Scuturați-vă firimiturile
Dragi frați și surori, dragi prieteni, vă transmit salutările și binecuvântarea iubitului nostru profet, președintele Thomas S. Monson. Dânsul este recunoscător pentru rugăciunile și dragostea dumneavoastră, în această perioadă a Crăciunului și mereu.
Întotdeauna am iubit această perioadă a anului. Adunarea de devoțiune organizată de Prima Președinție cu prilejul Crăciunului a devenit o tradiție îndrăgită de mulți, inclusiv de familia mea. Așteptăm cu nerăbdare să începem perioada Crăciunului, cu muzica sublimă a Orchestrei din Piața Templului și mereu uimitorul Cor al Tabernacolului Mormon. Mesajele și muzica ne ajută să intrăm în atmosfera Crăciunului și ne amintesc de semnificația profundă a ceea ce sărbătorim și a motivului pentru care sărbătorim.
Crăciunul în Germania
Când eram copil, printre lucrurile pe care mi le doream de Crăciun era întotdeauna și o iarnă ideală și știu că nu sunt singurul. Pentru mine, acest lucru însemna aer rece de iarnă, cer albastru înghețat și un strat gros și proaspăt de zăpadă albă. În schimb, aproape de fiecare dată, vremea era diferită față de iarna mea magică din vis, adesea cu cer gri cețos, zăpadă topită, cu zloată sau chiar ploaie.
Cu toate acestea, în ajunul Crăciunului, mama mea ne îmbrăca cu haine călduroase de iarnă și tatăl nostru ne scotea la plimbare pe străzile orașului nostru.
Noi, copiii, știam adevăratul motiv pentru care această plimbare anuală avea loc – mama avea nevoie de timp să decoreze bradul de Crăciun, să așeze cadourile sub el și să aranjeze sufrageria pentru noaptea sfântă. Făceam tot ce ținea de noi ca această plimbare să dureze cât mai puțin. Însă tatăl nostru era foarte creativ în a adăuga încă un ocoliș sau a mai alege o străduță pe care să mergem pentru a-i oferi mamei timpul necesar.
În acele zile, străzile orașului Zwickau, din Germania, erau destul de întunecate seara. Era chiar după cel de-al Doilea Război Mondial și luminatul stradal nu era ceva obișnuit. Doar câteva magazine erau deschise și unele dintre ele erau situate lângă case care fuseseră bombardate și încă se mai putea simți mirosul straniu al războiului.
Acea plimbare avea o parte care ne plăcea tuturor foarte mult – o oprire la catedrala din centrul orașului Zwickau, unde ascultam colinde de Crăciun minunate și muzică maiestuasă la orgă care erau cântate întotdeauna în ajunul Crăciunului. Cumva, această muzică făcea ca luminile slabe cu care era luminat orașul nostru să pară dintr-odată mult mai puternice – aproape ca niște stele strălucitoare – și să umple inima noastră tânără cu un sentiment minunat de nerăbdare.
Până când ne întorceam, mama termina pregătirile și intram în sufragerie unul după altul pentru a admira bradul de Crăciun proaspăt decorat. În acele zile, era greu să cumpărăm brazi, așa că achiziționam orice era disponibil. Uneori eram nevoiți să-i adăugăm câteva crengi pentru a-l face să arate ca un pom adevărat. Însă, privit prin ochii mei de copil, bradul de Crăciun era mereu minunat și perfect.
Luminile de la lumânările de ceară pâlpâiau și creau o atmosferă misterioasă, aproape magică, în încăpere. Priveam cu nerăbdare și bucurie la cadourile de sub brad și speram că dorințele noastre secrete se vor împlini.
Entuziasmul de a primi cadouri era aproape la fel ca cel de a le oferi. Adesea, aceste cadouri erau făcute de mână. Într-un an, când eram foarte tânăr, cadoul pentru fratele meu a fost o imagine cu el desenată de mine. Eram foarte mândru de opera mea de artă. Și el a fost foarte bun și amabil și m-a lăudat și mi-a mulțumit.
Voi prețui totdeauna aceste amintiri dragi ale copilăriei petrecute în Germania de Est.
Dragoste infinită
Tradițiile de Crăciun sunt sărbătorite în culturile și națiunile acestei lumi în moduri unice și minunate. Fiecare sunt remarcabile și frumoase și totuși, foarte diferite.
Însă, toate ne transmit un sentiment familiar, un spirit familiar care pare să fie mereu prezent când sărbătorim nașterea lui Hristos Regele, Mângâietorul și Cel care ne dă încredere, mângâierea lui Israel!
Sunt multe cuvinte care pot fi folosite pentru a descrie acest sentiment: bucurie, speranță, anticipare, voie bună. Fiecare dintre acestea descrie, în parte, ceea ce numim „Spiritul Crăciunului”.
Pentru mine, un cuvânt descrie cel mai bine sentimentele de care avem parte în perioada Crăciunului. Acel cuvânt este dragoste.
În cele din urmă, darul pe care Îl sărbătorim de Crăciun este un dar al dragostei – darul lui Dumnezeu, Fiul Său. „Dragostea lui Dumnezeu față de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. [În asta stă dragostea]”.1
Atinse de această dragoste, inimile se înmoaie. Simțim o blândețe care ne face să întindem o mână de ajutor cu bunătate și compasiune.
Crăciunul ne inspiră să iubim mai mult.
Îmi dau seama că, deși spun asta, cuvântul „a iubi” nu este potrivit. În limba engleză, la fel ca în multe alte limbi, „a iubi” poate însemna multe lucruri. De exemplu, pot să spun „iubesc” vremea sau „iubesc” noul tău costum sau aș putea chiar să spun că „iubesc” mirosul unei cutii cu mingi de tenis care abia a fost deschisă.
Însă dragostea despre care vorbesc este ceva mult mai profund. Noțiunea noastră despre ceea ce înseamnă dragoste, în comparație cu dragostea pe care Dumnezeu o simte pentru noi, este ca un grăunte de nisip pe o plajă mare.
Dragostea Sa este infinită și plină de compasiune inepuizabilă. Dragostea divină umple eternitatea. Se revarsă cu har etern. Ajunge la fiecare și îl ridică. Iartă. Binecuvântează. Mântuiește.
Dragostea divină este mai presus de diferențele de personalitate, cultură sau crezuri. Nu permite prejudecăților și lucrurilor părtinitoare să ne oprească din a oferi alinare, compasiune și înțelegere. Nu intimidează, discriminează sau dă dovadă de aroganță nici în cel mai mic grad. Dragostea divină ne inspiră să facem așa cum a făcut Salvatorul: „[Să-i ajutăm] pe cei slabi, [să înălțăm] mâinile obosite și [să întărim] genunchii care se clatină”.2
Acesta este felul de dragoste pe care ne străduim să-l avem. Ar trebui să fie caracteristica noastră definitorie ca persoane și ca grup de oameni.
S-ar putea să nu reușim să avem o plenitudine a acestei dragoste divine în această viață, însă nu trebuie să ne oprim niciodată din a încerca. Dacă există un timp în an când putem să ne apropiem puțin mai mult ca oricând de acest ideal, acesta poate fi perioada Crăciunului, când inimile și gândurile noastre se îndreaptă către nașterea Celui care este manifestarea vie a dragostei divine, chiar Salvatorul Isus Hristos.
Comisarul orașului și băiatul
Permiteți-mi să vă împărtășesc o povestire care arată cum poate această dragoste să acționeze în viața noastră. În urmă cu 85 de ani, în ajunul Crăciunului, în timpul Marii crize economice, după o furtună de zăpadă, un comisar patrula drumurile orașului Salt Lake. În timp ce conducea, a zărit un băiețel pe marginea drumului, care stătea în gerul năprasnic fără haină, mânuși sau ghete. Comisarul a tras pe dreapta, l-a invitat pe băiat în mașina călduroasă și l-a întrebat dacă se bucura de perioada Crăciunului. Băiatul i-a răspuns: „În căminul nostru nu vom avea niciun Crăciun. Tata a murit acum trei luni și ne-a lăsat singuri, pe mama, pe mine și pe un frate și o soră mai mici”.
Comisarul orașului a dat drumul la căldură mai tare și a spus: „Fiule, dă-mi numele și adresa ta. Cineva va veni la casa voastră – nu veți fi uitați”.
Acest comisar era, de asemenea, președinte de țăruș în centrul orașului Salt Lake. Lucrase alături de membrii din țărușul său pentru a oferi mâncare și daruri familiilor care nu puteau să și le permită singure. Băiatul nu era un membru al Bisericii lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă, însă acest lucru nu conta pentru comisar. În acea seară, el și unul dintre episcopii din țărușul său s-au asigurat că familia băiatului va primi un coș de Crăciun plin.3
Întâlnirea cu acest băiat l-a marcat profund pe președintele de țăruș. L-a făcut să fie mai hotărât în a-i găsi și a-i ajuta pe cei aflați în nevoie, oriunde aceștia s-ar afla. Aceasta a devenit un lucru definitoriu al vieții sale.
Numele comisarului orașului este Harold Bingham Lee și, după 40 de ani, urma să devină al 11-lea președinte al Bisericii lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă.
Președintele Lee a fost un om de bază în dezvoltarea vastului program al Bisericii menit să-i ajute pe cei aflați în nevoie și pe toți copiii lui Dumnezeu să se bizuie pe forțele proprii mai mult.
Spre sfârșitul vieții sale, președintele Lee a spus că i-a înțeles pe cei aflați în suferință care tânjeau după ajutor, deoarece el însuși provenea dintr-o familie săracă și umilă.4
Nu este despre cât de mult ai, ci despre cât de mult iubești
Cred că știu ce a simțit președintele Lee.
De asemenea, familia mea a trăit uneori în condiții foarte modeste. În decurs de șapte ani, a trebuit să ne părăsim căminul de două ori ca refugiați și să lăsăm totul în urmă. În Germania de Vest, am locuit într-o mansardă închiriată, dintr-o clădire veche, de la o fermă. Avea două camere mici și noi toți dormeam într-un singur dormitor. Locul era atât de îngust, încât eram nevoit să merg în lateral printre paturi.
Mama mea avea o plită pe care o foloseam ca sobă. Și, când doream să trecem dintr-o cameră în cealaltă, trebuia să trecem printre o serie de obstacole și să pășim printre uneltele de la fermă, diferite lăzi și fel de fel de bucăți de carne afumată care erau agățate de tavan. Odată, când am fost bolnav și a trebuit să stau în pat toată ziua, am privit cum șoricelul care împărțea mansarda cu noi fugea de colo-n colo pe podea. Eram nevoiți să cărăm apă în camerele noastre iar toaleta era într-o dependință de lângă hambar, de partea cealaltă a curții. Duminica, pentru a ajunge la clădirea Bisericii din Frankfurt și înapoi acasă trebuia să mergem câteva ore. Rar ne permiteam să luăm tramvaiul.
Încă îmi aduc aminte de acele zile, atât cu durere, cât și cu bucurie. Părinții mei au făcut tot ce au putut să aibă grijă de noi și știam că ne iubesc. Da, acestea au fost vremuri cu mari nevoi, însă le consider vremuri fericite, deoarece am putut să simt dragostea pe care o aveam unul pentru celălalt, pentru Domnul și pentru Biserica Sa.
Nu este nimic rușinos în a fi sărac. Amintiți-vă că Salvatorul Lumii a fost născut într-un staul și culcat într-o iesle, „pentru că în casa de poposire nu era loc pentru [El]”.5 Apoi, după puțin timp, El, Maria și Iosif au devenit refugiați, fugind în Egipt pentru a se proteja de criminalul Irod. În timpul slujirii Sale publice, Isus a mers printre cei îndurerați, flămânzi și bolnavi. Zilele Sale erau pline de slujire pentru aceștia. El a venit „să [vestească] săracilor Evanghelia”.6 Din multe puncte de vedere, El era unul dintre ei, căci nici El „[nu avea] unde-Și odihni capul”.7
El a lăudat-o pe văduva săracă care, deși era în lipsă, a pus doi bănuiți în vistieria iudeilor.8 Și unul dintre ultimele mesaje pe care Le-a transmis cât timp a trăit pe pământ a fost că propria salvare depinde de modul în care îi tratăm pe alții – în mod deosebit pe cei care sunt considerați „foarte neînsemnați” – deoarece El a spus că „ori de câte ori [le-]ați făcut aceste lucruri… Mie mi le-ați făcut”.9
Un poet englez din secolul al 19-lea a scris aceste rânduri:
În mijlocul zăpezii și zloatei înghețate,
Vine timidul măcăleandru,
Ai milă și nu-l alunga,
Ci, firimiturile-ți scutură…
Toți pot oferi, niciunul nu-i prea sărac,
Când iarna nevoia aduce,
Bucata de pâine nu-i toată doar a ta,
Deci, firimiturile-ți scutură.
Curând iarna se va lăsa și peste viața ta,
Ziua socotelii vine:
Prin poruncă divină păcatele-ți vor fi cântărite,
Și comparate cu firimiturile pe care le-ai scuturat.10
Indiferent de statutul nostru social, fiecare dintre noi este un măcăleandru timid – un cerșetor – înaintea lui Dumnezeu. Depindem de harul Său. Ca parte a mărețului plan al fericirii, doar prin sacrificiul Salvatorului nostru, Isus Hristos, putem spera să avem parte de milă și să fim salvați. Acest dar spiritual ne inspiră să ținem poruncile lui Dumnezeu și să-i ajutăm cu compasiune pe cei din jurul nostru. Chiar dacă tot ce avem este o mână de firimituri, le împărțim cu bucurie celor aflați în nevoie, din punct de vedere emoțional, spiritual sau temporal, ca o exprimare a recunoștinței noastre pentru ospățul divin pregătit de Dumnezeu pentru noi.
Să-i binecuvântăm pe alții în perioada Crăciunului
În această minunată perioadă de Crăciun, este potrivit să ne bucurăm de lumini, muzică, daruri și fast. Toate acestea sunt parte a motivului pentru care iubim atât de mult această perioadă a anului.
Dar fie ca noi să nu uităm niciodată că suntem ucenici și discipoli ai Lui Isus Hristos, Fiul cel Viu al Dumnezeului cel Viu. Pentru a onora cu adevărat nașterea Sa în lume, trebuie să facem așa cum a făcut El și să-i ajutăm pe oameni cu compasiune și milă. Putem face acest lucru zilnic, prin cuvânt și prin faptă. Fie ca aceasta să devină tradiția noastră de Crăciun, indiferent unde suntem – să fim mai amabili, mai dispuși să iertăm, să judecăm mai puțin, să fim mai recunoscători și mai generoși în a împărți din abundența noastră celor aflați în nevoie.
Fie ca, atunci când contemplăm la nașterea lui Isus în Betleem, să fim inspirați să fim mai asemănători cu El. Fie ca misiunea și exemplul lui Hristos să facă ca inima noastră să fie umplută cu dragoste divină față de Dumnezeu și compasiune profundă față de oameni. Și fie ca noi să ne scuturăm firimiturile mereu, cu tot mai multă generozitate și dragoste continuă. Aceasta este rugăciunea și binecuvântarea mea, în această perioadă a Crăciunului și mereu, în numele lui Isus Hristos, amin.