2:3

Ca noi „să nu…[dăm] înapoi” (D&L 19:18)

David A. Bednar

din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli

Adunare de devoţiune pentru tinerii adulţi organizată de SEB • 3 martie 2013 • Universitatea Texas Arlington

Sunt recunoscător să particip la această adunare de devoţiune alături de tinerii Bisericii din întreaga lume. Vă iubesc şi apreciez această ocazie de a preaslăvi împreună cu voi.

Susan a vorbit şi a depus mărturie despre adevăruri importante şi fiecare dintre noi va fi binecuvântat şi întărit pe măsură ce aplicăm, în mod consecvent, învăţăturile ei în viaţa noastră de zi cu zi. Susan este o femeie neprihănită, o doamnă aleasă şi dragostea vieţii mele.

Am meditat şi I-am cerut cu sinceritate Tatălui Ceresc să mă ajute să ştiu în ce mod vă pot sluji cel mai bine în această seară. Mă rog ca puterea Duhului Sfânt să fie cu fiecare dintre noi−pentru a putea gândi ceea ce trebuie să gândim, a simţi ceea ce trebuie să simţim şi a învăţa ceea ce trebuie să învăţăm pentru a putea face ceea ce ştim că trebuie să facem şi pentru a deveni ceea ce Domnul Îşi doreşte cu înflăcărare să devenim.

Un ucenic devotat şi un exemplu care nu a dat înapoi

Vârstnicul Neal A. Maxwell a fost un ucenic iubit al Domnului Isus Hristos. El a slujit în calitate de membru al Cvorumului celor Doisprezece Apostoli timp de 23 de ani, din 1981 până în 2004. Puterea spirituală a învăţăturilor sale şi exemplul său de ucenic credincios i-a binecuvântat şi continuă să-i binecuvânteze în minunate feluri pe membrii Bisericii restaurate a Salvatorului şi pe oamenii din lume.

În octombrie 1997, sora Bednar şi cu mine am fost gazdele vârstnicului şi surorii Maxwell la Universitatea Brigham Young−Idaho. Vârstnicul Maxwell urma să vorbească studenţilor, conducerii şi cadrelor didactice în cadrul unei adunări de devoţiune. Toţi cei din campus au aşteptat cu nerăbdare vizita sa la universitate şi s-au pregătit în mod serios pentru a primi mesajul său.

La începutul acelui an, vârstnicul Maxwell trecuse prin 46 de zile şi de nopţi de chimioterapie istovitoare pentru tratarea leucemiei. La scurt timp după încheierea tratamentelor şi externarea sa din spital, el a rostit o scurtă cuvântare în cadrul Conferinţei Generale din aprilie a Bisericii. Reabilitarea şi terapia continuă au dus la progrese pozitive în lunile de primăvară şi vară care au urmat, însă puterea şi rezistenţa fizică a vârstnicului Maxwell erau totuşi limitate când a făcut călătoria la Rexburg. După ce i-am întâmpinat pe vârstnicul şi pe sora Maxwell la aeroport, Susan şi cu mine i-am condus la noi acasă şi le-am oferit o masă uşoară de prânz şi ocazia de a se odihni înainte de adunarea de devoţiune.

În discuţiile noastre din acea zi, l-am întrebat pe vârstnicul Maxwell care sunt lecţiile pe care le învăţase din boala sa. Nu voi uita niciodată răspunsul exact şi pătrunzător pe care l-a dat. „Dave”, a spus el, „am învăţat că a nu da înapoi este mai important decât a supravieţui”.

Răspunsul său la întrebarea mea a fost un principiu cu ajutorul căruia el câştigase o vastă experienţă personală în timpul chimioterapiei. Când vârstnicul Maxwell şi soţia dumnealui au mers cu maşina spre spital în ianuarie 1997, în ziua în care era programat pentru prima şedinţă a tratamentului, au oprit în parcare şi au rămas în maşină pentru a petrece puţin timp singuri. Vârstnicul Maxwell „a tras adânc aer în piept şi s-a uitat la [soţia lui]. El i-a luat mâna într-a lui şi a spus: «Tot ce vreau este să nu dau înapoi»” (Bruce C. Hafen, A Disciple’s Life: The Biography of Neal A. Maxwell [2002], p. 16).

În mesajul său din cadrul Conferinţei Generale din octombrie 1997, cu titlul „Apply the Atoning Blood of Christ” („Foloseşte sângele ispăşitor al lui Hristos”), vârstnicul Maxwell a predat cu multă sinceritate: „Pe măsură ce ne confruntăm cu propriile noastre…încercări şi nenorociri, şi noi ne putem ruga Tatălui, la fel cum a făcut Isus, «să nu…[dăm] înapoi»−adică să nu ne retragem sau să renunţăm (D&L 19:18). A nu da înapoi este mult mai important decât a supravieţui! În plus, a lua din cupa amară fără a deveni noi înşine amari face parte, de asemenea, din a-L urma pe Isus” (Ensign, nov. 1997, p. 22).

Răspunsul vârstnicului Maxwell la întrebarea mea m-a făcut să meditez la învăţăturile vârstnicului Orson F. Whitney, care, de asemenea, a slujit în calitate de membru al Cvorumului celor Doisprezece Apostoli: „Nicio durere pe care o suferim, nicio încercare pe care o trăim nu este în van. Aceste experienţe contribuie la educarea noastră, la dezvoltarea unor calităţi, precum răbdarea, credinţa, determinarea şi umilinţa. Tot ceea ce suferim şi îndurăm, în special când îndurăm cu răbdare, ne clădeşte caracterele, ne purifică inimile, ne lărgeşte sufletele şi ne face mai blânzi şi mai caritabili, mai demni de a fi numiţi copii ai lui Dumnezeu…şi prin tristeţe şi suferinţă, osteneală şi necaz, dobândim educaţia pentru care am venit aici” (citat din Spencer W. Kimball, Faith Precedes the Miracle [1972], p. 98).

Iar aceste versete (din scripturi) cu privire la suferinţa Salvatorului, atunci când a oferit sacrificiul ispăşitor infinit şi veşnic, au devenit şi mai pregnante şi importante pentru mine:

„De aceea, Eu îţi poruncesc să te pocăieşti−pocăieşte-te ca nu cumva să te lovesc cu toiagul cuvântului Meu şi cu furia Mea şi cu mânia Mea şi ca nu cumva suferinţele tale să fie dureroase−şi tu nu ştii cât de dureroase sunt, nu ştii cât de cumplite sunt, da, nu ştii cât sunt de greu de suportat.

Căci iată, Eu, Dumnezeu, am suferit aceste lucruri pentru toţi, pentru ca ei să nu sufere, dacă ei se vor pocăi;

Dar dacă nu se vor pocăi, ei trebuie să sufere la fel ca şi Mine;

Suferinţe care M-au făcut, chiar pe Mine, Dumnezeu, Cel mai mare dintre toţi, să tremur de durere şi să sângerez din fiecare por şi să sufăr atât în trup, cât şi în spirit−şi aş fi dorit să nu fiu obligat să beau paharul amar şi apoi să dau înapoi−

Cu toate acestea, slavă Tatălui, am băut si am terminat tot ce am pregătit pentru copiii oamenilor” (D&L 19:15–19).

Salvatorul nu a dat înapoi nici în Ghetsimani, nici pe Căpăţâna.

Nici vârstnicul Maxwell nu a dat înapoi. Acest minunat apostol a înaintat cu fermitate şi a fost binecuvântat cu mai mult timp pe pământ pentru a iubi, a sluji, a preda şi a depune mărturie. Acei ultimi ani din viaţa sa au fost exemple suplimentare de ucenicie devotată−oferite atât prin cuvintele, cât şi prin faptele sale.

Cred că majoritatea dintre noi se aşteaptă ca un om cu o capacitate spirituală, cu experienţa şi de statura vârstnicului Maxwell, să înfrunte boala gravă şi moartea având o înţelegere a planului fericirii întocmit de Dumnezeu, cu siguranţă, cu graţie şi cu demnitate. Şi, fără îndoială, el a făcut aceasta. Însă scopul meu, astăzi, este să depun mărturie că asemenea binecuvântări nu sunt rezervate în exclusivitate autorităţilor generale sau câtorva membri aleşi ai Bisericii.

De când am primit chemarea de a ocupa locul liber din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli creat de moartea vârstnicului Maxwell, însărcinările şi călătoriile mele mi-au dat posibilitatea de a face cunoştinţă cu sfinţi din zilele din urmă credincioşi, curajoşi şi neînfricaţi din toată lumea. Doresc să vă relatez despre un tânăr şi o tânără care mi-au binecuvântat viaţa şi m-au ajutat să învăţ lecţii spirituale vitale despre cum să nu dăm înapoi şi să permitem ca voinţa noastră proprie să fie „înghiţită în voinţa Tatălui” (Mosia 15:7).

Povestea este adevărată şi personajele sunt reale. Totuşi, nu voi folosi numele adevărate ale persoanelor implicate. Pe tânărul băiat îl voi numi John şi pe tânăra fată Heather. Voi folosi, de asemenea, cu permisiunea lor, declaraţii din jurnalele lor personale.

Facă-se nu voia Mea, ci a Ta

John este un deţinător demn al preoţiei şi a slujit cu credinţă în calitate de misionar cu timp deplin. După ce s-a întors acasă din misiune, el a ieşit la întâlniri şi s-a căsătorit cu o tânără neprihănită şi minunată, Heather. John avea 23 de ani şi Heather avea 20 de ani în ziua când au fost pecetluiţi împreună pentru timp şi toată eternitatea în casa Domnului. Vă rog să ţineţi minte vârsta lui John şi, respectiv, a lui Heather pe măsură ce înaintăm cu povestea.

La aproximativ trei săptămâni după căsătoria lor în templu, John a fost diagnosticat cu cancer osos. Deoarece s-au descoperit, de asemenea, noduli canceroşi în plămânii lui, prognoza nu a fost bună.

John a scris în jurnalul său: „A fost cea mai înspăimântătoare zi din viaţa mea. Nu doar pentru că mi s-a spus că aveam cancer, ci şi pentru că eram proaspăt căsătorit şi, într-un fel, am simţit că eşuasem în calitatea mea de soţ. Eram cel care trebuia să asigur bunăstarea şi protecţia noii noastre familii, şi acum−la trei săptămâni după ce îmi intrasem în acel rol−am simţit că eşuasem. Ştiu că acel gând este absurd, dar este unul din acele lucruri nebuneşti pe care mi le-am spus într-un moment de criză”.

Heather a consemnat: „Aceste veşti erau devastatoare şi îmi aduc aminte cât de mult ne-au schimbat perspectivele. Mă aflam într-o sală de aşteptare dintr-un spital şi scriam bilete de mulţumire pentru cadourile de nuntă, în timp ce aşteptam rezultatele analizelor lui [John]. Dar, după ce am aflat că [John] avea cancer, oalele şi vasele nu au mai părut atât de importante. Aceea a fost cea mai rea zi din viaţa mea, însă îmi amintesc că în acea seară am mers la culcare cu un sentiment de recunoştinţă pentru pecetluirea noastră din templu. Cu toate că doctorii nu-i dăduseră lui [John] decât 30 la sută şanse de supravieţuire, ştiam că dacă ne păstram credinţa, aveam sută la sută şanse să fiu cu el pentru totdeauna”.

După aproximativ o lună, John a început chimioterapia. El a descris experienţa avută: „Tratamentele m-au făcut să mă simt mai rău decât mă simţisem vreodată în viaţa mea. Mi-a căzut părul, am slăbit 19 kg şi simţeam că parcă trupul meu se dezmembra. Chimioterapia m-a afectat, de asemenea, pe plan emoţional, mental şi spiritual. În lunile în care am făcut chimioterapie, viaţa a fost ca un montagne russe, cu urcuşuri şi coborâşuri şi în această perioadă am trecut prin toate stările. Însă pe tot parcursul, [Heather] şi cu mine ne-am păstrat credinţa că Dumnezeu mă va vindeca. Pur şi simplu ştiam asta”.

Heather a scris despre gândurile şi sentimentele ei: „Nu suportam să-l las pe [John] să-şi petreacă singur noaptea la spital, aşa că dormeam în fiecare noapte pe canapeaua mică din camera lui. Aveam mulţi prieteni şi rude care veneau în vizită în timpul zilei, dar cel mai greu era noaptea. Mă uitam ţintă în tavan şi mă întrebam ce plănuise Tatăl Ceresc pentru noi. Uneori, eram deprimată şi teama de a-l pierde pe [John] aproape mă copleşea. Dar eu ştiam că aceste gânduri nu erau de la Tatăl Ceresc. Mă rugam tot mai des pentru alinare şi Domnul mi-a dat tăria de a continua”.

Trei luni mai târziu, John a fost supus unei intervenţii chirurgicale pentru a i se extirpa o mare tumoare din picior. John a spus: „Operaţia însemna mult pentru noi, deoarece urma să se facă teste patologice pe tumoare pentru a se vedea dacă era viabilă şi câte din celulele cancerigene erau moarte. Acest test urma să ne ofere primul indiciu despre eficienţa chimioterapiei şi despre ce tratamente trebuia să urmăm în viitor”.

La două zile de la operaţie, i-am vizitat pe John şi pe Heather la spital. Am vorbit despre prima oară când l-am cunoscut pe John în misiune, despre căsătoria lor, despre cancer şi lecţiile de o importanţă eternă pe care le învăţăm prin încercările vieţii muritoare. La sfârşitul vizitei mele, John m-a întrebat dacă îi puteam da o binecuvântare a preoţiei. I-am răspuns că îi voi da cu plăcere o astfel de binecuvântare, dar că, mai întâi, trebuia să-i pun câteva întrebări.

După aceea, am adresat nişte întrebări pe care nu planificasem să le adresez şi la care nu mă gândisem înainte: „[John], ai credinţa de a nu fi vindecat? Dacă este voia Tatălui nostru Ceresc ca tu să treci prin moarte în lumea spiritelor să îţi continui slujirea acolo, ai credinţa de a te supune voinţei Lui şi de a nu fi vindecat?”.

Sincer, am fost surprins de întrebările pe care m-am simţit inspirat să le adresez acestui cuplu. Deseori în scripturi, Salvatorul şi slujitorii Săi au folosit darul spiritual al vindecării (vezi 1 Corinteni 12:9;D&L 35:9; 46:20) şi au văzut că o persoană a avut credinţă ca să fie vindecată (vezi Faptele apostolilor 14:9; 3 Nefi 17:8; D&L 46:19). Dar, în timp ce John, Heather şi cu mine ne-am sfătuit împreună şi ne-am luptat cu aceste întrebări, am înţeles din ce în ce mai bine că, dacă voia lui Dumnezeu ar fi fost ca acest tânăr să fie vindecat, atunci acea binecuvântare ar fi putut fi primită doar dacă acest cuplu curajos ar fi avut întâi credinţa de a nu fi vindecat. Cu alte cuvinte, John şi Heather trebuiau să înlăture, prin ispăşirea Domnului Isus Hristos, tendinţa „[omului] firesc” (Mosia 3:19) care există în fiecare dintre noi de a cere fără a avea răbdare şi de a insista în mod continuu pentru a primi binecuvântările pe care ni le dorim şi credem că le merităm.

Noi am recunoscut un principiu care se aplică fiecărui ucenic devotat: credinţa puternică în Salvator este acceptarea supusă a voinţei şi termenelor Sale în vieţile noastre−chiar dacă rezultatul nu este cel sperat sau dorit. Cu siguranţă, John şi Heather ar fi dorit, ar fi râvnit şi s-ar fi rugat cu toată puterea, mintea şi tăria lor pentru vindecare. Dar, mai important, ei ar fi fost „[dornici] să se supună tuturor lucrurilor pe care Domnul are grijă să [li] le trimită, tot aşa cum un copil se supune tatălui său” (Mosia 3:19). Într-adevăr, ei ar fi fost dispuşi să-I „[ofere] sufletele [lor] întregi ca o jertfă pentru El” (Omni 1:26) şi să se roage cu umilinţă, „Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta” (Luca 22:42).

Întrebările care iniţial ni s-au părut lui John, Heather şi mie surprinzătoare, deveniseră parte dintr-un set de principii ale Evangheliei aparent contradictorii. Gândiţi-vă la avertismentul Salvatorului: „Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde; şi cine îşi va pierde viaţa, pentru Mine, o va câştiga” (Matei 10:39). El a declarat, de asemenea: „Dar mulţi din cei dintâi vor fi cei din urmă, şi mulţi din cei din urmă vor fi cei dintâi” (Matei 19:30). Şi Domnul i-a sfătuit pe ucenicii Săi din zilele din urmă: „Şi prin cuvântul tău, mulţi dintre cei trufaşi vor fi umiliţi şi, prin cuvântul tău, mulţi dintre cei umiliţi vor fi înălţaţi” (D&L 112:8). Aşadar, a avea credinţa de a nu fi vindecat părea să se potrivească într-un set de principii ale Evangheliei influente care păreau să se contrazică şi care ne cer să cerem, să căutăm şi să batem pentru a primi cunoaştere şi înţelegere (vezi 3 Nefi 14:7).

După un timp în care a reflectat la întrebările mele şi a vorbit cu soţia lui, John mi-a spus: „Vârstnice Bednar, nu vreau să mor. Nu vreau s-o părăsesc pe [Heather]. Dar dacă voinţa Domnului este să fiu trecut în lumea spiritelor, atunci presupun că sunt dispus să accept acest lucru”. Inima mea s-a umplut de apreciere şi admiraţie în timp ce observam cum acest cuplu tânăr se confrunta cu cea mai dificilă bătălie spirituală−cedarea plină de supunere a voinţei lor voinţei lui Dumnezeu. Credinţa mi-a fost întărită pe măsură ce am fost martor la modul în care acest cuplu a permis ca dorinţele lor puternice şi de înţeles să fie „[înghiţite] în voinţa Tatălui” (Mosia 15:7).

John a descris reacţia sa din urma conversaţiei noastre şi binecuvântările pe care le-a primit: „Vârstnicul Bednar a împărtăşit cu noi gândul vârstnicului Maxwell, şi anume, că este mai bine să nu dai înapoi decât să supravieţuieşti. Vârstnicul Bednar ne-a întrebat apoi: «Ştiu că aveţi credinţa de a fi vindecat, dar oare aveţi credinţa de a nu fi vindecat?». Acesta era un concept nou pentru mine. Mă întreba, în esenţă, dacă aveam credinţa de a accepta voinţa lui Dumnezeu, dacă voinţa Sa ar fi fost să nu fiu vindecat? Dacă se apropia timpul ca eu să intru în lumea spiritelor prin moarte, eram eu pregătit să mă supun şi să accept acest lucru?”.

John a continuat: „A avea credinţa de a nu fi vindecat nu era deloc ceva la care ne-am fi aşteptat; însă acea perspectivă ne-a schimbat, mie şi soţiei mele, modul de gândire şi ne-a permis să ne punem încrederea în totalitate în planul Tatălui pentru noi. Am învăţat că trebuia să dobândim credinţa că Domnul are grijă de vieţile noastre oricare ar fi rezultatul şi că El avea să ne îndrume din locul în care eram, către locul în care trebuia să fim. Pe măsură ce ne rugam, cererile noastre s-au schimbat din «Te rog, vindecă-mă!» în «Te rog, dă-mi credinţa să accept orice rezultat ai planificat Tu pentru mine!».

„Eram sigur că, deoarece vârstnicul Bednar era apostol, el avea să binecuvânteze elementele din corpul meu ca acestea să se refacă şi eu aveam să sar din pat şi să încep să dansez sau să fac ceva neobişnuit de genul acesta! Dar, ascultându-l în timp ce m-a binecuvântat în acea zi, am fost uimit să aud că rostea aproape aceleaşi cuvinte pe care le-am auzit şi de la tatăl meu, socrul meu şi preşedintele meu de misiune. Mi-am dat seama că, la urma urmei, nu contează ale cui mâini sunt pe capul meu. Puterea lui Dumnezeu nu se schimbă, iar voinţa Sa ne este făcută cunoscută nouă, în mod individual, şi prin slujitorii Săi autorizaţi”.

Heather a scris: „Pentru mine, ziua aceasta a fost plină de tot felul de emoţii. Eram convinsă că vârstnicul Bednar avea să-şi pună mâinile pe capul lui [John] şi să-l vindece complet de cancer. Ştiam că, prin puterea preoţiei, el putea fi vindecat şi îmi doream atât de mult ca acest lucru să se întâmple. După ce ne-a vorbit despre credinţa de a nu fi vindecat, am fost cuprinsă de panică. Până în acel moment, nu fusesem niciodată nevoită să fac faţă faptului că planul Domnului ar fi putut include pierderea soţului meu. Credinţa mea depindea de rezultatul pe care mi-l doream. Pot spune că nu credeam decât aceasta. Deşi gândul de a avea credinţa de a nu fi vindecat a fost înspăimântător la început, în cele din urmă, acesta m-a eliberat de griji. M-a făcut să am încredere totală că Tatăl meu Ceresc mă cunoştea mai bine decât mă cunoşteam eu însămi şi avea să facă ce e mai bine pentru mine şi [John]”.

Binecuvântarea a fost dată şi săptămânile, lunile şi anii s-au scurs. Cancerul de care suferea John s-a ameliorat în mod miraculos. A reuşit să-şi finalizeze studiile universitare şi a obţinut un loc de muncă bine plătit. John şi Heather au continuat să-şi întărească relaţia şi să se bucure împreună de viaţă.

După un timp, am primit o scrisoare de la John şi Heather prin care mă informau că boala recidivase. John a reluat chimioterapia şi şi-a făcut programare pentru operaţie. El a explicat: „Această veste nu numai ca a venit ca o dezamăgire pentru mine şi [Heather], dar ne-a şi bulversat. Oare a fost ceva ce nu învăţasem prima dată? Oare Domnul se aştepta la ceva mai mult din partea noastră? Fiind crescuţi ca sfinţi din zilele din urmă, era ceva obişnuit să mergem la Biserică şi să auzim fraza: «fiecare încercare pe care ne-o dă Dumnezeu este pentru binele nostru». Ei bine, sincer să fiu, nu reuşeam să văd în ce măsură acest lucru era pentru binele meu!

Aşadar, am început să mă rog pentru claritate şi pentru ca Domnul să mă ajute să înţeleg de ce această recidivare a cancerului avea loc. Într-o zi, pe când citeam din Noul Testament, am primit răspunsul. Am citit povestirea despre Hristos şi apostolii Săi care se aflau pe mare când s-a iscat o furtună. Temându-se că barca se va răsturna, ucenicii au mers la Salvator şi L-au întrebat: «Învăţătorule, nu-ţi pasă că pierim?» Acelaşi lucru simţeam şi eu! Nu-ţi pasă că am cancer? Nu-ţi pasă că vrem să întemeiem o familie? Dar, pe măsură ce-am continuat să citesc povestea, am găsit răspunsul. Domnul S-a uitat la ei şi a spus: «Puţin credincioşilor», şi Şi-a întins mâna şi a potolit apele.

În acel moment, a trebuit să-mi adresez întrebarea: «Cred eu cu adevărat aceasta? Cred eu cu adevărat că El a potolit apele în acea zi? Sau este doar o poveste frumoasă dintr-o carte?». Răspunsul este: Cred cu adevărat şi, pentru că ştiu că El a potolit furtuna, am ştiut în clipa aceea că El putea să mă vindece. Până în acest moment, mi-a fost greu să împac nevoia mea de a avea credinţă în El cu voinţa Sa inevitabilă. Le vedeam ca pe două lucruri separate şi, uneori, simţeam că se contrazic. «De ce ar trebui să am credinţă dacă, până la urmă, voinţa Sa avea să triumfe?», m-am întrebat. După această experienţă, am ştiut că a avea credinţă−cel puţin în situaţia mea−nu însemna neapărat a şti că El avea să mă vindece, ci că El putea să mă vindece. A trebuit să cred că El putea să mă vindece şi, apoi, depindea de El dacă acest lucru avea să se întâmple.

Pe măsură ce am permis ca cele două idei să coexiste în viaţa mea, credinţa în Isus Hristos şi supunerea totală voinţei Lui, am găsit mai multă mângâiere şi pace. A fost atât de remarcabil să văd cum Domnul lucrează în vieţile noastre! Lucrurile s-au aranjat, s-au întâmplat minuni şi noi privim cu umilinţă, în permanenţă, cum Dumnezeu ne dezvăluie planul Său pentru noi”.

Repet declaraţia lui John, pentru a o sublinia: „Pe măsură ce am permis ca cele două idei să coexiste în viaţa mea, credinţa în Isus Hristos şi supunerea totală voinţei Lui, am găsit mai multă mângâiere şi pace”.

Neprihănirea şi credinţa sunt, cu siguranţă, indispensabile pentru a muta munţi−dacă a muta munţi îndeplineşte scopurile lui Dumnezeu şi este în acord cu voinţa Lui. Neprihănirea şi credinţa sunt, cu siguranţă, indispensabile pentru a vindeca bolnavii, surzii sau şchiopii−dacă o astfel de vindecare îndeplineşte scopurile lui Dumnezeu şi este în acord cu voinţa Lui. Totuşi, chiar şi cu credinţă puternică, mulţi munţi nu vor fi mutaţi. Şi nu toţi bolnavii şi infirmii vor fi vindecaţi. Dacă toate încercările ar fi limitate, dacă toate maladiile ar fi înlăturate, atunci principalele scopuri ale planului Tatălui ar fi zădărnicite.

Multe dintre lecţiile pe care le învăţăm în viaţa muritoare pot fi primite numai prin experienţele pe care le trăim şi, uneori, le suferim. Iar Dumnezeu se aşteaptă de la noi şi are încredere ca noi să înfruntăm adversitatea temporară în viaţa muritoare cu ajutorul Său, pentru ca noi să putem învăţa ceea ce trebuie să învăţăm şi, în final, să devenim ceea ce trebuie să devenim în eternitate.

Înţelesul tuturor lucrurilor

Povestea aceasta despre John şi Heather este atât obişnuită, cât şi extraordinară. Acest cuplu tânăr reprezintă milioane de sfinţi din zilele din urmă credincioşi din întreaga lume, care ţin legămintele, care înaintează pe calea strâmtă şi îngustă cu fermitate în Hristos şi având o strălucire perfectă a speranţei. John şi Heather nu slujeau în chemări de conducere care ies în evidenţă în Biserică, nu erau înrudiţi cu autorităţi generale şi, uneori, s-au îndoit şi le-a fost frică. În multe dintre aceste aspecte, povestea lor este destul de obişnuită.

Însă, dragi fraţi şi surori, acest tânăr şi această tânără au fost binecuvântaţi în moduri extraordinare să înveţe lecţii esenţiale pentru eternitate prin suferinţă şi greutăţi. Am împărtăşit acest episod deoarece John şi Heather, care sunt exact la fel ca atât de mulţi dintre voi, au ajuns să înţeleagă faptul că a nu da înapoi este mai important decât a supravieţui. Astfel, experienţa lor nu a fost, în primul rând, despre viaţă şi moarte; a fost despre a învăţa, a trăi şi a deveni.

Combinaţia spirituală puternică de credinţă în numelui sfânt al lui Isus Hristos, de supunere blândă faţă de voinţa şi termenele Sale, de înaintare „cu o hărnicie neobosită” (Helaman 15:6), şi de recunoaştere a influenţei Sale în tot ceea ce se întâmplă, atrage toate lucrurile paşnice ale împărăţiei lui Dumnezeu, care aduc bucurie şi viaţă veşnică (vezi D&L 42:61). În timp ce acest cuplu a avut de-a face cu provocări aparent copleşitoare, ei au trăit „o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi cu toată cinstea” (1 Timotei 2:2). Ei au trăit în pace (vezi Moroni 7:4) împreună cu şi printre copiii oamenilor. „Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, [le-a păzit] inimile şi gândurile în Hristos Isus” (Filipeni 4:7).

Pentru mulţi dintre voi, povestea lor este, a fost sau ar putea fi, povestea voastră. Vă confruntaţi, v-aţi confruntat sau vă veţi confrunta cu provocări asemănătoare în vieţile voastre, având acelaşi curaj şi perspectivă spirituală precum au avut John şi Heather. Nu ştiu de ce unii învaţă lecţiile eternităţii prin încercări şi suferinţe−în timp ce alţii învaţă lecţii asemănătoare prin salvare şi vindecare. Nu cunosc toate motivele, toate scopurile şi nu cunosc totul despre orarul Domnului. Putem spune şi noi, împreună cu Nefi, că „nu [cunoaştem] înţelesul tuturor lucrurilor” (1 Nefi 11:17).

Dar sunt unele lucruri pe care le cunosc pe deplin. Ştiu că noi suntem fii şi fiice de spirit ai unui Tată Ceresc iubitor. Ştiu că Tatăl Etern este autorul planului fericirii. Ştiu că Isus Hristos este Salvatorul şi Mântuitorul nostru. Ştiu că Isus a făcut posibil planul Tatălui prin ispăşirea Sa infinită şi veşnică. Ştiu că Domnul, care a fost „chinuit” pentru noi („Isus din Nazaret, Rege, Salvator”, Imnuri, nr. 181), îi poate salva şi întări „pe oameni după infirmităţile lor” (Alma 7:12). Şi ştiu că una dintre cele mai mari binecuvântări ale vieţii muritoare este aceea de a nu da înapoi şi de a permite ca voinţa noastră individuală să fie „înghiţită în voinţa Tatălui” (Mosia 15:7).

Deşi nu cunosc totul despre cum şi când şi unde şi de ce vor veni aceste binecuvântări, ştiu că ele sunt reale. Depun mărturie că toate aceste lucruri sunt adevărate−şi că noi ştim suficient prin puterea Duhului Sfânt pentru a depune mărturie sigură despre divinitatea, adevărul şi eficienţa lor. Dragii mei fraţi şi dragele mele surori, invoc această binecuvântare asupra voastră: pe măsură ce înaintaţi în vieţile voastre cu credinţă neclintită în Hristos, veţi avea capacitatea de a nu da înapoi. Depun această mărturie şi invoc această binecuvântare în numele sacru al lui Isus Hristos, amin.