Să faceți orice vă va zice
Când hotărâm să facem „tot ce [ne zice] Dumnezeu”, ne luăm, cu seriozitate, angajamentul de a face zilnic voia lui Dumnezeu.
Salvatorul a înfăptuit primul Său miracol consemnat la nunta din Cana din Galilea. Acolo erau, de asemenea, Maria, mama Lui, și ucenicii Săi. Se pare că Maria se simțea cumva responsabilă de reușita nunții. În timpul sărbătoririi, a apărut o problemă – organizatorii nunții au rămas fără vin. Maria era îngrijorată și s-a dus la Isus. Ei au vorbit succint; apoi, Maria s-a întors către slujitori și le-a spus:
„«Să faceți orice vă va zice».
Și acolo erau șase vase de piatră… [Aceste vase nu erau folosite pentru a depozita apa de băut, ci pentru spălările ceremoniale impuse de legea lui Moise.]
Isus le-a zis [slujitorilor]: «Umpleți vasele acestea cu apă». Și le-au umplut până sus.
«Scoateți acum», le-a zis El, şi «aduceți nunului». Și i-au adus.
[Apoi,] nunul… a gustat apa făcută vin” și a fost surprins că cel mai bun vin fusese servit atât de târziu în timpul nunții.
De obicei, noi ne amintim de acest eveniment deoarece transformarea apei în vin a fost o demonstrare a puterii lui Dumnezeu – a fost un miracol. Acela este un mesaj important, dar există un alt mesaj important în relatarea lui Ioan. Maria a fost „un vas prețios și ales”, chemată de Dumnezeu să-L nască, să-L hrănească și să-L crească pe Însuși Fiul lui Dumnezeu. Ea știa mai multe despre El decât oricine altcineva de pe pământ. Ea știa adevărul despre nașterea Sa miraculoasă. Ea știa că El era fără de păcat și că El „nu vorbea ca alți oameni, nici nu putea să fie învățat; căci El nu avea nevoie ca vreun om să-L învețe”. Maria știa despre capacitatea Sa extraordinară de a rezolva probleme, inclusiv una atât de personală precum asigurarea vinului pentru o nuntă. Ea avea o încredere de neclintit în El și în puterea Sa divină. Instrucțiunea ei simplă și directă către slujitori nu avea vreo prevedere, condiție sau limită: „Să faceți orice vă va zice”.
Maria fusese o tânără fată atunci când îngerul Gabriel i se arătase. La început, era „tulburată” pentru că i se spusese că i „s-a făcut mare har” și fusese numită „binecuvântată… între femei… [și] se întreba… ce putea să însemne urarea aceasta”. Gabriel a asigurat-o că nu avea de ce să se teamă – vestea pe care o aducea era bună. Ea avea „[să-L poarte în pântecele Sale pe]… Fiul Celui Prea Înalt” și avea să „[nască] un fiu… [care avea să împărățească] peste casa lui Iacov în veci”.
Maria s-a întrebat cu glas tare: „Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu știu de bărbat?”.
Îngerul a explicat succint spunându-i: „Niciun cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere”.
Maria a răspuns cu umilință că avea să facă ce i-a cerut Dumnezeu, fără să ceară detalii și fără să se îndoiască, în pofida faptului că avea numeroase întrebări cu privire la implicațiile asupra vieții ei. Ea și-a luat angajamentul fără să înțeleagă exact de ce El îi ceruse acel lucru sau cum aveau să decurgă lucrurile. A acceptat cuvântul lui Dumnezeu necondiționat și înainte de a vedea rezultatele, cunoscând puține lucruri despre ce avea să se întâmple. Având încredere în Dumnezeu, Maria a spus: „Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale”.
Când hotărâm să facem „tot ce [ne zice] Dumnezeu”, ne luăm, cu seriozitate, angajamentul de a face zilnic voia lui Dumnezeu. Astfel de fapte simple de credință, precum studiul zilnic din scripturi, postul ținut cu regularitate și rugăciunea cu intenție adevărată ne conduc către o mai mare capacitate spirituală de a îndeplini cerințele vieții muritoare. În timp, obiceiurile simple care arată credința duc la rezultate miraculoase. Ele ne transformă credința dintr-o sămânță într-o putere dinamică de a face bine. Apoi, când avem încercări, temelia noastră bazată pe Hristos oferă statornicie pentru sufletul nostru. Dumnezeu ne întărește slăbiciunile, ne intensifică bucuriile și face ca „toate lucrurile [să lucreze] împreună spre binele [nostru]”.
Cu câțiva ani în urmă, am vorbit cu un episcop tânăr care petrecea multe ore în fiecare săptămână sfătuindu-se cu membrii din episcopia sa. El a spus ceva remarcabil. Problemele cu care se confruntau membrii episcopiei sale erau cele cu care se confruntă membrii Bisericii de pretutindeni – problemele despre cum să întemeieze o căsnicie fericită; cum să mențină un echilibru între îndatoririle de la muncă, cele din familie și cele de la Biserică; încercări legate de Cuvântului de înțelepciune, de locul de muncă sau de pornografie; ori dificultăți în găsirea liniștii cu privire la o regulă a Bisericii pe care nu au înțeles-o sau o întrebare din istoria Bisericii la care nu au găsit răspuns.
Sfatul său către membrii episcopiei includea adesea concentrarea asupra punerii în practică a lucrurilor simple ale credinței, precum studiul din Cartea lui Mormon – așa cum am fost sfătuiți de președintele Thomas S. Monson să facem – plătirea zeciuielii și slujirea cu devotament în Biserică. Totuși, de multe ori, răspunsul lor către episcop era plin de scepticism: „Nu sunt de acord cu dumneavoastră, stimate episcop. Noi toți știm că este bine să facem acele lucruri. La Biserică, vorbim despre acele lucruri tot timpul. Dar nu sunt sigur că mă înțelegeți. Care este legătura dintre oricare dintre acele lucruri și problemele cu care mă confrunt eu?”.
Este o întrebare bună. De-a lungul timpului, eu și acel episcop tânăr am observat că aceia care sunt hotărâți să facă „lucruri mici și simple” – să se supună în moduri aparent mici – sunt binecuvântați să aibă credința și tăria care depășesc faptele de supunere în sine și care, de fapt, par a nu fi legate de acestea. Poate fi greu să găsim o legătură între faptele de supunere de bază zilnice și soluțiile la problemele mari și complicate de care avem parte. Dar există o legătură între ele. Din experienţă mea, cea mai bună modalitate de a ne întări împotriva problemelor vieții, oricare ar fi ele, este aceea de a dezvolta corect micile obiceiuri zilnice care dovedesc credință. Faptele simple de credinţă, chiar și când par neînsemnate sau separate complet de problemele concrete care ne apasă, ne binecuvântează în tot ce facem.
Gândiţi-vă la Naaman care era „căpetenia oștirii împăratului Siriei… [un om] tare și viteaz” și care avea lepră. O slujnică a vorbit despre un profet din Israel care îl putea vindeca pe Naaman, așa că el a călătorit cu un alai de slujitori și soldați și cu daruri către Israel ajungând, într-un final, la casa lui Elisei. Slujitorul lui Elisei, nu Elisei în persoană, i-a spus lui Naaman că porunca Domnului era să „[se ducă și să se scalde] de șapte ori în [râul] Iordan”. Un lucru simplu. Poate că acest tratament simplu a părut atât de ilogic, simplist sau sub demnitatea puternicului războinic, încât i s-a părut că simpla sugestie era ofensatoare. În cel mai bun caz, instrucțiunile lui Elisei nu aveau niciun sens pentru Naaman, așa că „s-a întors și a plecat plin de mânie”.
Dar slujitorii lui Naaman s-au apropiat, ușor, de el și au aflat că acesta ar fi făcut un „lucru greu” dacă Elisei i-ar fi cerut așa ceva. Ei au întrebat dacă, din moment ce i se ceruse o sarcină mică, n-ar trebui s-o facă, deși nu înțelegea de ce. Naaman s-a gândit din nou la reacția sa și, poate, cu scepticism, dar supus, „s-a pogorât… și s-a scufundat de șapte ori în Iordan” și a fost vindecat în mod miraculos.
Uneori, primim repede răsplata pentru supunere; alteori, aceasta vine doar după ce suntem puși la încercare. În Perla de mare preţ, citim despre sârguința neobosită a lui Adam în a ține porunca de a oferi sacrificii. Când îngerului l-a întrebat pe Adam de ce oferă sacrificii, el a răspuns: „Eu nu știu, doar pentru că Domnul mi-a poruncit”. Îngerul i-a explicat că sacrificiile sale erau „o reprezentare a sacrificiului Singurului Născut al Tatălui”. Dar acea explicație a venit doar după ce Adam a demonstrat, timp de „mai multe zile”, că își respecta angajamentul de a se supune Domnului fără să știe de ce trebuia să ofere acele sacrificii.
Dumnezeu ne va binecuvânta mereu pentru supunerea noastră statornică față de Evanghelia Sa și loialitatea față de Biserica Sa, dar rareori ne va arăta planul Său înainte ca noi să dăm dovadă de aceste lucruri. El nu ne arată întreaga imagine de la început. De aceea, este nevoie de credință, speranță și încredere în Domnul.
Dumnezeu ne cere să avem răbdare – să ne încredem în El și să-L urmăm. El ne imploră să nu ne „[certăm] pentru că nu [vedem]”. El ne avertizează că nu trebuie să ne așteptăm la răspunsuri simple sau rezolvări rapide din cer. Lucrurile se rezolvă atunci când suntem fermi în „încercarea credinței [noastre]”, oricât de greu ar fi de îndurat sau oricât de încet ar veni răspunsul. Nu vorbesc despre „supunere oarbă”, ci despre încredere profundă în dragostea și timpul perfecte ale Domnului.
Încercarea credinței noastre va presupune întotdeauna să rămânem fideli punerii în practică zilnice a lucrurilor simple ale credinței. Atunci și doar atunci, El ne promite că vom primi răspunsul divin pe care îl așteptăm. Doar după ce ne-am dovedit bunăvoința de a face acele lucruri pe care El le cere fără pretenția de a ști când, de ce și cum, putem să „[culegem] răsplata credinței [noastre], pentru răbdarea și sârguința [noastră] și pentru îndelungile [noastre] suferințe”. Supunerea adevărată presupune acceptarea poruncilor lui Dumnezeu, necondiționat și înainte de a vedea rezultatele.
Zi de zi, conștient sau nu, noi toți alegem „cui [vrem] să [slujim]”. Ne demonstrăm hotărârea de a-I sluji Domnului făcând zilnic, cu credință, fapte prin care să ne arătăm devotamentul. Domnul promite că ne va netezi cărările, dar, pentru ca El să facă aceasta, noi trebuie să pășim, având încredere că El știe calea, deoarece El este „calea”. Trebuie să ne umplem propriile vase la maxim. Când avem încredere în El și Îl urmăm, viața noastră se schimbă la fel cum s-a transformat apa în vin. Devenim mai buni decât am putea vreodată să devenim în orice alt mod. Încredeți-vă în Domnul și „[faceți] orice vă va zice”. În numele lui Isus Hristos, amin.