Găsirea credinţei mele
Timp de mai multe luni, misionarii m-au invitat de mai multe ori să fiu botezat, dar eu am spus întotdeauna nu.
Într-o noapte din timpul primului meu an de facultate în 1989-1990, un bun prieten al meu şi cu mine am stat noaptea târziu, studiind pentru examene.
Deodată, Matt mi-a pus o întrebare care urma să devină unul dintre momentele definitorii ale vieţii mele: „Cum crede Biserica ta că arată Dumnezeu? Adică, cum crezi tu că arată Dumnezeu?”.
Nu am avut un răspuns la întrebarea lui. Fiind atent la starea mea, a schimbat cu delicateţe subiectul. Dar eu nu l-am putut uita. Eram într-o situaţie extraordinară: Eram un protestant care studia la Universitatea Brigham Young şi, deşi aveam îndoieli despre propria mea credinţă şi religie în general, nu aveam intenţia de a-mi schimba religia. În schimb, întregul an m-am baricadat cu grijă din punct de vedere spiritual, evitând conversaţii pe motive religioase. Cu această întrebare simplă, prietenul meu a reuşit în cele din urmă să deschidă o mică breşă spre inima mea.
În căutarea credinţei
De-a lungul mai multor luni, m-am întrebat în mod repetat: „Ce cred eu? Mai important, cred eu? Există cu adevărat un Dumnezeu, şi, dacă este aşa, cum arată El? Aş putea să ajung să-L cunosc? Avea să-mi răspundă la rugăciuni? Aş putea avea credinţă, aşa cum au prietenii mei sfinţi din zilele din urmă?”.
Nu însemna că nu avusesem ocazii să mă gândesc la astfel de întrebări încuietoare înainte; mulţi ani, unii dintre cei mai buni prieteni ai mei erau sfinţi din zilele din urmă. Aceste prietenii mă conduseseră să studiez la UBY. Dar aproape întotdeauna evitasem încercările lor de a-mi împărtăşi Evanghelia. În puţinele ocazii când mă întâlnisem cu misionarii, nu am ascultat cu mintea deschisă.
Am fost prea speriat de schimbările care s-ar fi impus, schimbări care ar fi putut să mă izoleze de familia mea din punct de vedere social şi emoţional. Nu eram doritor să recunosc că greşisem sau că tradiţiile mele nu erau corecte. Nu am crezut că aş fi putut primi revelaţie de la Dumnezeu sau măcar că alţii ar fi putut-o primi. Părea ridicol, ilogic şi chiar ciudat ca Dumnezeu să-i fi apărut băiatului Joseph Smith, să-i fi revelat noua scriptură şi că numai o religie primise îndrumarea divină pentru stabilirea ei ca Biserica adevărată.
În mod ironic, mă îndoiam de veridicitatea tuturor religiilor, inclusiv de a mea. Deşi aveam o inimă plină de dragoste pentru familie şi prieteni, o inimă care tânjea după răspunsuri, când venea vorba de şoaptele Spiritului, inima mi-era împietrită.
După primul meu an de facultate, m-am întors acasă, în Kentucky, pentru a-mi continua educaţia. Prietenii mei sfinţi din zilele din urmă au plecat la scurt timp să slujească în misiuni, iar eu am simţit o singurătate profundă în lipsa lor. Doream să am ceva din convingerea care-i inspirase să-şi ofere doi ani din viaţă. La acea vreme, eram mereu supărat deoarece încă nu aveam un răspuns la întrebarea lui Matt. Doream să cunosc adevărul pentru mine însumi. În cele din urmă, după multe scrisori de la prietenii mei care mă încurajau să mă întâlnesc cu misionarii, mi-am învins teama şi am acceptat.
Posibilitatea convertirii
Cu toate acestea, aveam reţineri referitoare la ideea că diferitele principii ale Evangheliei erau interconectate într-un întreg unificat. Misionarii credeau că, dacă mesajul lor era, în întregime, ori adevărat, ori fals, odată ce am primit o mărturie despre un principiu, puteam să accept în mod firesc toate celelalte învăţături ale lor.
Nu i-am crezut. Am crezut că era posibil să culeg şi să aleg ce doream să cred dintr-un fel de set de opţiuni spirituale şi doctrinare.1 În acelaşi timp, logica mea cerea evidenţe bazate pe observaţie sau experienţă drept dovadă, nu convertire bazată pe credinţă.
Din nefericire, logica mea mă lăsa, de asemenea, nefericit şi nemulţumit. Toate argumentele filozofice la care m-am gândit erau idei pesimiste care îmi furnizau răspunsuri neadevărate. Îmi doream ceva mai mult, ceva care să comunice cu inima mea în modul în care prietenii mei şi misionarii mi-au descris comunicarea cu Duhul Sfânt. Am participat la discuţiile misionare cu speranţa că voi putea ajunge să ştiu dacă ceea ce au spus ei era adevărat sau, cel puţin, să am mulţumirea să aflu că era neadevărat.
Misionarii erau răbdători, dar curajoşi. Timp de mai multe luni, mi-au predat multe lecţii şi m-au invitat de mai multe ori să fiu botezat, dar eu am spus întotdeauna nu. Aşteptam un eveniment evident şi miraculos care mi-ar fi furnizat o mărturie înainte de a fi doritor să accept invitaţia lor. Nu am primit acel fel de mărturie, aşa încât am continuat să refuz să răspund invitaţiilor lor.
Într-o zi, misionarii au citit un pasaj din Cartea lui Mormon: „Nu vă certaţi pentru că nu vedeţi, căci voi nu veţi primi nicio mărturie decât după încercarea credinţei voastre” (Eter 12:6). Apoi, ei au spus: „Josh, de fiecare dată când te invităm să fii botezat, tu spui nu. Ceea ce trebuie să faci este să spui da, iar apoi Spiritul îţi va confirma acest lucru”.
Cu alte cuvinte, nu primisem încă o mărturie deoarece încă nu-mi fusese încercată credinţa. Nu mă gândisem la altceva decât să cer, crezând că voi primi fără să fiu încercat (vezi D&L 9:7). Am oprit efectiv Spiritul să poată să-mi mărturisească din cauză că nu am dorit să fac următorul pas. Ceea ce aveam nevoie era să fac un salt bazat pe credinţă prin întuneric, înainte ca lumina să strălucească. Mărturia confirmatoare avea să vină după ce îmi încercam credinţa, nu înainte.2
Primul meu gând a fost că misionarii mă manipulau ca să mă facă să mă botez. Apoi mi-a trecut prin minte că, la momentul precis când am răspuns nu la invitaţia de a fi botezat, ceva greu de observat mi-a părăsit inima. Era un sentiment liniştit, blând şi subtil de pace care mă îndemna să urmez sfatul misionarilor, dar eu nu-i recunoscusem prezenţa până în momentul când m-a părăsit, lăsându-mă confuz, nefericit şi trist.
M-am întrebat dacă acest sentiment greu de observat ar fi putut fi Spiritul care mă părăsea şi dacă acea cauză a confuziei mele era propria mea inimă dificilă care-L îndepărta. Fără alte opţiuni, am decis să accept provocarea misionarilor. Aveam să spun da la inevitabila invitaţie şi, dacă simţeam Spiritul, aşa cum mi-au promis ei, aveam să fiu botezat. Pe de altă parte, dacă nu simţeam Spiritul, eram bine pregătit să le spun misionarilor că am făcut doar o glumă.
Încercarea seminţei
În seara următoarei noastre întruniri, am privit o nouă casetă video a Bisericii, Fiul risipitor. Era un sentiment special în încăpere; misionarii erau emoţionaţi în mod vizibil, având ochii înlăcrimaţi.
După ce filmul s-a terminat, am citit mai multe pasaje din scripturi. La sfârşit, vârstnicul Critchfield s-a întors spre mine şi m-a întrebat: „Josh, te vei boteza sâmbătă, 10 noiembrie, la ora 4:00 după amiază?”.
Am ezitat şi apoi am răspuns: „Da”.
Spiritul m-a atins cu o prezenţă atât de puternică încât mi s-a ridicat părul de pe braţe, iar eu aproape am plâns. Nu există îndoială că o mărturie venise să înlocuiască necredinţa mea. Îmi testasem credinţa şi am ştiut fără echivoc că trebuia să fiu botezat.
Am obţinut mărturia despre cât de bună era o sămânţă de credinţă, dar mai trebuia s-o văd crescând şi dând roade (vezi Alma 32:35-36), iar eu încă nu primisem o mărturie care să-mi confirme alte principii ale Evangheliei. Încercarea credinţei mele nu se terminase încă.
La puţin timp după ce am fost botezat şi confirmat, îndoielile s-au strecurat în mintea mea. M-am simţit prins între experienţa foarte personală pe care o avusesem când am decis să mă botez şi vechea mea logică, ce nu a acceptat cunoaşterea bazată pe credinţă.
În curând, am simţit că mă bântuiau din nou sentimentele de confuzie şi tristeţe şi nu am ştiut ce să mai cred. Totuşi, făcusem un legământ şi am decis să rămân activ în Biserică şi să pun în practică principiile care îmi fuseseră predate până când încercarea credinţei mele va rezolva conflictul meu într-un fel sau altul.
Găsirea credinţei mele
Domnul nu m-a lăsat să trec singur prin încercarea mea. Mi-a fost dată o chemare să slujesc cu misionarii şi, în timp ce mergeam să facem prozelitism în fiecare săptămână, misionarii au continuat să mă înveţe. Învăţătorii mei de acasă erau credincioşi. Învăţătorul meu de acasă era prompt şi consecvent. Mulţi membri ai episcopiei au devenit prieteni cu mine, implicându-mă în vieţile lor, invitându-mă în casele lor la masă şi la serile de familie. S-au rugat cu şi pentru mine. Episcopul şi familia sa s-au îngrijit de mine şi m-au încurajat. Am putut simţi intenţiile oneste ale inimilor lor şi aceasta a întărit hotărârea mea.
Într-o zi, câteva luni mai târziu, am realizat că, de fiecare dată când citeam Cartea lui Mormon, aveam un sentiment subtil, familiar de pace, mai tare decât simţisem în timpul discuţiilor şi invitaţiilor de a mă boteza. Am avut un moment brusc de înţelegere: acesta era Spiritul. Când am gândit cuvintele – „Dacă acesta este Spiritul, atunci această carte trebuie să fie adevărată” – acel sentiment subtil a crescut în inima mea şi credinţa mea s-a transformat într-o cunoaştere spirituală a acelui principiu.
Pe măsură ce inima mea continua să devină tot mai „frântă” şi spiritul meu tot mai „smerit” (vezi Eter 4:15), au urmat alte experienţe confirmatoare. În timp, îndoielile mele au fost înlocuite de convingeri. Ştiam că Dumnezeu trăieşte, că Isus este Hristosul, că Joseph Smith este un profet al lui Dumnezeu, nu prin propriul meu intelect sau prin insistenţa altora, ci prin prezenţa de netăgăduit a Spiritului vorbind spiritului meu. Precept după precept s-a deschis minţii mele (vezi 2 Nefi 28:30). Pe măsură ce aceste experienţe confirmatoare s-au clădit unele peste altele, cunoaşterea mea despre Evanghelie s-a extins, iar înţelegerea spirituală a venit mai repede. Fiecare experienţă a necesitat sârguinţă, dorinţa de a asculta şi urma, precum şi dorinţa de a mă supune chemărilor Spiritului (vezi Mosia 3:19).
Astăzi, pot spune că Evanghelia este adevărată, căci am aflat aceasta eu însumi. Cândva, Evanghelia părea ciudată şi fără logică; acum, ea îmi este familiară şi minunată. Principiile Evangheliei sunt într-adevăr interconectate toate într-un mare întreg. Chiar având cunoştinţe doctrinare relativ limitate, ca misionar am putut să mărturisesc despre aceste adevăruri. Pe măsură ce se măreşte cunoaşterea mea doctrinară, la fel se măreşte mărturia mea.
Mărturia pe care o am despre toate principiile diferite ale Evangheliei lucrează ca un făuritor grijuliu şi hrăneşte constant protecţia împotriva adversităţii. Ea mă susţine prin încercările pe care le am de înfruntat, mai ales în cazul eforturilor celui rău de a planta seminţe de îndoială referitor la lucrurile despre care deja am primit răspunsuri (vezi D&L 6:22-23). Când mă simt slăbit, când vin îndoielile, când durerea stăruie, folosesc acelaşi tipar care a dat roade din prima zi când am primit o mărturie: Meditez la fiecare experienţă clăditoare de mărturie pe care am primit-o, reîntăresc efortul de a trăi conform principiilor care mi-au fost predate şi sunt atent când Spiritul îmi confirmă din nou credinţa.
Evanghelia este adevărată, în întregime, şi este deschisă tuturor celor care, în umilinţa inimilor lor, îşi vor încerca credinţa păşind cu credinţă în întuneric. Lumina Salvatorului este acolo, ascunsă doar de propria noastră lipsă de dorinţă de a o găsi. Vor fi multe momente întunecate în vieţile noastre sau momente când mărturiile noastre vor fi încercate. Am descoperit că lumina Salvatorului ne aşteaptă când Îl căutăm de bunăvoie şi că acea lumină, dacă o căutăm mereu, ne conduce spre convertire.