2010-2019
Veniţi de vedeţi
octombrie 2014


15:28

Veniţi de vedeţi

Biserica lui Isus Hristos a fost şi va fi mereu o biserică misionară.

Mesajul meu este adresat, în mod deosebit, celor care nu sunt membri ai Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă. Voi adresa o întrebare fundamentală pe care mulţi dintre dumneavoastră s-ar putea s-o aveţi: „De ce sunt sfinţii din zilele din urmă atât de dornici să-mi vorbească despre ce cred şi să mă invite să învăţ despre Biserica lor?”.

Mă rog ca Spiritul Domnului să mă ajute să comunic cât mai eficient şi pe dumneavoastră să înţelegeţi clar răspunsul meu la această întrebare importantă.

O însărcinare divină

Ucenicii devotaţi ai lui Isus Hristos au fost şi vor fi mereu misionari curajoşi. Un misionar este un discipol al lui Hristos care depune mărturie că El este Mântuitorul şi proclamă adevărurile Evangheliei Sale.

Biserica lui Isus Hristos a fost şi va fi mereu o biserică misionară. Fiecare membru al Bisericii Salvatorului a acceptat obligaţia solemnă de a ajuta la îndeplinirea însărcinării divine dată de Domnul apostolilor Săi aşa cum a fost consemnată în Noul Testament:

„Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Matei 28:19–20).

Sfinţii din zilele din urmă iau în serios responsabilitatea de a propovădui tuturor oamenilor din toate naţiunile despre Domnul Isus Hristos şi Evanghelia Sa restaurată. Noi credem că aceeaşi Biserică întemeiată în vechime de Salvator a fost reîntemeiată de El pe pământ în zilele din urmă. Doctrina, principiile, autoritatea preoţiei, rânduielile şi legămintele Evangheliei Sale se găsesc astăzi în Biserica Lui.

Când vă invităm să veniţi cu noi la biserică sau să învăţaţi de la misionarii cu timp deplin, nu încercăm să vă vindem un produs. Ca membri ai Bisericii, noi nu primim premii sau puncte bonus într-o competiţie spirituală. Nu suntem interesaţi doar de o simplă creştere numerică a Bisericii. Şi, cel mai important, nu încercăm să vă constrângem să credeţi în ceea ce credem noi. Noi vă invităm să auziţi adevărurile restaurate ale Evangheliei lui Isus Hristos pentru ca dumneavoastră să puteţi să studiaţi, să cugetaţi, să vă rugaţi şi să aflaţi singuri dacă lucrurile pe care vi le împărtăşim sunt adevărate.

Unii dintre dumneavoastră ar putea răspunde: „Dar eu cred deja în Isus şi urmez învăţăturile Sale” sau „Nu sunt sigur că Dumnezeu chiar există”. Invitaţiile noastre nu sunt o încercare de a vă diminua tradiţia religioasă sau experienţa de viaţă. Aduceţi tot ce ştiţi că este adevărat, bun şi demn de laudă – şi puneţi la încercare mesajul nostru. Aşa cum Isus i-a invitat pe doi dintre ucenicii Săi spunând: „Veniţi de vedeţi” (Ioan 1:39), tot aşa şi noi vă îndemnăm să veniţi şi să vedeţi dacă Evanghelia restaurată a lui Isus Hristos îmbogăţeşte şi adaugă la ceea ce credeţi deja că este adevărat.

Într-adevăr, noi simţim că avem responsabilitatea solemnă de a duce acest mesaj fiecărei naţiuni, fiecărui neam, fiecărei limbi şi fiecărui popor. Şi tocmai aceasta este ceea ce facem astăzi prin intermediul unui grup format din peste 88.000 de misionari cu timp deplin care slujesc în peste 150 de state suverane din întreaga lume. Aceşti bărbați și femei remarcabili îi ajută pe membrii Bisericii noastre să îndeplinească responsabilitatea individuală, desemnată în mod divin, pe care fiecare dintre noi o are, de a proclama Evanghelia nepieritoare a lui Isus Hristos (vezi D&L 68:1).

Mai mult decât o datorie spirituală

Însă dorinţa noastră puternică de a face cunoscut acest mesaj nu este doar rezultatul unui sentiment de datorie spirituală. Mai degrabă, dorinţa noastră de a vă împărtăşi Evanghelia restaurată a lui Isus Hristos este o manifestare a importanţei pe care o au aceste adevăruri pentru noi. Cred că cel mai bun mod de a explica de ce suntem atât de direcţi când încercăm să vă explicăm crezurile noastre este prin intermediul unei experienţe pe care eu şi soţia mea am avut-o cu mulţi ani în urmă cu doi dintre fiii noştri.

Într-o seară, Susan şi cu mine stăteam în casa noastră lângă fereastră şi ne uitam la doi dintre băieţii noştri jucându-se afară. În timp ce se jucau, cel mai mic dintre cei doi băieţi s-a rănit uşor într-un mic accident. Ne-am dat seama repede că nu se rănise grav şi am decis să nu intervenim imediat. Am vrut să observăm situaţia şi să vedem dacă vreuna dintre discuţiile noastre în familie despre bunătatea frăţească fusese asimilată. Ce s-a întâmplat apoi a fost interesant şi instructiv.

Fratele mai mare l-a consolat şi ajutat cu multă grijă pe fratele mai mic să se întoarcă în casă. Susan şi cu mine ne-am apropiat de bucătărie pentru a putea vedea ce urma să se întâmple în continuare şi eram pregătiţi să intervenim imediat dacă exista posibilitatea de a se răni mai rău sau dacă un accident grav era iminent.

Fratele mai mare a tras un scaun lângă chiuveta din bucătărie. El s-a urcat pe scaun, l-a ajutat şi pe fratele lui să se urce, a dat drumul la apă şi a început să toarne mult detergent de vase pe braţul zgâriat al fratelui său mai mic. El a făcut tot ce a putut pentru a curăţa cu blândeţe mizeria. Reacţia fratelui mai mic la această procedură poate fi exprimată exact doar folosind limbajul scripturilor sfinte: „Şi vor avea motiv să urle şi să plângă şi să geamă şi să-şi scrâşnească dinţii” (Mosia 16:2). Şi cât a urlat acel băieţel!

După ce a terminat de frecat, a uscat cu grijă braţul folosind un prosop. În cele din urmă, ţipetele au încetat. Apoi, fratele mai mare s-a urcat pe tejgheaua din bucătărie, a deschis un dulap şi a găsit un tub nou de unguent farmaceutic. Deşi zgârieturile fratelui său mai mic nu erau mari sau extinse, fratele mai mare a turnat aproape tot unguentul din tub pe braţul rănit. Ţipetele nu au revenit pentru că fratelui mai mic i-a plăcut efectul calmant al unguentului mai mult decât apreciase efectul purificator al detergentului de vase.

Fratele mai mare s-a întors din nou la dulapul în care găsise unguentul şi a luat o cutie nouă cu pansamente sterile. Apoi, el a desfăcut cutia şi a pus pansamente pe tot braţul fratelui său – de la încheietură până la cot. Acum că urgenţa era rezolvată şi întreaga bucătărie era plină de bule de săpun, unguent şi ambalaje, cei doi băieţi au sărit de pe scaun zâmbind fericiţi.

Ce s-a întâmplat apoi este cel mai important. Fratele rănit a adunat pansamentele rămase, a luat tubul de unguent aproape gol şi s-a întors afară. El i-a căutat repede pe prietenii săi şi a început să le pună unguent şi pansamente pe braţe. Susan şi cu mine am rămas uimiţi de sinceritatea, entuziasmul şi rapiditatea reacţiei lui.

De ce a reacţionat aşa acel băieţel? Vă rog să remarcaţi că el a vrut imediat şi în mod intuitiv să le ofere prietenilor săi exact ceea ce l-a ajutat pe el când a fost rănit. Acel băieţel nu a trebuit să fie îndemnat, provocat, impulsionat sau forţat să acţioneze. Dorinţa lui de a împărtăşi era consecinţa firească a unei experienţe personale foarte benefice şi utile.

Mulţi din noi, adulţi fiind, reacţionăm la fel atunci când găsim un tratament sau medicament care alină durerea pe care am îndurat-o mult timp sau când primim sfaturi care ne ajută să înfruntăm cu mult curaj provocările şi cu răbdare nedumeririle. Faptul de a împărtăşi altor oameni lucruri care sunt extrem de importante pentru noi sau care ne-au fost utile nu este deloc ceva ieşit din comun.

Acest tipar este evident în special în cazul lucrurilor care au importanţă şi consecinţe spirituale deosebite. De exemplu, o relatare dintr-un volum de scripturi cunoscut sub numele de Cartea lui Mormon ne învaţă despre visul unui profet şi conducător din vechime, pe nume Lehi. Elementul principal din visul lui Lehi este pomul vieţii – o reprezentare a „dragostei lui Dumnezeu” care este „de dorit mai presus de toate lucrurile” şi care este „cea mai plăcută sufletului” (1 Nefi 11:22–23; vezi, de asemenea, 1 Nefi 8:12, 15).

Lehi a explicat:

„Şi s-a întâmplat că am mers şi am luat din fructul acela; şi am văzut că era mai dulce decât orice gustasem eu vreodată. Da, şi am văzut că fructul acela era alb, mai alb decât orice alt lucru alb am văzut vreodată.

Şi cum gustam din fructul acela, el îmi umplea sufletul de o bucurie foarte mare; prin urmare, am început să doresc ca şi familia mea să ia din el” (1 Nefi 8:11–12; subliniere adăugată).

Cea mai mare manifestare a dragostei lui Dumnezeu faţă de copiii Săi este slujirea din viaţa muritoare, sacrificiul ispăşitor şi învierea Domnului Isus Hristos. Fructul pomului poate fi considerat un simbol al binecuvântărilor ispăşirii Salvatorului.

Reacţia imediată a lui Lehi, după ce a luat din fructul pomului şi a avut parte de mare bucurie, a fost aceea că a avut o dorinţă şi mai mare de a-l împărţi cu membrii familiei sale şi de a le sluji acestora. Astfel, întorcându-se spre Hristos, el s-a întors şi către alţii dând dovadă de dragoste şi slujire.

O altă relatare importantă din Cartea lui Mormon descrie ce i s-a întâmplat unui bărbat pe nume Enos după ce rugăciunea lui sinceră şi fierbinte a fost auzită de Dumnezeu şi şi-a primit răspunsul.

El a spus:

„Şi sufletul meu flămânzea; şi am îngenuncheat înaintea Făcătorului meu şi am strigat către El în rugăciune fierbinte şi implorare pentru sufletul meu; şi cât e ziua de lungă L-am implorat; da, iar atunci când veni noaptea, eu încă îmi ridicam glasul ca să ajungă la ceruri.

Şi iată a venit un glas către mine, zicând: Enos, păcatele tale îţi sunt iertate, iar tu vei fi binecuvântat.

Iar eu, Enos, am ştiut că Dumnezeu nu putea să mintă; prin urmare, vina mea a fost ştearsă.

Şi am spus: Doamne, cum se face asta?

Iar El a spus către mine: Datorită credinţei tale în Hristos pe care tu niciodată nu L-ai auzit sau văzut până acum… Prin urmare, du-te; credinţa ta te-a făcut întreg.

Acum s-a întâmplat că, atunci când am auzit aceste cuvinte, am început să simt o dorinţă pentru bunăstarea fraţilor mei, nefiţii; prin urmare, mi-am golit tot sufletul în faţa lui Dumnezeu pentru ei” (Enos 1:4–9; subliniere adăugată).

Pe măsură ce Enos s-a întors către Domnul „cu toată inima” (2 Nefi 31:13), preocuparea sa cu privire la bunăstarea membrilor familiei sale, a prietenilor şi cunoştinţelor sale a crescut de asemenea.

Lecţia trainică pe care o învăţăm din aceste două relatări se referă la cât de important este să avem parte în propriile vieţi de binecuvântările ispăşirii lui Isus Hristos înainte de a putea oferi slujire sinceră şi adevărată, care înseamnă mult mai mult decât nişte simple acţiuni mecanice. Asemenea lui Lehi, Enos şi băieţelului nostru din întâmplarea pe care am relatat-o, noi, în calitate de membri ai Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă, am simţit chinul asociat incertitudinii spirituale şi păcatului. De asemenea, am simţit curăţarea, pacea în conştiinţă, vindecarea şi reînnoirea spirituală şi îndrumarea obţinute doar învăţând şi punând în practică principiile Evangheliei Salvatorului.

Ispăşirea lui Isus Hristos oferă înălbitorul necesar pentru a fi făcuţi puri şi curaţi, unguentul calmant care să vindece rănile spirituale şi să îndepărteze sentimentul de vinovăţie şi protecţia care ne ajută să fim credincioşi la bine şi la rău.

Adevărul absolut există

Dumneavoastră, membri ai familiei şi prieteni, care nu sunteţi membri ai Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă, am încercat să vă explic principalele motive pentru care noi suntem misionari.

Există adevăr absolut într-o lume care dispreţuieşte şi respinge din ce în ce mai mult noţiunea de absolut. La un moment dat, în viitor, „orice genunchi [se va pleca]” şi „orice limbă [va mărturisi] spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul” (Filipeni 2:10–11). Isus Hristosul este, în mod absolut, Singurul Fiu Născut al Tatălui Etern. Ca membri ai Bisericii Sale, noi depunem mărturie că El trăieşte şi că Biserica Sa a fost restaurată în plenitudinea ei în aceste zile din urmă.

Invitaţiile pe care noi vi le facem de a învăţa şi a pune la încercare mesajul nostru sunt rezultatul efectelor pozitive pe care Evanghelia lui Isus Hristos le-a avut în vieţile noastre. Poate că, uneori, suntem stângaci, direcţi sau chiar insistenţi în încercările noastre. Simpla noastră dorinţă este de a vă împărtăşi adevărurile care au o mare valoare pentru noi.

În calitatea mea de unul dintre apostolii Domnului şi cu toată puterea sufletului meu, depun mărturie despre divinitatea şi realitatea Lui. Şi vă invit: „Veniţi de vedeţi” (Ioan 1:39), în numele sacru al lui Isus Hristos, amin.