Nu suntem noi cu toţii cerşetori?
Vârstnicul Jeffrey R. Holland
din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli
Fie că suntem bogaţi sau săraci, trebuie să „facem ce putem” pentru a-i ajuta pe cei în nevoie!
Ce lucru nou şi minunat a fost introdus în formatul conferinţei noastre generale! Bien hecho (bravo), Eduardo.
Într-un moment care avea să fie unul dintre cele mai surprinzătoare din perioada de început a slujirii Sale, Isus s-a ridicat în sinagoga din Nazaretul natal şi a citit aceste cuvinte profeţite de Isaia şi consemnate în Evanghelia lui Luca: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea… [şi] să dau drumul celor apăsaţi”.
Astfel, Salvatorul a făcut primul anunţ public despre slujirea Sa mesianică. Dar acest verset a clarificat, de asemenea, că, în drumul către sacrificiul Său ispăşitor suprem şi învierea Sa, prima şi cea mai importantă îndatorire mesianică a lui Isus avea să fie binecuvântarea celor săraci, inclusiv a celor săraci în duh.
De la începutul slujirii Sale, Isus i-a iubit pe cei împovăraţi şi dezavantajaţi într-un mod extraordinar. S-a născut în casa a doi astfel de părinţi şi a crescut printre mai mulţi dintre ei. Nu cunoaştem toate detaliile vieţii Sale temporale, dar El a spus odată: „Vulpile au vizuini, şi… păsările… au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul”. Aparent, Creatorul cerului şi pământului „şi al tuturor lucrurilor care sunt în ele” a fost, cel puţin în viaţa Sa de adult, fără casă.
De-a lungul istoriei, sărăcia a fost considerată cea mai mare şi des întâlnită încercare a umanităţii. Amprenta sa evidentă este, de obicei, fizică, dar perturbarea spirituală şi emoţională pe care o poate provoca este mult mai istovitoare. În orice caz, marele Mântuitor nu ne-a dat o chemare mai importantă decât aceea ca noi să ne alăturăm Lui pentru a ridica această povară grea de pe umerii oamenilor. În calitate de Iehova, El a spus că va judeca aspru casa lui Israel, deoarece „prada [celor nevoiaşi] este în casele voastre”.
El a spus: „Cu ce drept călcaţi voi în picioare pe poporul Meu, şi apăsaţi pe săraci?”.
Autorul Proverbelor spune lucrurile într-un mod extrem de clar: „Cine asupreşte pe sărac, batjocoreşte pe Ziditorul său, [şi] cine îşi astupă urechea la strigătul săracului… nici el, [de asemenea,] nu va căpăta răspuns, când va striga”.
În zilele noastre, Biserica restaurată a lui Isus Hristos nici nu trecuse de prima aniversare când Domnul le-a poruncit membrilor săi să „[se îngrijească] de săraci şi de cei în nevoie şi [să le aducă] alinare pentru ca ei să nu sufere”. Observaţi exprimarea categorică – „ca ei să nu sufere”. Aşa vorbeşte Domnul când este foarte serios într-o anumită privinţă.
Ţinând cont de dificultatea insurmontabilă de a eradica inegalităţile în lume, ce poate face un bărbat sau o femeie? Însuşi Învăţătorul ne-a oferit un răspuns. Când, înainte ca El să fie trădat şi crucificat, Maria a uns capul lui Isus cu ulei scump folosit la înmormântări, Iuda Iscarioteanul a protestat împotriva acestei extravaganţe şi îi „era foarte necaz pe femeia aceea”.
Isus a spus:
,,Lăsaţi-o în pace; de ce-i faceţi supărare? Ea a făcut un lucru frumos faţă de Mine…
„Ea a făcut ce a putut”! Ce exprimare puternică! Un reporter a întrebat-o pe maica Teresa din Calcutta despre însărcinarea ei lipsită de speranţă de a-i salva pe cei săraci din oraşul ei. El a spus că, statistic vorbind, ea nu a făcut absolut nimic. Această femeie minionă remarcabilă a răspuns că munca ei are legătură cu dragostea, nu cu statistica. În pofida numărului mare de oameni pe care nu putea să-i ajute, ea a spus că a putut ţine porunca de a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele ei slujindu-i pe cei pe care îi putea ajuta cu ceea ce avea. Cu altă ocazie, ea a spus că „ceea ce facem este doar o picătură într-un ocean… dar dacă nu am face-o, oceanul ar fi cu o picătură mai mic”. În mod solemn, reporterul a încheiat spunând că religia creştină nu este, în mod evident, preocupată de statistici. El a argumentat că, dacă este mai multă bucurie în cer pentru că un păcătos se pocăieşte decât pentru cei nouăzeci şi nouă care nu trebuie să se pocăiască, atunci, aparent, Dumnezeu nu este prea preocupat de procente.
Şi cum am putea „face ce putem”?
Pentru început, putem, aşa cum regele Beniamin ne-a învăţat, să încetăm să ne oprim din a ajuta deoarece considerăm că săracii înşişi sunt vinovaţi pentru nefericirea lor. Poate că unii dintre ei şi-au făcut situaţia dificilă, dar oare nu facem şi noi exact la fel? Oare nu de aceea acest conducător plin de compasiune întreabă: „Nu suntem noi cu toţii cerşetori?” Nu cerem noi cu disperare ajutor şi speranţă şi un răspuns la rugăciuni? Nu cerşim cu toţii iertare pentru greşelile pe care le-am făcut şi pentru problemele pe care le-am cauzat? Nu implorăm cu toţii ca slava să compenseze slăbiciunile noastre, ca mila să triumfe asupra dreptăţii măcar în cazul nostru? Nu este de mirare că regele Beniamin spunea că noi obţinem iertarea păcatelor noastre implorându-L pe Dumnezeu, care ne răspunde cu compasiune, dar noi păstrăm iertarea păcatelor noastre răspunzând cu compasiune săracilor care ne cer ajutorul.
Pe lângă faptul de a acţiona cu milă faţă de ei, ar trebui, de asemenea, să ne rugăm pentru cei aflaţi în nevoie. Un grup de zoramiţi, consideraţi de ceilalţi membri ai congregaţiei lor ca fiind „murdari” şi „zgură” – acestea sunt cuvintele din scripturi – au fost alungaţi din casele lor de rugăciune „din cauza veşmintelor lor grosolane”. Ei erau, conform lui Mormon, „săraci în ceea ce priveşte lucrurile lumeşti; şi, de asemenea… săraci în inimă” – două lucruri pe care le întâlnim aproape întotdeauna împreună. Cei doi misionari, Alma şi Amulec, luptă împotriva respingerii celor îmbrăcaţi zdrenţuros spunându-le acestora că, indiferent de privilegiile care le sunt refuzate de alţii, ei se pot ruga întotdeauna – pe câmpurile şi în casele lor, în mijlocul familiilor lor şi în inimile lor.
Apoi, chiar oamenilor din acest grup care a fost respins, Amulec le-a spus: „După ce [voi v-aţi rugat], dacă voi îi alungaţi pe cei în nevoie şi pe cei goi şi dacă nu-i vizitaţi pe cei bolnavi şi pe cei în suferinţă şi dacă nu împărţiţi din bunurile voastre, dacă aveţi, acelora care sunt în nevoie – vă zic vouă… rugăciunea voastră este deşartă şi nu vă aduce nici un folos şi voi sunteţi ca ipocriţii care tăgăduie credinţa”. Ce memento important că, fie că suntem bogaţi sau săraci, trebuie să „facem ce putem” pentru a-i ajuta pe cei în nevoie!
Acum, pentru a nu fi acuzat că propun programe extravagante şi globale prin care să-i ajutăm pe săraci sau că declar că cerşitul stradal este ceva bun, doresc să vă asigur că admiraţia mea faţă de principiile hărniciei, cumpătării, bizuirii pe forţele proprii şi ambiţiei este la fel de mare ca a oricărui bărbat sau oricărei femei în viaţă. Se aşteaptă de la noi să ne ajutăm singuri înainte de a cere ajutor de la alţii. Mai mult, nu ştiu exact în ce mod ar trebui fiecare dintre dumneavoastră să vă îndepliniţi obligaţiile faţă de cei care nu se ajută sau nu se pot ajuta singuri. Dar ştiu că Dumnezeu ştie şi El vă va ajuta şi îndruma să faceţi acte de ucenicie cu compasiune dacă doriţi în mod conştient, vă rugaţi şi căutaţi să ţineţi cu sârguinţă o poruncă pe care El ne-a dat-o în repetate rânduri.
Înţelegeţi că vorbesc aici despre nevoile presante din societate care nu ţin doar de membrii Bisericii. Din fericire, modul în care Domnul îi ajută pe membrii noştri este mai simplu: toţi cei care sunt capabili din punct de vedere fizic trebuie să se supună legii postului. Isaia a scris:
„Iată postul plăcut Mie …
Împarte-ţi pâinea cu cel flămând, şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperă-l… [pentru ca tu] [să deznozi] legăturile robiei, [să dai] drumul celor asupriţi ”.
Depun mărturie despre miracolele, atât spirituale, cât şi temporale, care au loc în viaţa celor care trăiesc conform legii postului. Depun mărturie despre miracolele care au avut loc în viaţa mea. Într-adevăr, aşa cum a consemnat Isaia, m-am rugat când am postit şi, într-adevăr, Domnul a răspuns: „Iată-Mă”. Preţuiţi acest privilegiu sacru cel puţin o dată pe lună şi fiţi atât de generoşi pe cât vă permit circumstanţele atunci când faceţi donaţii de post şi alte donaţii umanitare, pentru educaţie şi pentru misionari. Vă promit că Dumnezeu va fi generos cu dumneavoastră şi cei care primesc alinare de la dumneavoastră vă vor binecuvânta pentru totdeauna. Mai mult de trei sferturi de milion de membri ai Bisericii au fost ajutaţi anul trecut de donaţiile de post administrate de episcopi devotaţi şi preşedinte ale Societăţii de Alinare devotate. Acest lucru înseamnă mulţi sfinţi din zilele din urmă recunoscători.
Dragi fraţi şi surori, o astfel de cuvântare cere ca eu să recunosc binecuvântările necâştigate, nemeritate şi nesfârşite din viaţa mea, atât temporale, cât şi spirituale. Asemeni dumneavoastră, uneori a trebuit să mă îngrijorez în legătură cu aspectele financiare, dar nu am fost niciodată sărac şi nici nu ştiu cum se simt săracii. Mai mult, nu ştiu de ce circumstanţele naşterii noastre, sănătăţii noastre, ocaziile noastre educaţionale şi economice sunt atât de diferite aici, în viaţa muritoare, dar când văd nevoile atâtor persoane, eu ştiu că „fără mila Domnului, eu aş fi în aceeaşi situaţie”. Eu ştiu, de asemenea, că, deşi nu sunt păzitorul fratelui meu, eu sunt fratele fratelui meu şi, „pentru că multe Tu mi-ai dat, şi eu trebuie să dau”.
În această privinţă, eu doresc să aduc omagiul meu preşedintelui Thomas Spencer Monson. Am fost binecuvânat să-l cunosc pe acest om de 47 de ani şi imaginea cu el pe care o voi preţui până când voi muri este cea în care se întorcea acasă cu avionul, din Germania de Est devastată economic, în papucii săi de casă, deoarece îşi dăduse nu doar costumul şi cămăşile de rezervă, ci şi pantofii din picioare. „Ce frumoase sunt pe munţi [şi mergând de-a lungul unui terminal de la aeroport], picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte mântuirea”. Preşedintele Monson a făcut mereu „ce a putut” pentru văduve, orfani, săraci şi oprimaţi, mai mult chiar decât oricare altă persoană pe care o ştiu.
În anul 1831, într-o revelaţie dată profetului Joseph Smith, Domnul a spus că săracii vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind pentru a-i elibera cu putere şi mare slavă. Sper ca noi să ajutăm la împlinirea acestei profeţii venind în puterea şi gloria adevăratei Biserici a lui Isus Hristos pentru a elibera pe cine putem de sărăcia care îi ţine legaţi şi care le distruge visele, mă rog în numele îndurător al lui Isus Hristos, amin.