Să-i susţinem pe profeţi

Vârstnicul Russell M. Nelson

din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli

Faptul de a ne susţine profeţii este un angajament personal că vom face tot ce ne stă în putinţă pentru a le sprijini priorităţile profetice.

Preşedinte Eyring, vă mulţumim pentru mesajul dumneavoastră instructiv şi inspirator. Dragii mei fraţi şi dragile mele surori, vă mulţumim pentru credinţa şi devotamentul dumneavoastră. Ieri, fiecare dintre noi a fost invitat să-l susţină pe Thomas S. Monson în calitate de profet al Domnului şi de preşedinte al Bisericii Domnului. Şi, adesea, cântăm: „Mulţumim Ţie, Dumnezeul nostru”. Chiar înţelegem noi, dumneavoastră şi cu mine, ce înseamnă acest lucru? Imaginaţi-vă privilegiul pe care Domnul ni l-a dat de a-l susţine pe profetul Său, al cărui sfat va fi nepătat, neîntinat şi neinfluenţat de vreo aspiraţie personală, ci întru totul adevărat!

Cum susţinem cu adevărat un profet? Cu mult timp înainte de a fi devenit preşedintele Bisericii, preşedintele Joseph F. Smith a explicat: „Este o responsabilitate importantă pe umerii sfinţilor care… susţin autorităţile Bisericii, pentru că trebuie s-o facă nu doar ridicându-şi mâna, ceea ce este doar un simbol, ci şi prin faptă”.

Îmi amintesc bine „fapta” mea cea mai specială de a susţine un profet. În calitate de doctor şi chirurg cardiolog, am avut responsabilitatea de a-i efectua o operaţie pe cord deschis preşedintelui Spencer W. Kimball, în anul 1972, când el slujea în calitate de preşedinte în exerciţiu al Cvorumului celor Doisprezece Apostoli. El avea nevoie de o operaţie foarte complexă. Iar eu nu aveam deloc experienţă în efectuarea unei astfel de operaţii asupra unui pacient în vârstă de 77 de ani care suferea de insuficienţă cardiacă. Nu am recomandat efectuarea operaţiei şi, prin urmare, i-am informat pe preşedintele Kimball şi pe membrii Primei Preşedinţii. Dar, cu credinţă, preşedintele Kimball a ales să i se facă operaţia, doar pentru că fusese sfătuit de Prima Preşedinţie. Aceasta arată modul în care el şi-a susţinut conducătorii! Iar această decizie mi-a dat fiori!

Datorită Domnului, operaţia a reuşit. Când inima preşedintelui Kimball a reînceput să bată, a făcut-o cu multă putere! În acel moment, am primit o mărturie clară de la Spirit că acel bărbat avea să devină, într-o zi, preşedintele Bisericii!

Ştiţi ce a urmat. După doar 20 de luni, preşedintele Kimball a devenit preşedintele Bisericii. Şi a condus cu tărie de caracter şi curaj timp de mulţi ani.

De atunci, i-am susţinut pe preşedinţii Ezra Taft Benson, Howard W. Hunter, Gordon B. Hinckley şi, acum, pe Thomas S. Monson ca preşedinţi ai Bisericii – profeţi în adevăratul sens al cuvântului!

Dragii mei fraţi şi dragile mele surori, unul dintre lucrurile datorate restaurării este distrugerea vechiului mit conform căruia Dumnezeu ar fi încetat să le mai vorbească propriilor Săi copii. Nimic nu ar putea fi mai departe de adevăr. În toate dispensaţiile, Biserica lui Dumnezeu a fost condusă de un profet, din timpurile lui Adam şi până în zilele noastre. Profeţii depun mărturie despre Isus Hristos – despre divinitatea Sa şi despre misiunea şi slujirea Lui pe pământ. Noi îl onorăm pe profetul Joseph Smith ca fiind profetul acestei ultime dispensaţii. Şi îl onorăm pe fiecare bărbat care i-a urmat în calitate de preşedinte al Bisericii.

Când susţinem profeţi şi alţi conducători, facem apel la legea consimţământului general, căci Domnul a spus: „Nu va fi dat nimănui să meargă înainte să predice Evanghelia Mea sau să zidească Biserica Mea, dacă nu este rânduit de către cineva care are autoritate şi dacă nu este cunoscut de către Biserică faptul că el are autoritate şi a fost rânduit regulamentar de conducătorii Bisericii”.

Aceasta ne oferă, în calitate de membri ai Bisericii Domnului, încredere şi credinţă când ne străduim să ţinem porunca din scripturi de a da ascultare glasului Domnului, când vine prin glasul slujitorilor Săi, profeţii. Toţi conducătorii din Biserica Domnului sunt chemaţi prin autoritatea corespunzătoare. Aşadar, niciun profet sau niciun alt conducător din această Biserică nu şi-a arogat vreodată chemarea respectivă. Niciun profet nu a fost vreodată ales prin vot. Domnul a clarificat acest lucru, spunând: „Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi; şi v-am rânduit”. Dumneavoastră şi cu mine nu „votăm” conducătorii Bisericii, la niciun nivel. Dar avem, totuşi, privilegiul de a-i susţine.

Căile Domnului diferă de cele ale omului. Căile omului îi îndepărtează pe oameni din funcţii sau de la locurile de muncă atunci când ei îmbătrânesc sau când devin invalizi. Însă căile omului nu sunt şi nici nu vor fi vreodată căile Domnului. Faptul de a ne susţine profeţii este un angajament personal că vom face tot ce ne stă în putinţă pentru a le sprijini priorităţile profetice. Susţinerea noastră este un indiciu asemănător unui jurământ că le recunoaştem chemarea de profet ca fiind legitimă şi obligatorie pentru noi.

Cu douăzeci şi şase de ani înainte de a fi devenit preşedintele Bisericii, vârstnicul George Albert Smith, la acea vreme, a spus: „Obligaţia pe care ne-o asumăm, atunci când ne ridicăm mâinile… este una dintre cele mai sacre. Nu înseamnă că ne vom vedea în linişte de treaba noastră şi că vom fi de acord ca profetul Domnului să conducă această lucrare, ci înseamnă… că îl vom susţine; că ne vom ruga pentru el; că îi vom apăra reputaţia şi că ne vom strădui să punem în practică instrucţiunile sale după cum Domnul îl va îndruma”.

Domnul cel viu conduce Biserica Sa vie! Domnul îi revelează profetului Său voia Lui cu privire la Biserică. Ieri, după ce am fost invitaţi să-l susţinem pe Thomas S. Monson ca preşedinte al Bisericii, am avut, de asemenea, privilegiul să-i susţinem pe el, pe consilierii din Prima Preşedinţie şi pe membrii Cvorumului celor Doisprezece Apostoli ca profeţi, văzători şi revelatori. Gândiţi-vă la aceasta! Noi susţinem 15 bărbaţi ca profeţi ai lui Dumnezeu! Ei deţin toate cheile preoţiei care au fost vreodată conferite omului în această dispensaţie.

Chemarea a 15 bărbaţi la apostolatul cel sfânt oferă o mare protecţie pentru noi, membrii Bisericii. De ce? Deoarece deciziile acestor conducători trebuie să fie unanime. Vă puteţi imagina cum trebuie Spiritul să-i inspire pe aceşti 15 bărbaţi astfel încât să existe unanimitate? Aceşti 15 bărbaţi au o experienţă educaţională şi profesională diferită, precum şi opinii diferite legate de multe lucruri. Credeţi-mă! Aceşti 15 bărbaţi – profeţi, văzători şi revelatori – ştiu care este voia Domnului atunci când se ajunge la unanimitate! Ei sunt decişi să se asigure că voia Domnului va fi împlinită cu adevărat. Rugăciunea Domnului este un model pentru fiecare dintre aceşti 15 bărbaţi când se roagă: „Facă-se voia Ta, precum e în cer, aşa şi pe pământ”.

Apostolul cu cea mai mare vechime în oficiul de apostol este cel care prezidează. Acel principiu al vechimii în oficiu va face, de regulă, ca bărbaţii mai în vârstă să slujească în oficiul de preşedinte al Bisericii. Acesta asigură continuitate, maturitate, experienţă şi pregătire îndelungată, conform îndrumării Domnului.

Biserica de astăzi a fost organizată de Domnul Însuşi. El a stabilit un remarcabil sistem de guvernare care oferă prisosinţă şi sprijin. Acel sistem asigură conducere cu caracter profetic chiar şi atunci când boli şi incapacităţi inevitabile pot apărea din cauza vârstei înaintate. Contrabalansările şi protecţiile abundă, astfel încât nimeni să nu poată duce Biserica în rătăcire. Conducătorii experimentaţi sunt adesea instruiţi pentru ca, într-o bună zi, să fie pregătiţi să slujească în cele mai înalte consilii. Ei învaţă cum să audă glasul Domnului prin intermediul şoaptelor Spiritului.

Pe când slujea în calitate de prim consilier al preşedintelui Ezra Taft Benson, care se apropia atunci de sfârşitul vieţii sale pe pământ, preşedintele Gordon B. Hinckley a explicat:

„Principiile şi procedurile pe care Domnul le-a stabilit în vederea guvernării Bisericii Sale acoperă toate… circumstanţele. Este important… să nu existe îndoieli sau îngrijorări cu privire la guvernarea Bisericii şi la exercitarea darurilor profetice, inclusiv dreptul la inspiraţie şi revelaţie în administrarea treburilor şi programelor Bisericii când preşedintele este bolnav sau când are anumite infirmităţi care-l împiedică să slujească la capacitate maximă.

Membrii Primei Preşedinţii şi cei ai Consiliului celor Doisprezece Apostoli, chemaţi şi rânduiţi să deţină cheile preoţiei, au autoritatea şi responsabilitatea de a guverna Biserica, de a administra rânduielile ei, de a prezenta doctrina ei şi de a stabili şi menţine practicile ei”.

Preşedintele Hinckley a continuat:

„Când preşedintele este bolnav sau când are anumite infirmităţi care-l împiedică să slujească la capacitate maximă în toate responsabilităţile oficiului său, cei doi consilieri ai săi, împreună, formează un Cvorum al Primei Preşedinţii. Ei continuă munca de zi cu zi a Preşedinţiei…

Însă toate aspectele majore legate de reguli, proceduri, programe sau doctrină sunt discutate pe îndelete şi cu ajutorul rugăciunii de membrii Primei Preşedinţii şi de Cei Doisprezece împreună”.

Anul trecut, când preşedintele Monson a împlinit cinci ani de slujire în calitate de preşedinte al Bisericii, dânsul s-a gândit la cei 50 de ani ai săi de slujire în calitate de apostol şi a făcut următoarea afirmaţie: „În cele din urmă, vârsta îşi va pune amprenta asupra fiecăruia dintre noi. Cu toate acestea, suntem de acord cu regele Beniamin, care a spus: «Eu sunt la fel ca şi voi, supus la tot felul de slăbiciuni la trup şi la minte; şi totuşi, am fost ales… şi uns de către tatăl meu… şi am fost păstrat şi apărat de către puterea Lui fără asemănare, ca să vă slujesc cu toată puterea, mintea şi tăria pe care Domnul mi le-a dat» (Mosia 2:11)”.

Preşedintele Monson a continuat: „În pofida tuturor problemelor de sănătate pe care le-am putea avea, în pofida tuturor slăbiciunilor fizice sau psihice, noi slujim cât de bine putem. Vă asigur că Biserica se află pe mâini bune. Sistemul stabilit pentru Consiliul Primei Preşedinţii şi Cvorumul Celor Doisprezece [ne] asigură că va fi mereu pe mâini bune şi că, indiferent ce s-ar întâmpla, nu trebuie să existe motive de îngrijorare sau de teamă. Salvatorul nostru, Isus Hristos, pe care-L urmăm, pe care-L preaslăvim şi pe care-L slujim, se află întotdeauna la conducere”.

Preşedinte Monson, vă mulţumim pentru aceste adevăruri! Şi vă mulţumim pentru slujirea dumneavoastră exemplară şi devotată de-o viaţă. Vă rog să-mi permiteţi să vorbesc în numele membrilor Bisericii din întreaga lume pentru a vă exprima recunoştinţa noastră comună şi sinceră. Vă onorăm! Vă iubim! Vă susţinem, nu doar prin ridicarea mâinii, ci cu toată inima noastră şi prin eforturi devotate. Cu umilinţă şi ardoare „ne rugăm pentru [dumneavoastră], drag profet”! În numele lui Isus Hristos, amin.