Domnul ne va ajuta să clădim împărăția Sa
Adunare de devoțiune pentru tineri adulți din întreaga lume
12 ianuarie 2020
Mulțumim corului pentru muzica frumoasă. Acesta este unul dintre imnurile noastre preferate. Mulțumim pentru că ați cântat atât de frumos. Dragii mei frați și surori, sunt atât de fericită să vă pot vorbi în această seară. De curând, m-am gândit mult la lucrurile care mi-au întărit credința de-a lungul vieții. Un lucru pe care am ajuns să îl știu este acela că Tatăl nostru Ceresc ne ajută într-adevăr, în special când facem tot ce putem pentru a ține poruncile Sale și a clădi împărăția Sa aici, pe pământ.
Profetul Nefi a dat dovadă de credință de-a lungul vieții sale. Deși a avut parte de multe dificultăți și opoziție, a rămas mereu de neclintit și I-a mulțumit mereu lui Dumnezeu pentru binecuvântările Sale. După ce au rătăcit printr-un pustiu mohorât timp de opt ani, el a spus:
„Dacă copiii oamenilor țin poruncile lui Dumnezeu, El îi hrănește, îi întărește și le dă mijloace ca să poată înfăptui lucrul pe care El le-a poruncit lor; de aceea, El ne-a dat ajutor în timp ce noi călătoream în pustiu”1.
Știu că acest principiu este adevărat. Permiteți-mi să vă împărtășesc o relatare din istoria Bisericii. La sfârșitul anilor 1830, cei mai mulți dintre membrii Bisericii se adunaseră în statul Missouri, unde sperau să întemeieze Sionul. Dar, în anul 1839, mulțimi răufăcătoare i-au forțat să părăsească statul. Casele fiindu-le distruse și animalele și bunurile fiindu-le furate, au călătorit în direcția nord-est spre Illinois, unde s-au stabilit pe țărmurile mlăștinoase ale Fluviului Mississippi. Au secat mlaștina și au ridicat un oraș minunat pe care l-au numit Nauvoo. Dar sentimentele negative împotriva Bisericii au persistat, iar profetul Joseph Smith a fost martirizat alături de fratele său, Hyrum, doar cinci ani mai târziu. Templul fiind abia finalizat, au fost forțați din nou să-și părăsească pământul în februarie 1846, traversând Fluviul Mississippi în mijlocul iernii. Printre ei se afla un bărbat pe nume Benjamin F. Johnson, stră-străbunicul meu, alături de familia lui cu copii mici. A descris acea perioadă în autobiografia sa:
„Ne-am trezit în mijlocul iernii fără niciun dolar, începând o călătorie fără să știm cât va fi de lungă sau cât timp ne va lua… cu provizii suficiente să ne ajungă, în cel mai bun caz, câteva săptămâni și cu o stare de sănătate proastă care, de mai bine de un an, fusese extrem de precară. Am suferit frecvent de o durere acută și înțepătoare la stomac, care, uneori, mă făcea să transpir din fiecare por… Acest lucru și alte probleme digestive mă făceau nepotrivit pentru treburi atât de grele. Îndatoririle de a purta de grijă echipelor și alte îndatoriri cu privire la tabără mi se păreau, într-adevăr, foarte grele…
După câteva zile în tabără, unii au început să se plângă de greutăți și de mâncarea sărăcăcioasă, dar președintele Brigham Young a urlat la ei ca un leu și le-a spus că, din acel moment, toți cei care nu se vor obișnui să trăiască cu fasole și porumb fierte, să se încreadă în Dumnezeu și să fie recunoscători pentru ce au, se pot întoarce imediat de unde au venit, căci tabăra de sfinți avea să fie un loc sărăcăcios pentru ei. Am primit acel sfat ca fiind cuvântul Domnului, dar ce aveam să fac? De mult timp nu puteam să mănânc fasole sau pâine din mălai, deoarece îmi dădeau acele dureri insuportabile de stomac. Cum, atunci, puteam să continui, când mai toată mâncarea noastră era porumb și fasole? Am simțit că era un subiect de viață și moarte pentru mine”.
Mă opresc aici din relatare să menționez că, nu cu mulți ani înainte, sora sa în vârstă de 22 de ani decedase din cauza unor probleme de stomac asemănătoare, așadar, probabil, el nu își exagera temerile. El a continuat spunând:
„Am discutat despre această problemă cu familia mea. Le-am spus că eram acolo pentru a mă încrede în Domnul și, dacă nu era cu noi, cu siguranță că nu era în urma noastră, așadar nu ar trebui să mă întorc. Eram dornic să mănânc mâncarea pe care o aveam și să fiu recunoscător pentru ea. Iar, dacă Domnul nu avea să aibă grijă de noi acum, cu cât am fi murit mai devreme, cu atât mai bine, căci nu puteam să ne purtăm de grijă sau să ne protejăm viața în această călătorie”.
O lună mai târziu a scris în jurnalul său:
„Fasolea și porumbul care, mai devreme, nu erau comestibile pentru mine, le puteam mânca cu poftă și, din acel moment, nu am mai simțit acea durere în timpul călătoriei. I-am spus Domnului ce spusese slujitorul Său, că, având ajutorul Său, aveam să îndeplinesc fiecare cerință și că, dacă era voia Sa să trăiesc și să fiu slujitorul Său, trebuie să facă astfel încât mâncarea să poată fi asimilată de stomacul meu, ceea ce știu că a făcut”.
Credința strămoșilor mei și exemplul profeților m-au întărit în viața mea și m-au ajutat să am încredere în Domnul, chiar și în perioade dificile. Îmi amintesc perioada de la începutul căsătoriei noastre, când venitul nostru era foarte mic. Ni s-au născut doi copii în cei trei ani în care vârstnicul Christofferson a urmat cursuri postuniversitare. Hotărâsem ca, după ce vom întemeia o familie, eu să nu lucrez în afara căminului, așadar am încercat să fac acasă tot ce puteam pentru a câștiga ceva bani pentru a ne ajuta. De asemenea, soțul meu avea două locuri de muncă cu jumătate de normă și un serviciu pe timp de vară, care constituiau cea mai mare parte din venitul nostru. Totuși, nu aveam prea mult. Obișnuiam să ne spunem că, dacă nu era vorba de mâncare, de chirie sau de combustibil pentru mașina noastră veche, nici nu aveam nevoie să cumpărăm.
Într-o duminică, cu doar două luni înainte de absolvirea vârstnicului Christofferson, episcopul nostru a prezentat un plan de renovare a capelei noastre învechite, din contribuții personale. Pentru aceasta, era nevoie ca fiecare familie să plătească o sumă pentru a acoperi costurile. Nu se mai procedează așa acum, dar, în acele zile, episcopiile și țărușii ajutau cu plata parțială a construirii sau renovării capelelor, pe lângă zeciuiala pe care, de asemenea, o plăteam.
La fel cum au procedat ceilalți membri ai episcopiei, noi am avut un interviu cu episcopul pentru a discuta ce puteam dona în funcție de venitul nostru. Contribuția recomandată de noi nu era mare, dar nici nu ne rămâneau foarte mulți bani. Unii studenți postuniversitari care se aflau în situația noastră și urmau să se mute în curând nu au crezut că era corect să trebuiască să contribuie la fondul de renovare, deoarece nu aveau să mai fie prezenți la încheierea renovărilor. Totuși, am hotărât să plătim contribuția la fondul clădirii, deși nu știam cum aveam să ne descurcăm până la finalul anului școlar. Probabil credeți că am fi putut pur și simplu să ne folosim cardul de credit și să rambursăm treptat cheltuielile noastre lunare, dar noi eram într-o eră diferită. În acele zile, nu puteai primi un card de credit decât dacă aveai o dovadă că ești angajat cu timp deplin, iar venitul tău trebuia să atingă un anumit nivel. Așadar, nu puteam fi eligibili pentru un card de credit. Poate că o să sune dur, dar o politică puțin mai strictă în zilele noastre cu privire la cine poate obține un card de credit ar putea salva mulți oameni de problemele de care au parte acum din pricina datoriilor.
Dar să revin; într-o seară, la doar două săptămâni după aceea, mergeam cu mașina pe un drum liniștit și am oprit la un semn de stop. Imediat am auzit în spatele nostru un scârțâit de frâne, iar spatele vechii noastre mașini a fost lovit. Vârstnicul Christofferson a coborât pentru a vedea ce s-a întâmplat. După puțin timp, s-a întors în mașină și l-am întrebat ce s-a întâmplat. El a spus că doar bara de protecție a fost lovită. Bărbatul care ne lovise erau un comis-voiajor și că locuia într-un alt oraș. Și-a dat seama că nu funcționau bine frânele, dar nu știa că erau atât de uzate. Avea nevoie de mașina sa pentru muncă și spera că se putea înțelege cu noi amiabil pentru a nu-i fi afectată asigurarea pentru a nu i se da o amendă pe care ar fi trebuit să o plătească. La urma urmei, nimeni nu fusese rănit. Cred că și el avea un buget limitat. A spus că, dacă am putea să facem în scris un calcul estimativ al costurilor de reparație și i l-am duce la motelul de la marginea orașului, unde era cazat, avea să ne plătească acel cost.
Nu fusesem născută de ieri, de azi. M-am gândit că dragul meu soț în care aveam deplină încredere, a fost destul de naiv în acea situație. Chiar credea că acel om avea să se țină de promisiune? Care erau șansele ca acel om să nu plece din oraș? Ei bine, vârstnicul Christofferson chiar a făcut un clacul estimativ al costurilor pentru reparații și chiar s-a dus la acel motel și a găsit acel bărbat. Acel bărbat a completat un cec cu acea sumă și, ghiciți ce? Cecul nu a fost respins!
Iată restul relatării. Suma de pe acel cec era aproape aceeași cu suma contribuției noastre la fondul clădirii. Cu siguranță, puteam aștepta până când soțul meu urma să aibă un venit stabil înainte de a repara mașina și, între timp, puteam avea strictul necesar, lucru despre care ne îndoisem. Acest lucru a fost o dovadă că, așa cum a spus Nefi, Domnul „dă mijloace ca să [putem] înfăptui lucrul pe care El [l-a] poruncit”2. Am învățat că, adesea, credința înseamnă să pășim în întuneric, dar, când facem acest lucru, știu că Domnul va lumina calea înaintea noastră. Sunt recunoscătoare pentru iubitorul Tată Ceresc, Care veghează asupra noastră și Căruia îi pasă de noi. Știu că aceasta este Biserica Sa și că Salvatorul nostru trăiește. Îi mulțumesc Domnului pentru binecuvântările pe care le-a adus Evanghelia în viața noastră. În numele lui Isus Hristos, amin.