2:3

Fiți cu ei și întăriți-i

Vârstnicul Jeffrey R. Holland

din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli

Rugăciunea noastră de astăzi este ca fiecare bărbat și femeie să plece de la această conferință generală având o dorință mai mare de a se îngriji unul de altul.

Parafrazându-l pe Ralph Waldo Emerson, cele mai memorabile momente din viață sunt cele în care simțim nevoia de a primi revelație¹. Președinte Nelson, nu știu cât de multe revelații putem „primi” în acest weekend. Unii dintre noi au inimi slabe. Însă, când mă gândesc la acest lucru, dumneavoastră va puteți ocupa și de acesta. Ce profet minunat!

Urmând exemplul declarațiilor și mărturiilor minunate a președintelui Nelson de seara trecută și din această dimineață, îmi depun mărturia că aceste modificări sunt exemple de revelație, revelație care a călăuzit această Biserică de la începuturile sale. Acestea sunt o altă dovadă că Domnul grăbește lucrarea Sa la timpul ei².

Pe toți aceia care sunt dornici să afle detalii despre aceste lucruri, vă anunțăm că, imediat după încheierea acestei sesiuni a conferinței, vor fi trimise, nu neapărat în această ordine, scrisori din partea Primei Președinții tuturor membrilor Bisericii ale căror adrese de e-mail sunt în baza noastră de date. Un document de șapte pagini cu întrebări și răspunsuri va fi transmis tuturor conducătorilor preoției și claselor auxiliare. De asemenea, aceste materiale vor fi afișate de îndată pe pagina ministering.lds.org. „Cereți, și vi se va da; căutați, și veți găsi; bateți, și vi se va deschide”³.

Acum, în legătură cu minunata însărcinare pe care președintele Nelson ne-a încredințat-o, mie și surorii Jean B. Bingham. Frați și surori, pe măsură ce lucrarea cvorumurilor și a claselor auxiliare se maturizează din punct de vedere instituțional, este firesc să ne maturizăm și pe plan personal – fiecare dintre noi să evite comportamentul automat și repetitiv și să se concentreze asupra uceniciei sincere descrise de Salvator la încheierea slujirii Sale pe pământ. Când El Se pregătea să-Și părăsească micul grup, încă neștiutor și oarecum confuz, de ucenici, El nu le-a enumerat o listă de etape administrative pe care să le îndeplinească și nu le-a înmânat o serie de formulare pe care să le completeze în triplu exemplar. Nu, El le-a rezumat însărcinarea într-o singură poruncă fundamentală, spunându-le: „Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu… Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții”⁴.

În dorința de a ne apropia mai mult de acest ideal al Evangheliei, acest nou concept de slujire cerut din partea preoției și Societății de Alinare va include, printre altele, următoarele elemente, unele dintre care au fost puse deja în aplicare, cu mult succes, de către Societatea de Alinare⁵.

Nu vom mai folosi termenii de învățământ de acasă și învățământ prin vizite. Aceasta se datorează, parțial, faptului că o mare parte a slujirii noastre se va desfășura în alte locuri decât acasă și, parțial, faptului că acțiunea noastră de contactare nu va consta în predarea unei lecții pregătite, deși poate fi împărtășită o lecție dacă acest lucru este necesar. Scopul principal în ceea ce privește această idee de slujire va fi, după cum este scris că au făcut oamenii din zilele lui Alma, să „[veghem] asupra poporului [nostru] și [să-l hrănim] cu lucruri care țin de dreptate”⁶.
Vom continua să vizităm membri acasă când este posibil, însă circumstanțele locale, precum numărul mare de membri, distanțele mari, siguranța personală și alte situații dificile, ne pot împiedica să vizităm fiecare casă în fiecare lună. După cum ne-a sfătuit Prima Președinție cu ani în urmă, faceți tot ceea ce puteți⁷. Pe lângă programul pe care îl stabiliți pentru vizitele propriu-zise, acțiunea de contactare poate fi îmbogățită cu apeluri telefonice, bilețele, mesaje text, e-mailuri, discuții video, conversații la adunările Bisericii, proiecte comune de slujire, activități sociale și o serie de posibilități din lumea rețelelor de socializare. Totuși, trebuie să subliniez faptul că această nouă gamă largă de a interacționa nu include declarația jenantă scrisă pe un afiș lipit pe o mașină, pe care l-am văzut recent. Era scris: „Dacă te claxonez, gândește-te că ai primit o vizită de acasă”.Vă rog, vă rog, fraților (surorile nu ar putea niciodată să facă acest lucru – mă adresez fraților din Biserică), noi dorim ca aceste modificări să aducă mai multă grijă și preocupare, nu mai puțină.
Simt că acest concept de slujire mai nou și care se bazează mai mult pe Evanghelie vă face să vă întrebați ce trebuie inclus în raport. Ei bine, relaxați-vă, pentru că nu există niciun raport – cel puțin nu un raport întocmit în ultima zi a lunii, de genul „Cu chiu cu vai am reușit să-mi îndeplinesc chemarea”. Și din acest punct de vedere încercăm să ne maturizăm. Singurul raport care va fi întocmit este cu numărul de interviuri pe care conducătorii l-au avut, în trimestrul respectiv, cu echipele care slujesc din episcopie. Dragi prieteni, pe cât de simplu pare, aceste interviuri sunt foarte importante. Fără aceste informații, episcopul nu va avea niciun alt mod de a primi informațiile de care are nevoie cu privire la situația spirituală și temporală a membrilor. Aduceți-vă aminte: frații care slujesc reprezintă episcopatul și președinția cvorumului vârstnicilor; aceștia nu le înlocuiesc. Cheile deținute de un episcop și un președinte al cvorumului depășesc cu mult acest concept de slujire.
Deoarece acest raport este diferit de cele pe care le-ați transmis în trecut, permiteți-mi să subliniez faptul că noi nu trebuie să știm la sediul central al Bisericii cum, unde sau când faceți dumneavoastră contactarea membrilor, vrem doar să știm că o faceți și că îi binecuvântați în orice fel puteți.

Dragi frați și surori, Dumnezeu a dat această ocazie întregii Biserici de a dovedi că practică o „religie curată și neîntinată, înaintea [Lui]”⁸ – „[de a ne purta] greutățile unul altuia, pentru ca ele să fie ușoare” și „[de a-i mângâia] pe aceia care au nevoie să fie mângâiați”⁹, de a sluji văduvelor și orfanilor, celor căsătoriți și celor singuri, celor puternici și celor îndurerați, celor bolnavi și celor sănătoși, celor fericiți și celor triști – pe scurt, nouă tuturor, fiecăruia dintre noi, pentru că noi toți trebuie să simțim căldura prieteniei și să ascultăm o declarație fermă de credință. Totuși, vă avertizez, un termen nou, o flexibilitate mai mare și un număr redus de rapoarte nu vor avea nicio importanță în slujirea noastră, dacă nu vom înțelege că aceasta este o invitație de a avea grijă unii de alții într-un mod mai curajos și sacru, după cum președintele Nelson tocmai a spus. Când ne ridicăm ochii spirituali spre a trăi mai universal legea dragostei, aducem omagiu generațiilor care au slujit în acest fel ani de zile. Permiteți-mi să vă vorbesc despre un exemplu recent de astfel de devotament, în speranța că mult mai mulți membri vor înțelege porunca Domnului de a „fi cu… și de a-i întări”¹⁰ pe frații și surorile noastre.

În 14 ianuarie 2018, într-o zi de duminică, puțin după ora 17:00, tinerii mei prieteni, Brett și Kristin Hamblin, stăteau de vorbă în casa lor din Tempe, Arizona, după ce Brett slujise în cadrul episcopatului iar Kristin avusese grijă necontenit de cei cinci copii ai lor.

Dintr-o dată, Kristin, care se părea că trecuse cu bine peste un cancer la sân în anul precedent, a leșinat. Un apel telefonic către serviciile de urgență a adus o echipă de urgență care a încercat cu disperare să o resusciteze. După ce Brett s-a rugat cu lacrimi în ochi, el a sunat imediat alte două persoane: prima dată a sunat-o pe mama sa, căreia i-a cerut ajutorul să stea cu copiii iar, apoi, pe Edwin Potter, învățătorul său de acasă. Întreaga conversație dintre Brett și învățătorul său de acasă a decurs astfel:

Edwin, văzând numele celui care-l suna, a spus: „Bună, Brett, ce s-a întâmplat?”.

Pe un ton ridicat, răspunsul lui Brett a fost: „Am nevoie de tine aici – acum!”.

În câteva minute, colegul său de preoție îi era alături, ajutându-l cu copiii și conducând în spatele ambulanței în care se afla soția fratelui Hamblin, ducându-l pe acesta la spital. Acolo, la mai puțin de 40 de minute după ce Kristin leșinase, medicii i-au declarat moartea.

În timp ce Brett plângea în hohote, Edwin l-a ținut în brațe și a plâns alături de el – foarte mult timp. Apoi, lăsându-l pe Brett să jelească alături de alți membri ai familiei care se adunaseră, Edwin s-a dus la casa episcopului său să-i spună ce s-a întâmplat. Episcopul minunat a plecat imediat la spital, în timp ce Edwin s-a dus la casa lui Hamblin. Acolo, el și soția sa, Charlotte, care, de asemenea, venise în fugă, s-au jucat cu cei cinci copii ai familiei Hamblin, care tocmai rămăseseră fără mamă, având vârste cuprinse între 3 și 12 ani. Le-au pregătit cina, au ținut un recital muzical neplanificat și i-au ajutat să se pregătească pentru a merge la culcare.

Brett mi-a spus mai târziu: „Partea uimitoare a acestei povestiri nu este că Edwin a venit când l-am sunat. În caz de urgență, există întotdeauna oameni dispuși să ajute. Nu, partea uimitoare a acestei povestiri este că el este persoana la care eu m-am gândit. Erau și alte persoane în jur. Kristin are un frate și o soră care locuiesc la mai puțin de cinci kilometri distanță. Avem un episcop minunat, extraordinar. Însă, relația dintre mine și Edwin este de așa natură, încât am simțit în mod instinctiv să-l sun când aveam nevoie de ajutor. Biserica ne oferă un mod structurat de a trăi mai bine a doua poruncă – să iubim, să slujim și să dezvoltăm relații cu frații și surorile noastre, care ne ajută să ne apropiem mai mult de Dumnezeu”¹¹.

Edwin a spus despre această experiență: „Vârstnice Holland, ironia în toate acestea este că Brett a fost învățătorul nostru de acasă mai mult decât am fost eu al lor. În acea perioadă, el ne-a vizitat mai mult ca prieten decât ca învățător. El a fost un mare exemplu, exemplul ideal a ceea ce trebuie să fie un deținător al preoției activ și implicat. Soția mea, băieții noștri – nu-l privim ca pe o persoană obligată să ne aducă un mesaj la sfârșitul fiecărei luni; ne gândim la el ca la un prieten care locuiește chiar după colț, care ar face orice i-ar sta în putință pentru a ne binecuvânta. Mă bucur că i-am putut oferi măcar o parte din ceea ce îi datorez”¹².

Dragi frați și surori, mă alătur dumneavoastră în a onora toți învățătorii de acasă și toate învățătoarele vizitatoare care au iubit și au slujit cu credință de-a lungul istoriei noastre. Rugăciunea noastră de astăzi este ca fiecare bărbat și femeie – și tinerii noștri băieți și tinerele noastre fete mai în vârstă – să plece de la această conferință generală având o dorință mai mare de a se îngriji unul de altul, motivați să facă acest lucru doar de dragostea pură a lui Hristos. În pofida limitărilor și imperfecțiunilor noastre – având cu toții parte de încercări – putem lucra împreună cu Domnul viei¹³, ajutându-L pe Dumnezeu, Tatăl nostru, în însărcinarea Sa foarte mare de a răspunde la rugăciuni, de a oferi alinare, de a mângâia pe cei care plâng și de a întări genunchii care se clatină¹⁴. Dacă vom face acest lucru, vom fi mai asemănători ucenicilor lui Hristos așa cum toți trebuie să fim. În această duminică a Paștelui, fie ca noi să ne iubim unii pe alții cum ne-a iubit El¹⁵, mă rog în numele lui Isus Hristos, amin.