Până la șaptezeci de ori câte șapte

Vârstnicul Lynn G. Robbins

din Președinția celor Șaptezeci

În mijlocul unei vieți pline de pietre de poticnire și imperfecțiune, cu toții suntem recunoscători când primim a doua șansă.

Greșelile sunt o realitate a vieții. A învăța să cânți la pian cu măiestrie este în esență imposibil fără a face mii de greșeli – poate chiar un milion. Pentru a învăța o limbă străină, trebuie să ne confruntăm cu rușinea de a face mii de greșeli – poate chiar un milion. Chiar și cei mai mari sportivi din lume nu se opresc niciodată din a face greșeli.

S-a spus că „succesul nu înseamnă absența eșecurilor; este abilitatea de a trece de la un eșec la altul fără a pierde entuziasmul”.

Potrivit înregistrărilor, după ce a inventat becul, Thomas Edison a spus: „Nu am eșuat de 1.000 de ori. Becul a fost o invenție care a necesitat 1.000 de pași”. Charles F. Kettering a numit eșecurile ca fiind „indicatoare către succes.”. Sperăm ca fiecare greșeală pe care o facem să devină o lecție pentru a crește în înțelepciune, transformând pietrele de poticnire în pietre de progres.

Credința neclintită a lui Nefi l-a ajutat să treacă de la un eșec la altul până când, în cele din urmă, a obținut plăcile de alamă. Moise a avut nevoie de zece încercări înainte de a reuși să fugă din Egipt cu israeliții.

Ne putem întreba – dacă atât Nefi, cât și Moise erau angajați în lucrarea Domnului, de ce nu a intervenit Domnul să-i ajute să aibă succes din prima lor încercare? De ce le-a îngăduit – și de ce ne îngăduie – să ne zbatem și să eșuăm în încercările noastre de a avea succes? Din numărul mare de răspunsuri importante la această întrebare, iată câteva:

În primul rând, Domnul știe că „toate aceste lucruri [ne] vor da experiență și vor fi pentru binele [nostru]”.
În al doilea rând, ne îngăduie să „[gustăm] amarul pentru a învăța cum să [prețuim] binele”.
În al treilea rând, pentru a dovedi că „biruința este a Domnului”, și numai prin harul Său putem să îndeplinim lucrarea Sa și să devenim ca El.
În al patrulea rând, pentru a ne ajuta să dezvoltăm și să perfecționăm însușiri asemănătoare cu cele ale lui Hristos care nu pot fi purificate decât prin opoziție și în „vâltoarea de foc a suferinței”.

Prin urmare, în mijlocul unei vieți pline de pietre de poticnire și imperfecțiune, cu toții suntem recunoscători când primim a doua șansă.

În anul 1970, fiind în primul an de facultate la UBY, m-am înscris la un curs preliminar privind bazele fizicii, predat de Jae Ballif, un profesor remarcabil. După terminarea fiecărui capitol al cursului, el ne dădea un test. Dacă un student primea nota 7 și dorea o notă mai bună, profesorul Ballif îi permitea studentului să dea un alt test din aceeași materie. Dacă studentul primea nota 9 din a doua încercare și era încă nemulțumit, el putea să dea testul a treia și a patra oară și așa mai departe. Oferindu-mi de multe ori a doua șansă, el m-a ajutat să excelez și, în final, să obțin nota 10 la această materie.

El a fost un profesor foarte înțelept care i-a inspirat pe studenții săi să continue să încerce – să privească eșecul ca pe un mentor, nu ca pe o tragedie și să nu se teamă de eșec, ci să învețe din acesta.

Recent, i-am telefonat acestui mare om, după 47 de ani de când am terminat cursul său de fizică. L-am întrebat de ce a fost dispus să le permită studenților încercări nelimitate de a-și îmbunătăți nota. El a răspuns: „Mi-am dorit să mă aflu de partea studenților ajutânu-i să reușească”.

În timp ce suntem recunoscători când primim a doua șansă după ce am făcut greșeli sau am gândit nedrept, ne minunăm cu toții de harul Salvatorului care ne oferă a doua șansă pentru a birui păcatul sau eșecurile alegerilor noastre.

Nimeni nu dorește mai mult decât Salvatorul ca noi să avem succes. El ne îngăduie să avem ocazii pentru a putea dovedi că putem reuși. Pentru a deveni ca El vom avea nevoie de nenumărate a doua șansă în lupta noastră de zi cu zi cu omul firesc, cum ar fi faptul de a ne controla poftele, a învăța să avem răbdare și a ierta, a birui lenea și a evita păcatele săvârșite prin omisiune, pentru a aminti doar câteva dintre ele. Dacă a greși este omenește, de câte eșecuri trebuie să avem parte până când natura noastră nu va mai fi umană, ci divină? Mii? Probabil un milion.

Știind că eșecurile vor apărea în viața noastră de zi cu zi iar calea cea strâmtă și îngustă va fi presărată cu încercări, Salvatorul a plătit un preț infinit pentru a ne oferi cât mai multe șanse pentru a trece cu succes de încercările la care suntem supuși în această viață muritoare. Cu toate că opoziția pe care El o permite poate să pară adesea insurmontabilă și aproape imposibil de suportat, El nu ne lasă fără speranță.

Pentru a ne menține speranța vie în timp ce ne confruntăm cu încercările vieții, harul Salvatorului este întotdeauna accesibil și prezent. Harul Său este o „resursă divină de ajutor sau tărie… o putere sporită care permite bărbaților și femeilor să dobândească viață eternă și exaltare după ce au făcut tot ce le-a fost cu putință”. Harul și ochiul Lui plin de dragoste sunt asupra noastră pe parcursul întregii noastre călătorii în timp ce El îi inspiră, le ușurează poverile, îi întărește, îi eliberează, îi protejează, îi vindecă și, în alte cuvinte, „[îi ajută] pe oameni”, chiar dacă se poticnesc pe calea cea strâmtă și îngustă.

Pocăința este darul lui Dumnezeu, întotdeauna disponibil, care face posibil și ne ajută să trecem de la un eșec la altul fără a ne pierde entuziasmul. Pocăința nu este planul Lui de rezervă în cazul în care am putea să nu reușim. Pocăința este planul Său, știind că vom reuși. Aceasta este Evanghelia pocăinței și, după cum a spus președintele Russell M. Nelson, va fi „o programă care va dura toată viața”.

În această programă privind pocăința care durează toată viața, împărtășania este modul desemnat de Domnul pentru a oferi acces continuu la iertarea Lui. Dacă ne împărtășim având o inimă frântă și un spirit smerit, El ne oferă săptămânal iertare pe măsură ce progresăm de la un eșec la altul de-a lungul cărării legământului. Pentru că, „în ciuda păcatelor lor, în adâncul inimii sunt plin de îndurare față de ei”.

Însă, de câte ori ne va ierta El? Cât de îndelungată este îndelunga Sa suferință? La un moment dat, Petru L-a întrebat pe Salvator: „Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la șapte ori?”.

Probabil, Petru a crezut că șapte era o cifră suficient de mare pentru a accentua nebunia de a ierta de prea multe ori și că bunăvoința ar trebui să aibă limitele ei. Drept răspuns, Salvatorul i-a spus în mod deosebit lui Petru ca nici măcar să nu socotească – să nu stabilească limite privind iertarea.

„Isus i-a zis: «Eu nu-ți zic până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori câte șapte»”.

În mod evident, Salvatorul nu a stabilit o limită maximă de a ierta de 490 de ori. Acest lucru ar fi asemănător cu a spune că faptul de a lua din împărtășanie are o limită de 490 de ori, iar, apoi, la cea de-a 491-a oară, un auditor ceresc intervine și spune: „Îmi pare atât de rău, dar cardul tău de pocăință tocmai a expirat – din acest moment, esti pe cont propriu”.

Domnul a folosit calculul matematic de șaptezeci de ori câte șapte ca metaforă a ispășirii Sale infinite, a dragostei Sale nemărginite și a harului Său nelimitat. „Da, și după cât de des se pocăiește poporul Meu, tot așa îi voi ierta Eu greșelile față de Mine”.

Aceasta nu înseamnă că împărtășania devine o permisiune de a păcătui. Acesta este motivul pentru care această frază a fost inclusă în cartea lui Moroni: „Dar ori de câte ori ei s-au pocăit și au căutat iertare cu intenții adevărate, au fost iertați”.

Intenția adevărată implică efort sincer și transformare adevărată. „Transformare” este cuvântul principal folosit în Ghidul pentru scripturi pentru a defini cuvântul pocăință: „Transformare în minte și în inimă care aduce o nouă atitudine față de Dumnezeu, față de sine și față de viață în general”. Acest fel de transformare are ca rezultat creșterea spirituală. Astfel, succesul nostru nu trece de la un eșec la altul, ci crește de la un eșec la altul fără a pierde entuziasmul.

În ceea ce privește transformarea, gândiți-vă la această afirmație simplă: „Lucrurile care nu se transformă rămân la fel”. Acest adevăr evident nu este menit să vă ofenseze inteligența, ci este înțelepciunea profundă a președintelui Boyd K. Packer, care, apoi, a adăugat: „Și când vom înceta să ne transformăm – vom înceta să progresăm ”.

Pentru că nu ne dorim să încetăm să progresăm până când nu vom deveni ca Salvatorul nostru , trebuie să continuăm să ne ridicăm de fiecare dată când cădem, cu dorința de a continua să creștem și să progresăm în ciuda slăbiciunilor noastre. În slăbiciunile noastre, El ne asigură: „Harul Meu îți este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârșită”.

Numai prin fotografierea la intervale scurte de timp sau prin diagrame de creștere putem distinge creșterea noastră fizică. De asemenea, creșterea noastră spirituală este, de obicei, imperceptibilă, cu excepția cazului în care ne gândim la ceea ce s-a întâmplat în trecut. Ar fi înțelept să ne gândim cu regularitate la trecutul nostru astfel încât să recunoaștem progresul nostru și să fim inspirați pentru a „[înainta] cu fermitate în Hristos, având o strălucire perfectă a speranței”.

Sunt etern recunoscător pentru bunătatea plină de iubire, răbdarea și îndelunga suferință a Părinților Cerești și a Salvatorului, care ne acordă de multe ori a doua șansă în călătoria noastră înapoi în prezența lor. În numele lui Isus Hristos, amin.