glasul ei era plin de emoţie şi mi-a vorbit despre sora ei, care trecea printr-o perioadă grea cu probleme şi nelinişti. Apoi, m-a întrebat: „Cum pot să o ajut să ştie că Tatăl ei Ceresc o iubeşte?”.

Nu este aceasta întrebarea esenţială? Cum putem ştii că Dumnezeu ne iubeşte? De multe ori avem sentimentul că valoarea noastră personală are la bază dragostea şi interesul pe care persoanele din jurul nostru le manifestă faţă de noi. Totuşi, de multe ori, această dragoste lipseşte. Dragostea oamenilor este deseori imperfectă, incompletă şi egoistă.

Pe de altă parte, dragostea lui Dumnezeu este perfectă, completă şi lipsită de egoism. Oricine sunt eu, chiar dacă am prieteni sau nu, chiar dacă sunt popular sau nu şi chiar dacă mă simt respins sau persecutat de alţii, am siguranţa că Tatăl meu Ceresc mă iubeşte. El cunoaşte nevoile mele; El înţelege grijile mele; El este nerăbdător să mă binecuvânteze. Şi cea mai mare dovadă a dragostei Sale pentru mine este că El „atât de mult a iubit lumea… că a dat pe singurul Lui Fiu” (Ioan 3:16). El nu a îndepărtat cupa amară de la Fiul Său şi, cu siguranţă, a suferit şi El când L-a văzut pe Fiul Său suferind în Grădina Ghetsimani şi pe cruce. Hristos a ispăşit pentru păcatele tuturor oamenilor şi o parte a acestei ispăşiri măreţe a fost pentru mine şi este rezervată pentru mine astăzi. Darul infinit, oferit de Tatăl şi de Fiul Său, îmi confirmă în sufletul meu valoarea pe care o am în ochii Lor.

Dragi fraţi şi surori, imaginaţi-vă ce ar însemna pentru voi să vă vedeţi aşa cum Dumnezeu vă vede. Cum ar fi dacă v-aţi uita la voi înşivă cu aceeaşi bunăvoinţă, dragoste şi încrederere cu care Dumnezeu se uită? Imaginaţi-vă ce impact ar avea în viaţa voastră să înţelegeţi potenţialul vostru etern aşa cum Dumnezeu îl înţelege. Dacă v-aţi putea vedea prin ochii Lui, cum v-ar influenţa aceasta viaţa?

Eu depun mărturie că El este acolo. Căutaţi-L! Căutaţi şi studiaţi. Rugaţi-vă şi întrebaţi. Vă promit că Dumnezeu vă va trimite semne reale ale existenţei Sale şi ale dragostei Sale pentru voi. Poate va veni prin intermediul unui răspuns la o rugăciune; poate va fi impresia blândă a Duhului Sfânt care vă consolează şi alină; poate va fi o inspiraţie venită dintr-o dată sau sentimentul că aveţi (o nouă) tărie care ştiţi că nu vine de la voi; poate va veni printr-un membru al familiei, un prieten sau un conducător al preoţiei care este la momentul potrivit, în locul potrivit pentru a vă binecuvânta viaţa. Într-un mod sau altul, când Îl veţi căuta, El vă va arăta că este acolo.

2. Deveniţi cine sunteţi

Acum, un al doilea principiu al fericirii: deveniţi cine sunteţi.

Această expresie: „deveniţi cine sunteţi”, îi este atribuită lui Pindar, un poet grec foarte cunoscut.⁴ Sună ca un paradox. Cum pot deveni cine sunt deja?

Permiteţi-mi să ilustrez acest principiu printr-o povestire. Recent, am văzut un film numit Age of Reason (Vârsta raţiunii). Acest film spune povestea lui Marguerite, o femeie bancher de succes care trăieşte o viaţă agitată, plină de călătorii şi conferinţe în întreaga lume. Deşi este căsătorită, ea spune că nu are timp să aibă copii.

În ziua când împlineşte 40 de ani primeşte o scrisoare misterioasă în care este scris: „Dragă, astăzi, împlinesc şapte ani şi scriu această scrisoare pentru a te ajuta să-ţi aminteşti promisiunile pe care le-ai făcut la vârsta raţiunii şi pentru a-ţi aminti cine vreau să devin”. Marguerite înţelege dintr-o dată că autoarea scrisorii nu era nimeni alta decât ea la vârsta de şapte ani. Urmează apoi câteva pagini în care fetiţa descrie în detaliu ţelurile vieţii ei.

Marguerite realizează că persoana care ea a devenit nu seamănă deloc cu persoana care dorea să fie când era mică. Pe măsură ce încearcă să devină persoana visată în copilărie, viaţa ei atent planificată şi organizată este dată complet peste cap. Ea se împacă cu familia ei şi se decide să îşi dedice viaţa ajutându-i pe cei care au nevoie.⁵

Dragii mei prieteni, dacă aţi primi acum o scrisoare din trecut, ce ar scrie în ea? Ce ar scrie într-o scrisoare pe care v-aţi fi scris-o voi în ziua botezului, când aveaţi opt ani? Voi merge chiar puţin mai în urmă. Dacă ar fi posibil să primiţi o scrisoare din viaţa premuritoare, ce ar scrie în ea? Ce impact ar avea această scrisoare venită dintr-o lume uitată, dar reală, dacă aţi primi-o astăzi?

Această scrisoare ar putea conţine: „Dragă, eu îţi scriu pentru că vreau să-ţi reamintesc cine vreau să devin. Am strigat de bucurie când am avut ocazia să vin pe pământ. Ştiu că această viaţă pe pământ este o călătorie necesară, care îmi va permite să-mi ating potenţialul şi să trăiesc veşnic alături de Tatăl meu Ceresc. Sper că îţi vei aminti că dorinţa mea cea mai mare este să fiu un ucenic al Salvatorului nostru, Isus Hristos. Eu sprijin planul Său şi, când sunt pe pământ, vreau să Îl ajut în lucrarea Sa de salvare. De asemenea, te rog, aminteşte-ţi că vreau să fac parte dintr-o familie care să fie împreună pentru veşnicie”.

Acest ultim gând îmi aminteşte de un cântec foarte frumos care se găseşte în cartea de imnuri în franceză – şi nu există în niciuna dintre cărţile traduse în altă limbă. Se numeşte „Souviens-toi” care înseamnă „Aminteşte-ţi”, iar muzica este din New World Symphony, de Antonín Dvořák. Este un cântec în care un părinte se adresează copilului nou-născut.

Permiteţi-mi să vă citesc a treia strofă:
„Aminteşte-ţi, copilul meu: la început,
eram prieteni care ne jucam în vânt.
Apoi, într-o zi, cu bucurie, am ales
să acceptăm planul măreţ al vieţii oferit de Domnul.
În acea seară, copilul meu, am promis,
prin intermediul dragostei, al credinţei, să fim reuniţi.6

„Aminteşte-ţi, copilul meu”. Una dintre cele mai mari aventuri ale acestei vieţi este să descoperim cine suntem cu adevărat, de unde am venit şi, apoi, să trăim în acord cu identitatea noastră şi cu scopul existenţei noastre.

Brigham Young a spus: „Cea mai importantă lecţie pe care o poţi învăţa este să te cunoşti pe tine însuţi… Trebuie să veniţi aici să învăţaţi aceasta… Nicio fiinţă nu se poate cunoaşte, cu adevărat, fără a înţelege mai mult sau mai puţin lucrurile ce ţin de Dumnezeu; şi nimeni nu poate să înveţe şi să înţeleagă lucrurile ce ţin de Dumnezeu fără să se cunoască pe sine: trebuie să se cunoască pe sine sau niciodată nu îl va putea cunoaşte pe Dumnezeu”.⁷

Recent, fiicele mele mi-au arătat că o alegorie excelentă a acestui principiu să găseşte în filmul Regele leu. Generaţia voastră a crescut cu muzica şi imaginile acestui film. Probabil, vă amintiţi scena în care Simba primeşte o vizită de la tatăl lui, Mafusa, regele decedat. După ce tatăl lui a murit, Simba a plecat din regat deoarece se considera vinovat pentru moartea tatălui său. El a vrut să scape de responsabilitatea de a fi moştenitorul tronului.

Tatăl lui îi apare şi îl avertizează: „Ai uitat cine eşti şi astfel m-ai uitat pe mine. Priveşte în sufletul tău, Simba. Tu valorezi mai mult decât ai devenit. Trebuie să îţi ocupi locul în ciclul vieţii”. Apoi, această invitaţie este repetată de mai multe ori: „Aminteşte-ţi cine eşti… Aminteşte-ţi cine eşti”.

Simba, zdruncinat de această experienţă se hotărăşte să îşi accepte destinul. El îi mărturiseşte prietenului său, maimuţa şamană că „lucrurile par să se schimbe”.

Maimuţa răspunde: „Schimbarea este bună”.

Şi Simba spune: „Dar nu este uşoară. Ştiu ce trebuie să fac. Dar, dacă mă întorc, va trebui să îmi înfrunt trecutul. Am fugit de el atât de mult timp”.

„Unde mergi?”, îl întreabă maimuţa.

„Mă întorc!”, strigă Simba.⁸

Noi putem toţi să ne ocupăm – sau să ne reocupăm – locul nostru în ciclul vieţii. Deveniţi cine sunteţi cu adevărat. Veţi găsi fericire şi echilibru în viaţă când veţi găsi, recunoaşte şi accepta adevărata voastră identitate de copil al Tatălui nostru Ceresc şi veţi trăi confom acestei cunoaşteri.

3. Încredeţi-vă în promisiunile lui Dumnezeu.

Vă împărtăşesc acum un al treilea principiu al fericirii: încredeţi-vă în promisiunile lui Dumnezeu.

Iubesc acest cuvinte de încurajare ale preşedintelui Thomas S. Monson: „Viitorul este la fel de strălucitor ca şi credinţa dumneavoastră”.⁹ Succesul şi fericirea noastră în viaţă depind în mare parte de credinţa şi încrederea pe care le avem că Domnul ne va conduce şi îndruma să ne îndeplinim destinul.

Am observat că bărbaţii şi femeile care realizează ceva semnificativ în viaţă, deseori, au încredere în viitorul lor încă din primii ani ai adolescenţei lor. Un exemplu este Winston Churchill, cunoscutul om de stat britanic. Pe când era tânăr băiat, a avut o încredere nestrămutată în viitorul său. Când slujea în regimentul de cavalerie în India, la vârsta de 23 de ani, el a scris mamei sale: „Am încredere în viitorul meu, că sunt destinat să fac ceva măreţ în lume”.¹⁰ Ce gând profetic! El şi-a imaginat că urma să devină o persoană importantă în istoria ţării sale şi el a fost omul care a asigurat victoria Marii Britanii în al Doilea Război Mondial.

Eu cred că fiecare dintre voi, membrii tineri ai Bisericii lui Isus Hristos, aveţi mai mult decât o stea pe cer care să vă ghideze. Dumnezeu veghează asupra voastră şi v-a făcut promisiuni.

Un verset din Maleahi stă la baza restaurării Evangheliei şi a fost citat de îngerul Moroni la fiecare dintre vizitele sale făcute tânărului Jospeh Smith. Îngerul a spus, citându-l pe Ilie, profetul: „Şi va sădi în inima copiilor promisiunile făcute strămoşilor şi inima copiilor se va întoarce către strămoşii lor” (Joseph Smith – Istorie 1:39).

Tinerii mei fraţi şi tinerele mele surori, mulţumită restaurării, voi sunteţi copiii promisiunii. Veţi primi drept moştenire ceea ce a fost promis strămoşilor voştri. Aceste promisiuni ale Domnului înseamnă că faceţi parte dintr-o seminţie aleasă.

Mulţi dintre cei cărora vă vorbesc aveţi printre strămoşii voştrii pionieri nobili, suflete măreţe care au ajutat la restaurarea Bisericii prin curajul şi sacrificiul lor. Generaţii de sfinţi curajoşi au fost înaintea voastră. Alţii care ascultaţi în această seară sunteţi pionieri în familiile şi ţările voastre. Sunteţi primul inel în ceea ce va deveni un lanţ etern. Oricare ar fi povestea şi moştenirea voastră, în calitate de membri ai Bisericii, sunteţi legaţi de o familie spirituală. Genealogia voastră spirituală vă face pe fiecare dintre voi descendenţi ai strămoşilor, precum a fost prevestit de profeţi, şi moştenitori ai promisiunilor lui Dumnezeu făcute lor.

Citiţi-vă din nou binecuvântarea patriarhală. În această binecuvântare, Domnul confirmă că voi sunteţi legaţi de unul dintre cele douăsprezece triburi ale lui Israel şi, datorită acestui lucru, prin intermediul credinţei voastre, deveniţi moştenitori ai promisiunii făcute lui Avraam, Isaac şi Iacov. Dumnezeu a promis lui Avraam că „toţi aceia care vor primi această Evanghelie, vor fi numiţi după numele [Său] şi vor fi consideraţi seminţia [Sa] şi se vor ridica şi [Îl] vor binecuvânta ca pe tatăl lor” (Avraam 2:10). Atunci când citiţi binecuvântarea patriarhală daţi atenţie acelor binecuvântări pe care Domnul vi le-a dat vouă personal. Reflectaţi asupra fiecăreia dintre ele. Ce înseamnă acestea pentru voi?

Aceste promisiuni sunt reale şi, dacă noi ne facem partea, Dumnezeu Îşi va face partea Sa. Îmi plac foarte mult aceste cuvinte rostite de Alma în ziua când i-a dat plăcile fiului său Helaman:

„O adu-ţi aminte, adu-ţi aminte fiul meu Helaman…

Dacă tu ţii poruncile lui Dumnezeu şi faci cu aceste lucruri care sunt sfinte aşa cum Domnul ţi-a poruncit ţie… iată, nicio putere de pe pământ sau din iad nu poate să le ia de la tine, căci Dumnezeu este puternic în îndeplinirea tuturor cuvintelor Sale.

Căci El va înfăptui toate făgăduinţele Sale pe care ţi le va face, căci a împlinit făgăduielile Sale pe care le-a făcut strămoşilor noştri” (Alma 37:13, 16–17).

Îndeplinirea promisiunilor lui Dumnezeu este întotdeauna condiţionată de supunerea faţă de legile ataşate lor. Domnul a spus: „Eu, Domnul sunt obligat când faceţi ceea ce spun Eu; dar, când nu faceţi ceea ce spun, nu aveţi promisiune” (D&L 82:10).

Pe de altă parte, aceste promisiuni nu asigură că tot ceea ce se va întâmpla în vieţile noastre va fi conform aşteptărilor şi dorinţelor noastre. Ci, promisiunile lui Dumnezeu ne garantează că ceea ce ni se va întâmpla va fi în acord cu voinţa Sa. Uneori vom avea parte de încercări neaşteptate pe care trebuie să le trecem; alteori binecuvântările promise vor întârzia mult. Dar va veni timpul când vom şti că aceste încercări şi întârzieri au fost pentru binele nostru şi pentru progresul nostru etern. Ce altceva am putea cere?

Cel mai important lucru pe care ni-l dorim în viaţă este ca voia noastră să fie asemenea voinţei Domnului, să acceptăm planul Său pentru viaţa noastră. El cunoaşte totul de la început, are o perspectivă pe care noi nu o avem şi ne iubeşte cu o dragoste infinită.

Permiteţi-mi să ilustrez acest principiu printr-o experienţă personală. Când eram tânăr m-am hotărât să mă pregătesc pentru examenul de admitere la cea mai bună şcoală de afaceri din Franţa. Această pregătire, care a durat un an, a fost foarte grea şi a necesitat efort în fiecare zi. La începutul anului, am decis că oricât de greu ar fi, niciodată nu voi permite studiilor mele să mă împiedice să mă duc la adunări duminica sau să particip la clasele de institut o dată pe săptămână. Chiar am acceptat să slujesc ca funcţionar pentru episcopia mea de tineri adulţi, care însemna câteva ore de muncă în fiecare săptămână. Am fost încrezător că Domnul va observa credinţa mea şi mă va ajuta să-mi ating obiectivul.

La sfârşitul anului, când examenul era aproape, am simţit că am făcut tot ce puteam. Am devenit şi mai zelos în rugăciune şi post. Când am ajuns la examen, la cea mai bună şcoală, am avut încredere că Domnul va răspunde dorinţelor mele. Din nefericire, evenimentele au decurs diferit decât mă aşteptam. Examenul oral la subiectul la care mă descurcam cel mai bine a fost un dezastru – am primit o notă cu care nu am putut intra la şcoala mult dorită. Am fost foarte supărat. Cum m-a putut abandona Domnul când eu am perseverat în credinţa mea?

Când m-am prezentat la examenul oral la cea de-a doua şcoală de pe lista mea mă simţeam neîncrezător şi nesigur. La această şcoală, examenul care avea ponderea cea mai mare era un interviu de 45 de minute cu un juriu prezidat de directorul şcolii. Începutul interviului a decurs normal – până când am fost întrebat ceva foarte important: „Ştim că ai studiat mult pentru acest examen. Dar am dori să ştim la ce activităţi ai participat pe lângă studiu”. Inima mi s-a oprit în loc! Tot anul nu făcusem decât două lucruri: să studiez şi să merg la Biserică! Deci, am ştiut că era momentul adevărului. Mă temeam, totuşi, că juriul va interpreta greşit calitatea mea de membru al Bisericii. Dar, într-o secundă, m-am decis să rămân fidel principiilor mele.

Am spus: „Sunt membru al Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă”. Apoi, timp de aproximativ 15 minute, am descris activităţile mele la Biserică: adunările de duminica, clasele de institut, responsabilităţile mele în calitate de funcţionar al episcopiei.

Când am terminat, directorul şcolii a spus: „Ştii ce, mă bucur că ai spus aceasta. Când am fost tânăr, am studiat în Statele Unite. Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei a fost mormon. Era un tânăr remarcabil, o persoană cu multe calităţi. Cred că mormonii sunt oameni foarte buni”.

Ce uşurare! În acea zi am obţinut cea mai mare notă posibilă, care mi-a permis să fiu acceptat la această şcoală printre primii.

I-am mulţumit Domnului pentru bunătatea Sa. Totuşi, la acel timp, mi-a fost greu să accept eşecul cu privire la cea mai bună şcoală. Mult timp am ţinut în mine un sentiment de eşec şi chiar nedreptate. Mi-a luat mulţi ani să înţeleg ce binecuvântare a fost faptul că nu am intrat la şcoala visurilor mele. La cea de-a doua şcoală, am întâlnit oameni importanţi. Am observat foloasele asocierii mele cu ei de-a lungul carierei mele şi încă şi astăzi aceste asocieri sunt de valoare în viaţa mea şi în viaţa familiei mele. Ştiu acum că, din tinereţe, Domnul mi-a ghidat paşii cunoscând misiunea pe care El îmi va cere să o îndeplinesc mai târziu în viaţă.

Dragi fraţi şi surori, după ce faceţi tot ce puteţi, dacă lucrurile nu ies aşa cum v-aţi dorit sau cum v-aţi aşteptat, fiţi pregătiţi să acceptaţi voia Tatălui vostru Ceresc. Noi ştim că El nu ne va da nimic care să nu fie pentru binele nostru, în cele din urmă. Ascultaţi glasul blând care ne şopteşte în ureche: „Toată făptura este în mâinile Mele; fiţi liniştiţi şi ştiţi că Eu sunt Dumnezeu” (D&L 101:16).

Recent, am văzut un film care descrie istoria companiilor de cărucioare Willie şi Martin. În mai 1856, două grupuri succesive, formate din mai mult de o mie de sfinţi, au plecat din Anglia pentru a imigra în Utah. Când au ajuns, şase luni mai târziu, în valea Salt Lake la sfârşitul călătoriei primejdioase, mai mult de 200 dintre ei nu mai erau. Mulţi muriseră de boală, foame sau oboseală în drum spre locul pe care ei îl numeau „Sion”.

Unul dintre pionierii prezentaţi în film m-a impresionat foarte mult. El a umplut compania cu simţul umorului şi entuziasmul său. Totuşi, el nu era ca majoritatea pionierilor. Era un om mic de statură şi cu un hadicap grav, era un miracol că era în viaţă! Am aflat că acel pionier curajos a fost Robert Pierce din Cheltenham, Anglia.

Unul dintre tovarăşii lui de drum l-a descris ca „unul dintre cei mai infirmi oameni pe care i-am văzut vreodată călătorind. Picioarele sale erau paralizate şi trupul său era foarte deformat, dar avea o credinţă puternică. El era în stare să meargă destul de repede cu ajutorul unor cârje”.¹¹

Într-o zi, Robert Pierce a luat-o pe o cale greşită şi s-a pierdut de companie. Câţiva oameni au mers să-l caute şi l-au găsit într-un final într-o situaţie foarte dificilă. Citez cuvintele lor:

„Spre groaza noastră am văzut, în jurul unui copac bătrân, doi lupi gri, mari, care stăteau la pândă şi şase vulturi care zburau deasupra copacului şi aşteptau ca el să înceteze să ţipe şi să dea din cârjele sale pentru a putea să îl prindă şi să îl devoreze cum stătea el ghemuit sub rădăcinile copacului…

Am ajuns la timp pentru a-l salva de la această soartă, l-am luat, l-am pus într-un cărucior pe care îl adusesem cu noi şi ne-am întors la tabăra noastră”.

Şi acum, ca să înţelegeţi caracterul echilibrat al lui Robert: „Cât ne-a rugat bietul om să îl lăsăm să meargă deoarece promisese… când plecase în călătorie, că va merge singur pe toată durata călătoriei spre oraşul Salt Lake”.

Apoi, partea tristă a acestei povestiri: „Totuşi, l-am salvat pentru a mai putea călători doar câteva zile cu noi, deoarece la sfârşitul marşului din cea de-a şasea zi încercările lui aici pe pământ au luat sfârşit şi el a fost îngropat pe ţărmul râului Erkborn”¹².

Sora Jolene Allphin, care a scris povestea despre Robert Pierce, a spus despre el: „Este remarcabil faptul că Robert Pierce a reuşit să călătorească 900 de kilometri cu cârjele sale până ce a fost răpus de greutăţile călătoriei. Dorinţa inimii lui a fost să fie alături de sfinţi în Sion şi să nu fie o povară pentru tovarăşii săi… Robert nu a vrut niciun ajutor sau tratament special”¹³.

Dragi fraţi şi surori, mă întreb următorul lucru: „De ce Dumnezeu, care l-a salvat pe acest om, foarte credincios, de lupi şi vulturi, ar permite ca el să moară pe marginea drumului doar câteva zile mai târziu?”.

Moartea lui a fost foarte liniştită. În film el spune, cu puţin timp înainte de sfârşit:

„Misionarii mi-au spus că sunt important şi că într-o zi voi fi minunat…

Întotdeauna mi-am dorit un trup puternic. Acum, îl voi avea. Când ajungeţi în Sion, să vă gândiţi la mine”¹⁴

Când mă gândesc la cuvintele lui Robert Pierce, îmi aduc aminte de cuvintele lui Pavel către evrei:

„În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite: ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ…

Cei ce vorbesc în felul acesta arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii…

Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească” (Evrei 11:13–14, 16).

La sfârşit, Robert Pierce a înţeles că destinaţia sa finală era împărăţia lui Dumnezeu, nu valea Salt Lake.

La fel este pentru fiecare dintre noi. Promisiunile Domnului ne asigură în legătură cu destinaţia noastră finală. Itinerariul fiecăruia dintre noi se va schimba în funcţie de cunoaşterea lui Dumnezeu. Circumstanţele noastre se pot schimba, evenimente neaşteptate pot avea loc, pot apărea încercări, dar promisiunile lui Dumnezeu sunt asigurate prin intermediul credinţei noastre.

Sora Anne C. Pingree a subliniat într-un fel minunat ce înseamnă să ai credinţă în promisiunile lui Dumnezeu. Ea a început prin a-l cita pe vârstnicul Bruce R. McConkie precum urmează:

„Credinţa, în forma sa completă şi pură, necesită o asigurare nestrămutată şi… încredere că [Dumnezeu] ne va auzi strigătul şi ne va acorda ajutor la timpul stabilit de El. Dacă credem aceasta şi noi putem fi fermi în credinţă astăzi şi mâine”.

Ea a continuat:

„Nu contează unde trăim sau care sunt circumstanţele din vieţile noastre. În fiecare zi, trăirea unei vieţi drepte demonstrează credinţă în Isus Hristos, care depăşeşte durerile din viaţa muritoare, dezamăgirile sau promisiunile neîndeplinite. Este un lucru minunat să ai o credinţă care îţi dă putere să priveşti înainte la acea zi «când tot ce le-a fost promis sfinţilor le va fi dat»”¹⁵.

Dragi fraţi şi surori, viaţa mea este, evident, foarte diferită astăzi de viaţa pe care am plănuit-o când aveam vârsta voastră. Totuşi, nu cred că am fost vreodată mai fericit. Dacă cineva mi-ar fi spus, când aveam 20 de ani, cum avea să decurgă viaţa mea până în prezent, aş fi fost mai mult decât dornic să accept acest viitor.

Viitorul vostru este la fel de strălucit precum credinţa voastră

Vreau să vorbesc în numele meu şi al lui Valérie. Cu cât mă gândesc mai mult la viaţa noastră, cu atât cred că ceea ce a contat a fost faptul că, în tinereţea noastră, am avut o viziune comună a vieţii eterne. Am dorit să avem o familie eternă. Am ştiut de ce eram pe pământ şi care erau ţelurile noastre din punct de vedere etern. Am ştiut că Dumnezeu ne iubea şi că valoram mult în ochii Lui. Am avut încredere totală că El va răspunde la rugăciunile noastre în felul Său şi la timpul stabilit de El. Nu ştiu dacă am fost pregătiţi să acceptăm voia Sa în toate lucrurile, deoarece aceasta a fost ceva ce a trebuit să învăţăm – şi continuăm să învăţăm. Dar am vrut să facem tot ceea ce putem să-L urmăm şi să ne dedicăm Lui.

Depun mărturie, alături de preşedintele Monson că „viitorul dumneavoastră este la fel de strălucitor precum credinţa dumneavoastră”. Fericirea voastră depinde mai mult de principiile pe care alegeţi să le urmaţi şi nu de circumstanţele externe din viaţa voastră. Fiţi credincioşi acestor principii. Dumnezeu vă cunoaşte şi vă iubeşte. Dacă trăiţi în acord cu planul Său etern şi aveţi credinţă în promisiunile Sale, atunci viitorul vostru va străluci!

Aveţi vise şi ţeluri? Este bine! Lucraţi din toată inima pentru a le îndeplini. Apoi, lăsaţi-L pe Domnul să facă restul. El vă va îndruma unde voi nu puteţi merge singuri; vă va transforma în ceva ce nu puteţi deveni singuri.

Tot timpul, acceptaţi voia Sa. Fiţi pregătiţi să mergeţi unde El vrea să mergeţi şi să faceţi ce El vă cere să faceţi. Deveniţi bărbaţii sau femeile care El vă încurajează să deveniţi.

Mă rog ca voi să simţiţi dragostea Tatălui nostru Ceresc în viaţa voastră, ca voi să aveţi încredere în voi înşivă aşa cum are El. Mă rog ca voi să fiţi întotdeauna credincioşi, în toate timpurile şi în toate locurile. Îmi exprim dragostea mea pentru voi şi admiraţia şi respectul meu pentru exemplul şi forţa care sunteţi pentru întreaga lume.

Vă mărturisesc că această viaţă este o parte minunată a eternităţii. Suntem aici având un ţel minunat, de a ne pregăti să-L întâlnim pe Dumnezeu. Fiul Său Isus Hristos trăieşte şi ispăşirea Sa este un dar infinit de dragoste care deschide uşa către fericire veşnică. Biserica lui Isus Hristos există din nou pe pământ în forma sa perfectă, cu un profet al lui Dumnezeu la conducerea sa. Este o bucurie imensă şi un privilegiu să aparţin acestei Biserici. În numele lui Isus Hristos, amin.

© 2012 Intellectual Reserve, Inc. Toate drepturile rezervate. Aprobarea versiunii în limba engleză: 5/12. Aprobarea traducerii: 5/12. Titlu original: We Are the Architects of Our Own Happiness. Romanian. PD50039054 171