Să salvăm fiind uniţi

Vârstnicul Chi Hong (Sam) Wong

din Cei Şaptezeci

Pentru a-L ajuta pe Salvator, trebuie să fim uniţi şi să lucrăm în armonie. Toată lumea, fiecare poziţie, fiecare chemare este importantă.

Îl auzim adesea pe preşedintele Thomas S. Monson spunând: „[Întindeţi-vă] braţele pentru a salva”. Îmi vine în minte o relatare din Noul Testament. Aceasta ilustrează perfect modul în care membrii şi misionarii se pot uni şi pot lucra împreună în consiliile episcopiilor pentru a-şi întinde braţele şi a salva. Relatarea se găseşte în Marcu 2:1–5. Descopăr faptul că experienţele pe care le-a folosit Isus pentru a ne învăţa anumite doctrine sau principii sunt mereu pline de inspiraţie şi uşor de înţeles.

Unul dintre protagoniştii acestei relatări era un bărbat care suferea de paralizie, cineva care nu se putea mişca fără ajutor. Acest bărbat trebuia să rămână mereu acasă aşteptând să primească ajutor.

În zilele noastre, am putea citi această relatare în felul următor. Patru persoane aveau de îndeplinit o însărcinare din partea episcopului de a vizita acasă un bărbat care suferea de paralizie. Pot vedea că una dintre ele venea din partea Societăţii de Alinare, una din partea Cvorumului vârstnicilor, una din partea Preoţiei aaronice şi ultima, dar nu cea din urmă, era un misionar cu timp deplin. În ultimul consiliu al episcopiei, după ce se sfătuiseră împreună cu privire la nevoile din cadrul episcopiei, episcopul oferise însărcinări „de salvare”. Acestea patru au fost desemnate să-l ajute pe acest bărbat care suferea de paralizie. Nu puteau aştepta ca el să vină la biserică de unul singur. Trebuiau să-l viziteze acasă la el. Trebuiau să-l caute şi să-l găsească, aşa că au pornit. Bărbatul urma să fie adus la Isus.

„Au venit la El nişte oameni care I-au adus un slăbănog, purtat de patru inşi” (Marcu 2:3).

Totuşi, încăperea era prea aglomerată. Nu au putut intra pe uşă. Sunt sigur că au încercat toate variantele la care s-au putut gândi, dar pur şi simplu nu au putut intra. Lucrurile nu au decurs la fel de uşor cum au planificat. În procesul lor de „a salva” au apărut obstacole. Dar nu au renunţat. Nu au abandonat bărbatul paralitic lângă uşă. S-au sfătuit împreună ce să facă în continuare – cum ar putea să-l ducă pe bărbat la Isus pentru a fi vindecat. Cel puţin pentru ei, lucrarea de a-L ajuta pe Isus Hristos să salveze suflete nu era niciodată prea solicitantă. Au venit cu un plan – nu era unul uşor, dar au acţionat.

„Fiindcă nu puteau să ajungă până la El, din pricina norodului, au desfăcut acoperişul casei unde era Isus şi, după ce l-au spart, au coborât pe acolo patul în care zăcea slăbănogul” (Marcu 2:4).

L-au urcat pe acoperiş. Presupunând că nu existau scări exterioare pentru a urca, trebuie să fi fost nevoie de ceva timp pentru ca toată lumea să urce pe acoperiş. Cred că totul s-a întâmplat astfel: tânărul băiat din episcopie trebuie să fi fost primul care s-a urcat pe acoperiş. Deoarece era tânăr şi plin de energie, acest lucru nu trebuie să fi fost prea dificil pentru el. Colegul său învăţător de acasă din Cvorumul vârstnicilor şi tânărul şi puternicul misionar cu timp deplin trebuie să fi împins tare de jos. Sora de la Societatea de Alinare trebuie să-i fi încurajat şi să le fi amintit să aibă grijă. Apoi, bărbaţii au dat la o parte acoperişul în timp ce sora continua să-l aline pe bărbatul care aştepta să fie vindecat – să se poată deplasa de unul singur şi să fie liber.

Pentru o astfel de însărcinare de a salva era nevoie ca toţi să lucreze împreună. Într-un astfel de moment crucial, era nevoie de coordonare foarte atentă pentru a-l coborî prin acoperiş pe bărbatul paralitic. Cei patru oameni trebuiau să fie uniţi şi să lucreze în armonie. Nu putea exista nicio neînţelegere între ei. Trebuiau să coboare bărbatul paralitic în acelaşi ritm. Dacă cineva ar fi dat drumul la frânghie mai repede decât ceilalţi trei, bărbatul ar fi căzut din pat. El nu s-ar fi putut ţine de pat din pricina faptului că era slăbit.

Pentru a-L ajuta pe Salvator, trebuie să fim uniţi şi să lucrăm în armonie. Toată lumea, fiecare poziţie, fiecare chemare este importantă. Trebuie să fim uniţi în Domnul nostru, Isus Hristos.

În cele din urmă, bolnavul paralitic a fost adus înaintea lui Isus. „Când le-a văzut Isus credinţa, a zis slăbănogului: «Fiule, păcatele îţi sunt iertate!»” (Marcu 2:5). Isus a dat dovadă de milă faţă de el şi l-a vindecat – nu doar fizic, ci şi spiritual: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate”. Nu este acesta un lucru minunat? Nu am dori ca acest lucru să ni se întâmple tuturor? Cu siguranţă că eu mi l-aş dori.

Cunoaştem vreo persoană în viaţa noastră care suferă de paralizie spirituală, o persoană care, pur şi simplu, nu se poate întoarce în Biserică de una singură? Aceasta ar putea fi unul dintre copiii noştri, unul dintre părinţii noştri, soţul sau soţia ori un prieten.

Acum, având şi mai mulţi misionari cu timp deplin în fiecare congregaţie a Bisericii, ar fi înţelept din partea episcopilor şi preşedinţilor de ramură să profite mai bine de ei în consiliile episcopiilor şi ramurilor. Episcopul poate invita fiecare membru al consiliului episcopiei să aducă o listă cu nume ale celor care ar putea avea nevoie de sprijin. Membrii consiliului episcopiei se vor sfătui foarte bine împreună referitor la cum ar putea ajuta cel mai mult. Episcopii vor asculta cu atenţie ideile şi vor desemna însărcinări.

Misionarii cu timp deplin sunt resurse minunate pentru episcopii în aceste eforturi de a salva. Ei sunt tineri şi plini de energie. Le place să aibă o listă de nume ale unor oameni cu care pot lucra. Le face plăcere să lucreze împreună cu membrii din episcopie. Ei ştiu că acestea sunt ocazii minunate de a găsi oameni. Sunt dedicaţi scopului de a întemeia împărăţia Domnului. Ei au o mărturie puternică că vor deveni mai asemănători lui Hristos pe măsură ce participă la aceste eforturi de salvare.

În final, permiteţi-mi să vă împărtăşesc încă o comoară ascunsă în această relatare din scripturi. Se găseşte în versetul 5: „Când le-a văzut Isus credinţa” (subliniere adăugată). Nu am observat acest detaliu în trecut – credinţa [lor]. Şi credinţa noastră unită va influenţa bunăstarea altora.

Cine erau acei oameni la care Se referea Isus? Puteau fi foarte bine cei patru care l-au cărat pe bărbatul paralitic, bărbatul în sine, oamenii care se rugaseră pentru el şi toţi cei care ascultau predica lui Isus şi se bucurau în inimile lor pentru miracolul care urma să aibă loc. Puteau fi, de asemenea, un soţ sau o soţie, un părinte, un fiu sau o fiică, un misionar, un preşedinte de cvorum, o preşedintă a Societăţii de Alinare, un episcop şi un prieten depărtat. Cu toţii ne putem ajuta unii pe alţii. Trebuie să fim mereu angajaţi cu sârguinţă în a căuta să-i salvăm pe cei aflaţi la nevoie.

Depun mărturie că Isus Hristos este un Dumnezeu al miracolelor. Isus Hristos ne iubeşte pe toţi şi are puterea să salveze şi să vindece atât fizic, cât şi spiritual. În timp ce Îl ajutăm în misiunea Sa de a salva suflete, şi noi vom fi salvaţi. Vă mărturisesc astfel, în numele sacru al lui Isus Hristos, amin.