2:3

Mă voi supune voinţei Sale

Russell T. Osguthorpe

Preşedintele general al Şcolii de duminica

Adunare de devoţiune pentru tinerii adulţi, organizată de SEB • 3 noiembrie 2013 • Universitatea Brigham Young

Este un privilegiu să mă aflu alături de voi în această seară, dragi tineri fraţi şi surori. Doresc să ştiţi cât suntem de binecuvântaţi, soţia mea şi cu mine, să ne aflăm alături de voi în această seară. Când vă privim, vedem nenumărate posibilităţi. Aveţi un potenţial atât de mare. Oricât de mari vă sunt speranţele, eu mă aflu aici să vă spun că ele pot fi şi mai mari. Puteţi realiza în această viaţă mai mult decât vă puteţi da seama. Avându-L pe Domnul alături, puteţi avea parte de miracole. Puteţi face lucrurile pe care le-aţi crezut, la început, imposibile. Puteţi depăşi orice problemă. Vă puteţi ridica deasupra a orice v-ar trage în jos. Puteţi respinge răul şi accepta tot ce este bun. Aţi venit pe pământ cu un scop şi, cu ajutorul Domnului, veţi realiza acel scop.

Sper să înţelegeţi cât de mulţi sunt cei care se roagă pentru voi. Se rostesc atât de multe rugăciuni în fiecare zi în această Biserică ‒ pentru tinerii adulţi. Uneori, când aveţi un moment de linişte, vă rog să reflectaţi la toate rugăciunile care sunt rostite, în fiecare zi, special pentru voi, generaţia care se ridică. Rugăciunile rostite în temple, rugăciunile rostite de autorităţile generale şi oficianţii generali ai Bisericii, rugăciunile rostite de conducătorii episcopiilor şi ţăruşilor şi rugăciunile rostite de părinţi, de alţi membri ai familiei şi de prieteni ‒ eu aud multe dintre aceste rugăciuni. Sunt spuse din inimă. Sper că veţi reflecta la puterile care sunt cerute din ceruri spre folosul vostru.

Şi sper că vă simţiţi iubiţi, nu numai de aceia care vă cunosc, ci şi de toţi aceia care se îngrijesc de voi şi de drumul vostru în viaţă, chiar dacă nu v-au cunoscut niciodată. Ştiu că, dacă preşedintele Monson ar fi aici, astăzi, şi-ar exprima dragostea pe care v-o poartă. Avem un profet în viaţă care îi iubeşte pe tinerii acestei Biserici.

Soţia mea şi cu mine suntem atât de recunoscători acestui cor pentru că a interpretat acest cântec, „Mă voi supune voinţei Sale” („I Will Give Myself to Him”). Noi am scris acest cântec pentru misionarii noştri în timp ce slujeam în Misiunea Rapid City, Dakota de Sud, dar cuvintele ni se aplică tuturor pe parcursul vieţii noastre. În prima strofă, se spune:

El S-a jertfit pentru mine, a murit ca eu să pot trăi.

Ce pot să fac eu pentru El? Ce I-aş putea dărui?¹

Acestea sunt cuvintele cuiva care reflectă la binecuvântările ispăşirii, la binecuvântarea de a simţi dragostea Tatălui nostru din Cer şi a Fiului Său, Isus Hristos. Toţi avem momente ca acesta ‒ momente în care ştim că Domnul ne poartă de grijă.

Vă invit să reflectaţi chiar acum asupra binecuvântărilor pe care simţiţi că le aveţi ca membri ai Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă şi, dacă se află cineva în auditoriu care se gândeşte să se alăture Bisericii, vă invit să reflectaţi la o binecuvântare pe care vi-o doriţi. Aş dori apoi să împărtăşiţi acea binecuvântare persoanei de lângă dumneavoastră. Dacă nu cunoaşteţi acea persoană, cu atât mai bine, puteţi face cunoştinţă în timp ce vă împărtăşiţi dorinţa. Împărtăşiţi cât mai multe binecuvântări în următoarele două minute.

De curând, am invitat un grup de cursanţi la mine acasă pentru a discuta despre tema pentru această seară. Să vedem ce au spus când i-am rugat să-şi împărtăşească sentimentele despre binecuvântările din vieţile lor.

Bărbat 1: Cunoştinţele pe care le am – cunoştinţele despre planul salvării, despre Tatăl meu Ceresc, despre cum este El şi ce doreşte El pentru mine, despre ce pot să fac pentru a-mi trăi viaţa în armonie cu ceea ce doreşte El pentru mine. Binecuvântările care rezultă din puterea de pecetluire şi din templele de pe pământ – ştiind că pot fi cu familia mea pe vecie.

Femeie 1: Cunoaşterea ispăşirii şi, apoi, capacitatea de a dobândi acces la puterea care vine prin ispăşire. O mare parte din aceasta vine prin intermediul rânduielilor preoţiei şi, datorită acelor rânduieli şi legăminte pe care le fac cu Tatăl meu Ceresc, simt că am o legătură foarte puternică, reală cu El. Să avem putere în vieţile noastre, să avem tărie şi tot ceea ce avem nevoie pentru a ne putea întoarce în prezenţa Lui.

Femeie 2: Ocazia şi privilegiul de a avea mereu cu noi darul Duhului Sfânt pentru a ne îndruma deciziile de a ne supune voinţa şi de a ne oferi alinare, tărie şi puterea de a reuşi în viaţă şi a fi, apoi, cu El pentru totdeauna.

Bărbat 2: Simt că toate acestea sunt binecuvântări ale preoţiei care sunt disponibile atât bărbaţilor, cât şi femeilor. Sunt foarte recunoscător pentru preoţia care a fost restaurată pentru ca noi să putem avea parte de toate aceste binecuvântări: templul, Duhul Sfânt, ocazia de a avea acces la ispăşire.

Femeie 3: Cât de recunoscător sunt să ştiu că pot progresa şi că această viaţă nu presupune să fim apatici sau indecişi. Presupune să luăm decizii şi să realizăm ceva. Şi, pentru mine, este esenţial să ştiu că progresăm şi că putem face acest lucru chiar şi după moarte.

Bărbat 3: Cartea lui Mormon. Fiind student, petrec mult timp citind lucruri în legătură cu care trebuie să fiu atent şi să-mi pun întrebări de felul: „Este adevărată? Pe ce se bazează ei? Cum voi examina toate lucrurile pe care le afirmă ei?”. Dar, în ceea ce priveşte Cartea lui Mormon, pot să mă relaxez, ca să zic aşa, atunci când o citesc. Pentru că este pur şi simplu adevărată – tradusă prin harul şi puterea lui Dumnezeu.

Fără Evanghelia restaurată a lui Isus Hristos, nu am fi avut niciuna dintre binecuvântările pe care prietenii mei tocmai le-au menţionat. Atunci când cugetăm asupra binecuvântărilor noastre, primim tăria de a merge mai departe în viaţă; dar noi toţi ştim că mersul mai departe este greu. Aceasta este viaţa muritoare şi nu este uşoară. Următoarele două strofe ale cântecului spun:

Când alţii întorc spatele, când nimănui nu-i pasă, se pare,
Cum pot simţi dragostea Sa? Cum voi şti că El alături îmi e?
… … … … … … … … … … … … … . .
Când durerea şi tristeţea sunt în sufletul celor care întreabă de ce,
Cum le voi aduce pace? Cum îi voi ajuta să încerce?2

De data aceasta vă invit să notaţi ‒ sau, mai simplu, să reţineţi în minte ‒ dificultăţile cu care vă confruntaţi chiar acum în viaţă, temerile care, uneori, vă ţin treji noaptea.

I-am întrebat pe prietenii mei care m-au vizitat despre dificultăţile lor şi iată ce au spus.

Femeie 2: Îmi vin multe gânduri deodată! Un lucru la care mă gândeam este că este uşor să crezi că valoarea şi identitatea ta ţin de realizările tale. Nu m-am căsătorit încă, nu am absolvit o facultate sau un curs de masterat încă şi nici nu am făcut acele lucruri pe care le reuşeşti sau nu.

Bărbat 2: Să păstrăm spiritualitatea pe care am avut-o atunci când I-am slujit Domnului într-o misiune cu timp deplin. Trebuie să fac această alegere zilnic, indiferent dacă voi fi în stare sau nu să păstrez aceleaşi obiceiuri pe care le-am dezvoltat în misiune.

Bărbat 1: Unul dintre cele mai importante lucruri care a adus Spiritul în vieţile noastre în timpul misiunii a fost ocazia de a sluji şi de a depune mărturie, lucruri care continuă prin intermediul învăţământului de acasă şi al învăţătoarelor vizitatoare şi prin înfrăţire – cu ocazii mari de a face multe lucruri semnificative. Şi, acelaşi Spirit, ne poate însoţi în timp ce slujim altora.

Bărbat 3: Găsirea echilibrului între a fi îndrumat de Spirit şi de inspiraţie în deciziile pe care le iei în viaţă şi faptul de a lua, pur şi simplu, aceste decizii. Unii oamenii par să primească multă îndrumare de la Domnul. Alţii trebuie să se gândească cum să rezolve lucrurile şi trebuie să acţioneze înainte de a şti dacă ceea ce fac este bine sau nu.

Femeie 1: Tema binecuvântărilor întârziate este una extrem de importantă. Trebuie să înţelegem că ele vor veni la un moment dat. Dar trebuie să avem credinţă, încredere şi să ne supunem voinţa Tatălui Ceresc.

Femeie 3: De ce li se întâmplă lucruri rele oamenilor buni? Sau de ce au parte oamenii buni de încercări, încercări chiar foarte mari? M-am tot gândit la acest lucru. De exemplu, tocmai am aflat că tatăl meu are cancer. Şi m-am gândit: „Cum i se poate întâmpla aşa ceva unui om care a slujit atât de mult?”.

Oricare ar fi greutăţile voastre, eu depun mărturie că subiectul pe care îl vom discuta în această seară vă va putea ajuta să le depăşiţi.

Pentru început, să ne gândim o clipă la ultima adunare de devoţiune organizată de SEB. În binecuvântarea apostolică pe care a rostit-o cu acea ocazie, vârstnicul Russell M. Nelson a spus: „Vă binecuvântez… ca voia [lui Dumnezeu] să se înfăptuiască de către voi şi prin intermediul vostru”³. Gândiţi-vă la puterea acestor cuvinte. Dacă voia lui Dumnezeu trebuie să fie înfăptuită de noi şi prin noi, atunci voia noastră trebuie să fie aceeaşi cu voia lui Dumnezeu. Trebuie să dorim ce doreşte El.

Vârstnicul Neal A. Maxwell a spus odată: „Când supuneţi voinţa dumneavoastră lui Dumnezeu, Îi daţi singurul lucru pe care I-l puteţi da cu adevărat şi care este în realitate al dumneavoastră. Nu aşteptaţi prea mult pentru a găsi altarul şi pentru a începe să aşezaţi darul voinţei dumneavoastră pe el!”⁴

(1) Ce înseamnă cuvântul voie sau voinţă? (2) Cum îi dăruim lui Dumnezeu voinţa sau voia noastră? (3) Cum putem să ştim că reuşim?

Prima, ce înseamnă cuvântul voie sau voinţă? Nu vorbim deseori despre voie, cel puţin nu folosind acest cuvânt. Obişnuim să spunem „voinţă”. De exemplu: „Nu am voinţă să rezist acestei prăjituri”. Deci voie sau voinţă înseamnă „tendinţa de a face ceva”⁵, dorinţa care ne determină să acţionăm.

Dacă întrebaţi oameni din Statele Unite care sunt cele mai importante două lucruri pentru sănătatea noastră fizică, aproape 95% spun: „dieta şi exerciţiul fizic” ‒ aşa cum am spune şi noi. Apoi, dacă întrebaţi aceleaşi persoane: „Mâncaţi hrană sănătoasă şi faceţi mişcare?” ‒ ce credeţi că ar spune. Între 5 şi 10 la sută vor răspunde afirmativ. Este o diferenţă mare între a şti un lucru şi a face acel lucru. Cei mai mulţi oameni ştiu ce trebuie să facă, dar puţini au voinţa de a face.

Un exemplu din timpul misiunii noastre arată că, dacă suntem ajutaţi, ne putem dezvolta voinţa de a face ce ştim că trebuie să facem.

Unul dintre asistenţii din misiunea noastră a spus, odată, colegului său: „Hei, m-am îngrăşat 13 kilograme de când am venit în misiune. Nu pot să plec acasă arătând aşa. Ai putea să mă ajuţi să slăbesc?”. (Făcea parte dintr-o echipă de baschet şi nu voia să se întoarcă arătând astfel.)

Colegul lui a fost de acord.

La scurt timp după aceea, mă aflam în rând, la bufet, în spatele celor doi misionari. Misionarul care dorea să slăbească a întins mâna să ia o prăjitură. Colegul lui i-a şoptit la ureche: „Nu vrei aşa ceva”.

Misionarul înfometat şi puţin supărat a spus: „O, ba da, vreau”.

„Nu, nu vrei; nu vrei cu adevărat”, l-a sfătuit colegul lui.

Misionarul nu a luat prăjitura.

Acel misionar a dorit să slăbească, dar a avut nevoie de ajutor pentru a-şi înfrânge dorinţa de a mânca prăjitura. Amintiţi-vă versul din cântec în care se spunea: „Cum îi voi ajuta să încerce?”. Colegul l-a ajutat pe misionar să încerce să facă ceea ce dorea cu adevărat, dar nu putea fără un mic ajutor din partea altcuiva. El a încercat să-l ajute pe acest misionar să înţeleagă că dorinţa sa de a fi sănătos putea înfrânge dorinţa sa de a mânca acea prăjitură. El a încercat să-l ajute să-şi întărească voinţa.

Duşmanul doreşte să ne facă să credem că voinţa nu există ‒ că nu avem de ales, dar că trebuie să ne urmăm impulsul firesc ‒ să mâncăm câte prăjituri putem. Unii cred în mod greşit că voinţa noastră este determinată de moştenirea genetică şi că nu avem niciun control asupra ei.

Pentru a vă arăta cât este ea de importantă, vă împărtăşesc un pasaj dintr-un articol publicat recent. Autorul este un respectat profesor de biologie. Iată cum îşi începe eseul intitulat „De ce nu aveţi cu adevărat liberă voinţă”. Acest titlu mi-a atras atenţia pentru că, în calitate de membru al Bisericii, ştiu că avem voinţă.

El explică faptul că hotărârile pe care credem că le luăm, nu le luăm de fapt. Vorbind despre alegerile pe care le-am făcut cu privire la micul dejun din această dimineaţă, el spune: „Puteţi avea sentimentul că dumneavoastră aţi ales, dar în realitate hotărârea dumneavoastră… de a mânca ouă sau clătite [în această dimineaţă] a fost determinată cu mult înainte ca dumneavoastră să fiţi conştienţi de ea ‒ poate chiar înainte de a vă trezi astăzi. Iar «voinţa» dumneavoastră nu a jucat niciun rol în luarea acestei hotărâri”⁶.

Deci, dânsul spune că noi nu avem voinţă, că nu avem control asupra dorinţelor noastre. Suntem dominaţi de ceea ce ne dictează moştenirea genetică. Când am citit articolul, am dorit să-i povestesc despre misionarul nostru. El a făcut alegeri. A slăbit 13 kilograme. Voinţa sa a înfrânt dorinţele sale trupeşti.

Noi învăţăm din revelaţii, atât străvechi, cât şi din prezent, că avem libertate de a alege, că avem voinţă, că avem dorinţe şi că acele dorinţe se pot schimba. În timpul ultimei conferinţe generale, vârstnicul Russel M. Nelson a spus: „Ne putem schimba comportamentul. Ne putem schimba chiar şi dorinţele. Cum? … Schimbarea permanentă… se poate produce doar prin intermediul puterii vindecătoare, purificatoare şi dătătoare de forţă a ispăşirii lui Isus Hristos”⁷.

Când vârstnicul Maxwell a spus că voinţa noastră este singurul lucru pe care I-l putem dărui cu adevărat lui Dumnezeu, dânsul ne-a învăţat că orice altceva am dărui este ceva ce am primit de la Dumnezeu. Când dăm zeciuielile sau donaţiile de post, Îi dăm înapoi lui Dumnezeu ceea ce El ne-a dat. De exemplu, banii pe care îi câştigăm în această viaţă îi obţinem datorită creaţiilor lui Dumnezeu. Dacă dăm din timpul nostru, dăm ceea ce Dumnezeu ne-a dat ‒ zilele noastre pe pământ. Dar când Îi dăruim voinţa noastră, acesta este singurul dar pe care îl putem face. Când dăruim voinţa noastră, Îi dăruim fiinţa noastră în totalitate, fără a mai păstra ceva.

Iată ce au spus prietenii mei când i-am rugat să cerceteze scripturile şi să-şi împărtăşească apoi gândurile despre înţelesul cuvântului voie sau voinţă.

Bărbat 3:Fiind „[dornici] să se supună tuturor lucrurilor pe care Domnul are grijă să le trimită [lor], tot aşa cum un copil se supune tatălui său”⁸. Acest lucru vorbeşte despre faptul de a te întoarce către El şi de a te supune din proprie voinţă. Apoi, am ajuns să vorbim despre acest lucru şi ne-a condus către o altă scriptură, în Helaman 3.

Bărbat 1:Helaman 3:35 – „Da, chiar până la purificarea şi sfinţirea inimilor lor, care sfinţire vine datorită supunerii inimilor lor în Dumnezeu.”

Femeie 3: Ştiu că acest lucru nu se întâmplă în totalitate imediat; este un proces care are loc în timp şi prin muncă.

Bărbat 2: Simţi când faci ce trebuie. Atunci când faci alegerea corectă, este ca şi cum prinzi aripi. Va fi mai uşor să faci alegerea corectă data viitoare. Să ne rugăm, să studiem zilnic din scripturi, să medităm şi să scriem în jurnal.

Femeie 2: În Mosia 5:2, se descrie marea schimbare din noi şi din inimile noastre, prin care noi „nu mai avem înclinare să facem rău, ci să facem bine neîncetat”.

Femeie 1: Este amuzant, deoarece noi citeam chiar aceleaşi scripturi, dar purtam o cu totul altă conversaţie. Cred că versetul 35 din Helaman 3, care vorbeşte despre întoarcerea inimilor noastre către Dumnezeu şi despre cum ne sfinţeşte acest lucru, este foarte puternic. Cred că implică multă încredere să ne întoarcem către El şi să spunem: „O să am încredere chiar acum că planul Tău este perfect. O să-Ţi dăruiesc voinţa mea şi Îţi voi permite s-o foloseşti apoi pentru a mă modela, pentru ca eu să devin cine doreşti Tu să devin”.

Bărbat 2: Discutam despre războiul din cer – cum ne-am luptat pentru libertatea de a alege, cum am decis să Îl urmăm pe Hristos şi să facem ceea ce El doreşte ca noi să facem. Am discutat despre cum această viaţă este o bătălie a voinţelor. Vom decide să dorim ce ar fi dorit Hristos, să devenim asemenea Lui şi în loc să spunem că vom face lucrurile pe care El ni le cere – vom dori să le facem?

Deci, să dăruim voinţa noastră Domnului nu înseamnă să renunţăm la libertatea noastră de a alege. De fapt, se întâmplă contrariul. Cu cât ne dăruim mai mult voinţa Domnului, cu atât capacitatea noastră de a ne exercita libertatea de a alege creşte. Ştiind ceea ce Dumnezeu doreşte să ştim, spunând ceea ce El doreşte să spunem, făcând ceea ce El doreşte să facem, toate ne conduc spre a fi ceea ce El doreşte să fim. Dumnezeu ne-a dat libertatea de a alege pentru ca noi să ne putem întoarce către El, pentru ca noi să nu cedăm ispitei.

Când priviţi în inima voastră şi vă cercetaţi, puteţi găsi dorinţe care vă conduc spre cele mai importante acţiuni. Observaţi că nu am spus „care conduc către acţiuni” ‒ pentru că unele dintre acţiunile noastre nu sunt motivate de cele mai profunde, cele mai puternice dorinţe. Unele acţiuni au loc fără să ne gândim prea mult la ele. Altele par să fie total contrare celor mai profunde dorinţe ale noastre.

Odată, un tânăr băiat a venit la mine cerându-mi să-l ajut în procesul de pocăinţă. În timp ce descria tristeţea pe care a simţit-o din cauza a ceea ce făcuse, el a spus: „Privind în urmă, nu-mi vine să cred că am făcut acel lucru. Este ca şi cum altcineva l-a făcut şi nu eu”. Adânc în inima sa, el nu a dorit să facă ce a făcut, dar cumva omul firesc a preluat controlul şi el a cedat chemării duşmanului şi nu chemării Duhului Sfânt care l-ar fi ajutat să reziste ispitei.⁹ El se referea la voinţă. El a dorit să fie bun, dar a existat o parte a lui ‒ o parte a voinţei lui ‒ pe care nu a întors-o către Domnul. El a păstrat acea mică parte şi aceasta l-a determinat să facă ceva ce a regretat. Dar el a venit la un conducător al preoţiei pentru a îndrepta lucrurile ‒ pentru a fi cine era cu adevărat, un fiu credincios al Tatălui său din Cer. El a venit pentru a încerca să se întoarcă pe deplin către Domnul, de data aceasta nelăsând nimic deoparte.

Acest tânăr băiat a trăit experienţa unei schimbări în inimă. El „nu mai [avea dorinţa] să [facă] rău, ci să [facă] bine neîncetat”¹⁰. Dorinţele sale se schimbaseră şi, pentru că dorinţele sale se schimbase, comportamentul său se schimbase şi el. El înlăturase omul firesc şi urmase chemările Spiritului Sfânt. Schimbarea în inimă înseamnă o schimbare a motivului, nu numai o schimbare a faptelor. Trebuie să facem lucruri bune, dar şi mai mult, trebuie să le facem din motive corecte.

Această reprezentare grafică mă ajută să înţeleg relaţia dintre motivele sau dorinţele noastre şi faptele noastre. Când ne aflăm pe calea legământului, urmată de cei care doresc să fie ucenici ai lui Isus, motivele noastre sunt pure şi faptele noastre sunt drepte. Facem lucruri bune pentru că îi iubim pe Domnul şi pe copiii Săi. Dar este posibil să facem un lucru bun şi dintr-un motiv incorect. Atunci, acţionăm ca făţarnicii ‒ facem lucruri bune pentru că vrem să facem impresie bună sau pentru că vrem să arătăm că suntem mai buni decât ceilalţi.

Dacă facem o faptă nedreaptă dintr-un motiv nedrept, noi, aşa cum spun scripturile, ne „[răzvrătim] cu bună-ştiinţă împotriva lui Dumnezeu”¹¹. Cei din această parte a diagramei sunt mândri de lucrurile rele pe care le fac. Când dorim cu adevărat să fim buni dar alunecăm şi cădem, noi ne întoarcem către omul firesc din noi. Când ne aflăm oriunde altundeva dar nu pe calea urmată de cei care vor să fie ucenici ai lui Isus, trebuie să facem apel la puterile ispăşirii pocăindu-ne şi vom reveni pe calea bună.

Acest proces de pocăinţă este evident un proces de schimbare a dorinţelor. Este un proces prin care facem loc Spiritului. Şi, când facem loc Spiritului, nu mai rămâne loc pentru păcat.

Deci, voinţa noastră este forţa combinată a dorinţelor sau motivelor noastre. Voinţa noastră stă la baza faptelor noastre. Cum facem să ne întărim voinţa? Cum putem dărui Domnului voinţa noastră? Invit corul să cânte din nou refrenul cântecului pe care l-a interpretat la deschiderea adunării noastre de devoţiune din această seară. Ascultaţi cuvintele cu atenţie.

Voi spune ce doreşte El să fie spus, voi face ce doreşte El să fie făcut.
Voi fi, în faţa lumii, martor al Fiului Preaiubit al lui Dumnezeu.
Lui Îi voi da fiinţa mea, inima, voinţa şi-al meu suflet.
Cântecul iubirii mântuitoare îmi va umple gândul mereu.12

Noi toţi putem spune ceea ce El doreşte să fie spus.

În timp ce slujeam în calitate de preşedinte de ţăruş, am intervievat o soră care se căsătorise de curând. Am întrebat: „Cum este căsnicia ta?”.

Ea a răspuns: „Cred că este bună. Nu ne certăm foarte mult”.

Am întrebat: „Ce vrei să spui prin foarte mult?”.

Ea a spus: „Ştiţi, toate cuplurile căsătorite se ceartă”.

Am răspuns: „Nu toate cuplurile căsătorite. Noi, soţia mea şi cu mine, nu ne certăm. Părinţii mei nu s-au certat”.

Am avut apoi o discuţie foarte interesantă despre cum ea şi soţul ei îşi pot vorbi cu dragoste, fără mânie sau asprime.

Putem spune ceea ce Domnul ar dori să spunem. Putem elimina asprimea din cuvintele noastre sau din tonul nostru. Îi putem înălţa spiritual şi întări pe alţii în loc să-i distrugem.

Odată, l-am însoţit pe vârstnicul Jeffrey R. Holland cu prilejul reorganizării unei preşedinţii de ţăruş. Când am intrat în hotelul în care eram cazaţi, dânsul a recunoscut o funcţionară a hotelului şi a întrebat-o: „Ce-ţi mai face prietenul?”.

Ea a răspuns: „Ne-am despărţit cu câteva săptămâni în urmă”.

Dânsul a spus: „Vei găsi pe altcineva, chiar mai bun”.

Ea a zâmbit şi noi ne-am continuat drumul. În ziua următoare, l-am privit pe vârstnicul Holland în timp ce făcea complimente membrilor şi conducătorilor. O făcea cu uşurinţă, naturaleţe, aşa încât toţi cei pe care i-am întâlnit au fost mai mulţumiţi de ei înşişi şi de viaţa lor ‒ numai pentru că dânsul i-a întărit.

Noi toţi putem face acest lucru. Dacă Salvatorul ar fi aici, El i-ar înălţa spiritual pe toţi cei pe care i-ar întâlni în drumul Său, întocmai cum a făcut în timp ce S-a aflat aici, pe pământ. Noi toţi putem spune ceea ce El doreşte să fie spus.

Când cineva mă întreabă cum este să slujeşti alături de autorităţile generale, primul lucru care îmi vine în minte este dragostea pe care o simt când mă aflu în prezenţa dânşilor. Unii ar putea crede că este cumplit de intimidant să stai pe podium în Centrul de conferinţe pentru că Prima Preşedinţie şi Cvorumul celor Doisprezece se află chiar în spatele tău în timp ce vorbeşti. Dar, de fapt, dânşii îţi transmit sentimentul că poţi să reuşeşti.

De îndată ce îţi termini cuvântarea, în timp ce te îndrepţi spre locul tău, Cei Doisprezece îţi întind mâinile şi îţi mulţumesc pentru contribuţia ta la desfăşurarea adunării. Prima dată când s-a întâmplat acest lucru, am fost puţin surprins. Nu mă aşteptam ca dânşii să fie atât de cordiali, dar sunt. Aşa cum a făcut Salvatorul, dânşii întăresc spiritual pe toţi cei pe care îi întâlnesc. Aceasta este caracteristica preşedintelui Monson.

Preşedintele Monson îşi arată dragostea faţă de toată lumea. După una dintre sesiunile conferinţei din luna octombrie, preşedintele Monson a văzut un băieţel făcându-i cu mâna. Dânsul s-a aplecat şi i-a făcut semn băiatului să se apropie. Apoi, a dat mâna cu el. Lucru de la sine înţeles, băiatul a fost foarte emoţionat.

Cu un alt prilej, preşedintele Monson a rămas după o adunare în Centrul de conferinţe pentru a da mâna cu cât mai mulţi tineri. Dânsul a urcat pe scenă şi s-a apropiat de un grup de tineri cu dizabilităţi grave. Chiar dacă aceşti tineri nu au putut răspunde verbal preşedintelui Monson, zâmbetele lor au arătat cât de mult apreciau strângerile sale de mână şi cuvintele sale pline de entuziasm.

Dacă arătăm prietenie altora, atunci capacitatea noastră de a fi prietenoşi cu alţii creşte şi mai mult. Acesta este unul dintre cei mai clari indicatori ai faptului că Îi dăruim lui Dumnezeu voinţa noastră.

Putem spune ceea ce Domnul doreşte să spunem. Putem, de asemenea, să facem ceea ce El doreşte să facem. Uneori, faptele contează mai mult decât cuvintele.

În perioada în care copiii noştri erau încă mici, soţia mea s-a îmbolnăvit grav şi a trebuit să fie internată în spital. În perioada de convalescenţă, m-am străduit să pun hrană pe masă şi să mă îngrijesc de cei cinci copilaşi ai noştri. Dar nu a trebuit să muncesc prea mult pentru a avea ce pune pe masă. Felurile de mâncare ne erau aduse la uşă unul după altul ‒ atât de multe, încât nu le puteam mânca pe toate. Aşa încât am început să pun aceste alimente în congelator până s-a umplut.

Aceste fapte ar putea părea mărunte în comparaţie cu unele acte de slujire pline de dragoste, dar vă declar că acele alimente au însemnat foarte mult. M-au salvat. Soţia mea se simţea slăbită şi eu eram descurajat. Dar, în fiecare seară, puteam să mă duc la frigider şi să văd ce aveam pentru cină. Cu fiecare fel de mâncare pe care acei membri buni ai episcopiei ni-l aduceau, ei Îi dăruiau lui Dumnezeu voinţa lor. Ei făceau ceea ce El dorea să fie făcut.

Acei membri ai episcopiei au avut motive oneste pentru a ajuta o familie care avea nevoie de ajutor, dar este posibil şi să faci un lucru bun dintr-un motiv necorespunzător. Atunci, aşa cum ne învaţă scripturile, lucrul bun este socotit lucru rău pentru că în inima noastră nu a existat o intenţie adevărată.¹³ Am făcut fapta bună, dar am făcut-o fără tragere de inimă. Ca urmare, dorinţa înseamnă totul. Trebuie să dorim ce doreşte Dumnezeu. Trebuie să spunem ceea ce El doreşte să fie spus pentru că noi dorim să spunem ceea ce El doreşte să fie spus. Trebuie să facem ceea ce El doreşte să fie făcut pentru că noi dorim să facem ceea ce El doreşte să fie făcut. Şi trebuie să fim martori ai Fiului Preaiubit al lui Dumnezeu pentru că noi dorim să fim martori. Atunci vom şti că-I dăruim întregul nostru suflet ‒ că nicio părticică din noi nu doreşte să facă ceva împotriva voii şi voinţei Lui.

Devine mai uşor să spunem şi să facem lucrurile drepte când Îi facem promisiuni Domnului.

Legămintele joacă un rol central în dezvoltarea voinţei. Când suntem botezaţi, facem legământ să luăm numele Domnului asupra noastră ‒ să facem ceea ce El doreşte să facem. Apoi, în fiecare zi de sabat ne reînnoim acel legământ. Mărturisim din nou Tatălui nostru Ceresc că încă voim să luăm numele Domnului asupra noastră, să ne amintim de El şi să ţinem poruncile Sale. De fiecare dată când luăm, fiind demni, din pâinea pentru împărtăşanie şi bem apa din păhărelul de împărtăşanie, noi Îi dăruim voinţa noastră. Spunem: „Voi fi martor în faţa lumii al Fiului Preaiubit al lui Dumnezeu”¹⁴.

Când suntem pecetluiţi ca soţi eterni în templu, facem din nou legăminte care ne întăresc voinţa. Putem simţi puterea care întăreşte a ispăşirii de fiecare dată când intrăm în casa sfântă a lui Dumnezeu. Acolo facem legământ să ne consacrăm Domnului. Acesta este motivul pentru care vârstnicul Maxwell a spus: „Nu aşteptaţi prea mult pentru a găsi altarul şi pentru a începe să aşezaţi darul voinţei dumneavoastră pe el”¹⁵. S-a exprimat metaforic, dar a exprimat foarte clar cum Îi putem dărui lui Dumnezeu voinţa noastră făcând legăminte cu El şi ţinându-le.

Noi facem tot ce putem pentru a-I dărui fiinţa noastră ‒ inima, voinţa, sufletul nostru. Cu cât mergem mai mult pe această cale, cu atât Domnul ne va binecuvânta mai mult cu dragostea Sa. Şi cu cât simţim mai mult dragostea Sa, cu atât mai mult ştim că reuşim să-I dăruim voinţa noastră.

Sper să învăţam ceva în această seară care să ne ajute să împlinim binecuvântarea vârstnicului Nelson ‒ ca voia lui Dumnezeu să fie înfăptuită de noi şi prin noi. Când i-am întrebat pe prietenii mei ce au învăţat, iată ce au răspuns.

Bărbat 2: Cred că deseori am asociat libertatea de a alege cu faptul că îi dăruiesc lui Dumnezeu voinţa mea şi acest lucru m-a ajutat să le văd ca fiind două lucruri diferite. Simt că fac multe lucruri corecte, dar acum vreau să ajung să-mi purific motivul, pentru ca eu să pot deveni ceea ce El doreşte să devin.

Femeie 2: Îmi place să fac legături. Gândesc, o, aceasta se întâmplă în viaţa mea, o, am tot studiat acest lucru şi, o, această persoană a spus asta. Şi, astfel, cred că am tot făcut o mulţime de legături.

Bărbat 1: Indiferent de încercările noastre, trebuie să îi dăruim mai mult din noi lui Dumnezeu. Preşedintele Eyring a spus: „Pe cât de grele pot părea lucrurile astăzi, vor fi mai uşoare a doua zi, dacă [decidem] să [slujim lui Dumnezeu] în această zi”¹⁶.

Bărbat 3: Când îţi dăruieşti inima şi voinţa lui Dumnezeu… primul lucru pe care El îl face cu aceasta – o sfinţeşte. Nu este ca şi cum ne dăruim cu toţii inimile lui Dumnezeu şi El le pune într-un seif mare şi spune: „Da, încă o inimă de care să mă bucur”. El o ia şi o sfinţeşte, o pune la încercare, ne-o returnează şi spune: „Acum duceţi-vă şi folosiţi-o şi faceţi lucruri mari”. Eu nu m-am gândit niciodată ce se întâmplă după ce I-o dăruieşti. M-am gândit că asta este tot, dar, de fapt, este doar începutul.

Femeie 3: Ştiu că nu cunosc totul şi se pare că, cu cât învăţ mai mult, cu atât îmi dau seama cât de puţin ştiu. Dar ştiu că Dumnezeu trăieşte. Şi cred că ziua de astăzi mi-a confirmat încă o dată acest lucru – că El cunoaşte totul şi că El este nerăbdător şi aşteaptă şi doreşte să Îşi binecuvânteze copiii, adică pe noi.

Femeie 1: În urmă cu aproximativ trei zile, am primit o binecuvântare a preoţiei pentru ceva ce urmează să aibă loc în viaţa mea. În acea binecuvântare s-a spus că trebuie să am mai multă încredere în Dumnezeu şi să-mi supun voinţa Lui. Nu ştiu de ce, dar în timpul acelei binecuvântări am simţi în mod clar că trebuia să studiez mai în detaliu ce înseamnă acel lucru. Să studiez cum schimbă acest lucru ceea ce fac în fiecare zi, toată ziua, şi cum să mă supun pe deplin Lui.

Deci, să dăruim voinţa noastră Domnului este ceva ce facem în fiecare zi. Nu este un act izolat. Nu este sfârşitul, ci doar începutul. Putem spune ceea ce El doreşte să fie spus. Putem face ceea ce El doreşte să fie făcut. Putem să fim martori în faţa lumii ai Fiului Preaiubit al lui Dumnezeu ‒ toate acestea pentru că noi dorim să facem aceste lucruri. Când această schimbare are loc în inima noastră, recunoştinţa noastră pentru ispăşire creşte într-atât încât suntem continuu întăriţi de ea.

Alma a spus: „Dacă aţi simţit dorinţa să cântaţi cântecul iubirii mântuitoare, vreau să vă întreb, puteţi să simţiţi astfel acum?”¹⁷.

Cântecul iubirii mântuitoare este un câtec al bucuriei pentru că avem ispăşirea lui Isus Hristos. Nu este un cântec cu portativ şi versuri; este un cântec al sentimentelor. Cuvintele pe care le-am putea folosi pentru a ne exprima recunoştinţa când dorim să cântăm acest cântec al iubirii mântuitoare se schimbă permanent, în funcţie de binecuvântările pe care le primim. Dar acest sentiment de recunoştinţă pentru Salvator este ca un cântec. Se poate auzi din nou şi din nou în inima noastră, de fiecare dată când ne gândim că Mântuitorul ne-a salvat de tot ce ne-ar fi tras în jos.

De aceea a întrebat Alma dacă avem dorinţa să-l cântăm acum. Acum este momentul care contează. Dacă simţim că ne bucurăm de ispăşirea lui Isus Hristos chiar acum, atunci inima noastră este îndreptată către ce trebuie. Noi Îi dăruim voinţa noastră şi El ne întăreşte voinţa. Dacă suntem atraşi de lucrurile lumeşti, inima noastră nu este îndreptată către ce trebuie şi voinţa noastră nu este întărită.

În a doua parte a Cărţii lui Mormon, nefiţii, care fuseseră odată oameni neprihăniţi, s-au îndepărtat de Domnul. Ei au început să fie mândri de tăria lor şi să nu se bucure de tăria Domnului. Ei s-au răzvrătit din proprie voinţă împotriva lui Dumnezeu. Ce s-a întâmplat cu ei? Au fost lăsaţi să depindă de tăria lor ‒ într-atât încât ei au pierdut totul.¹⁸

Noi nu vrem să facem acest lucru. Noi ştim că nu putem reuşi să trecem singuri prin această viaţă. Pur şi simplu nu putem. Avem nevoie de ajutorul Domnului. Trebuie să ne ajutăm unul pe altul. Nu putem să ne bizuim numai pe tăria noastră. Braţele întinse ale Domnului ne invită să fim întăriţi de El, astfel încât să nu fim nevoiţi să depindem vreodată doar de tăria noastră.¹⁹

Ştiu că putem accepta invitaţia Sa de a veni şi a fi întăriţi, de a veni şi a fi iertaţi, de a veni şi simţi dragostea Sa infinită. Apoi, cu inima fericită, vom dori să cântăm cântecul iubirii mântuitoare. Nu numai din când în când. Vom dori să cântăm întotdeauna acest cântec. Când vom simţi că avem tăria să facem ceva greu, noi vom cânta cântecul în inima noastră. Când vom permite adevărului să ne găsească şi să ne umple sufletul, noi vom cânta acest cântec. Când ne vom simţi iertaţi, vom cânta cântecul. Şi, când vom simţi dragostea Sa, vom cânta cântecul.

De fiecare dată când îl vom cânta, Îi vom dărui voinţa noastră, singurul dar pe care I-l putem oferi. Nu numai că El va accepta acest dar. El îl va face mai cuprinzător şi mai profund. El ne va face să ne simţim mai capabili. El ne va ajuta să ne mărim capacitatea de a iubi şi a fi iubiţi. El ne va conduce din întuneric la lumină. El ne va vindeca şi ne va ajuta în moduri care ne vor permite să iertăm şi să fim iertaţi.

Eu depun mărturie că El este Salvatorul şi Mântuitorul nostru. Depun mărturie că Tatăl Său ne-a iubit într-atât încât L-a trimis pe El pe pământ pentru a trăi şi a muri pentru noi. Eu ştiu că aceasta este Biserica Sa. Ştiu că profetul Său în viaţă, preşedintele Thomas S. Monson, înţelege nevoile membrilor Bisericii şi ştie cum să ne ajute să găsim calea care ne duce înapoi acasă. În numele lui Isus Hristos, amin.