Un model pentru obţinerea păcii
Pacea pe care noi toţi o căutăm o putem obţine atunci când acţionăm – învăţând de la Isus Hristos, ascultând cuvintele Sale şi umblând alături de El.
Cu câţiva ani în urmă, fiica noastră şi ginerele nostru au fost chemaţi să predea împreună o clasă a Societăţii Primare la care participau cinci băieţi energici în vârstă de patru ani. Fiica noastră avea responsabilitatea de a preda, iar ginerele nostru de a se asigura că aceşti copii aveau un comportament adecvat; dându-şi toată silinţa pentru a păstra o atmosferă liniştită în mijlocul haosului ocazional, pentru a putea preda copiilor principii ale Evangheliei.
În timpul unei ore foarte dificile, după ce ginerele nostru l-a avertizat de mai multe ori pe unul dintre băieţei, care era plin de energie, l-a scos afară din clasă. Îndată ce au ieşit din clasă, şi chiar în momentul în care ginerele nostru se pregătea să vorbească cu băieţelul despre comportamentul său şi despre faptul că trebuia să-i găsească părinţii, băieţelul l-a oprit pe ginerele nostru înainte ca acesta să poată spune ceva şi, ţinând o mână în aer şi vizibil emoţionat, a izbucnit: „Uneori îmi este greu să mă gândesc la Isus!”
În călătoria noastră prin viaţa muritoare, oricât de minunată este destinaţia dorită şi oricât de palpitantă se dovedeşte a fi călătoria, noi toţi vom avea parte de încercări şi tristeţe de-a lungul ei. Vârstnicul Joseph B. Wirthlin ne-a învăţat: „Dar cadranul de pe roata suferinţei ne indică, în final, pe fiecare dintre noi. Într-un moment sau altul, fiecare trebuie să treacă prin durere. Nimeni nu este scutit”. „Domnul, în înţelepciunea Sa, nu apără pe nimeni de durere sau de tristeţe.” Cu toate acestea, capacitatea noastră de a merge pe acest drum în pace depinde, în mare parte, de faptul dacă ne este greu sau nu să ne gândim la Isus.
Pacea minţii, pacea conştiinţei şi pacea inimii nu sunt obţinute în funcţie de abilitatea noastră de a evita încercările, tristeţea sau durerea. În pofida rugăciunilor noastre sincere, nu vom putea evita toate furtunile, nu toate infirmităţile vor fi vindecate şi e posibil să nu înţelegem pe deplin fiecare doctrină, principiu sau practică propovăduită de profeţi, văzători şi revelatori. Cu toate acestea, ne-a fost promisă pacea – cu o condiţie (ce trebuie îndeplinită).
În Evanghelia după Ioan, Salvatorul ne-a învăţat că, în pofida necazurilor vieţii, putem să ne bucurăm; putem să sperăm şi nu trebuie să ne temem, deoarece El a declarat: „[Veţi avea pace] în Mine”. Credinţa în Isus Hristos şi în sacrificiul Său ispăşitor este şi va fi întotdeauna primul principiu al Evangheliei şi temelia pe care ne clădim speranţa pentru „pace în această lume şi viaţă veşnică în lumea care va veni.
Pentru a avea sprijin în timp ce căutăm pacea în mijlocul încercărilor zilnice ale vieţii, ne-a fost oferit un model simplu de a ne păstra gândurile concentrate asupra Salvatorului, care a spus: „Învaţă de la Mine şi ascultă cuvintele Mele; umblă în umilinţa ce vine din Spiritul Meu şi vei avea pace în Mine. Eu sunt Isus Hristos”.
Învaţă de la Mine, ascultă cuvintele Mele şi umblă în umilinţa ce vine din Spiritul Meu – trei paşi însoţiţi de o promisiune.
Primul pas: „Învaţă de la mine”
În Isaia citim: „Popoarele se vor duce cu grămada la el şi vor zice: «Veniţi, să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările lui»”.
În templele tot mai numeroase care sunt construite pe întregul pământ, învăţăm despre Isus Hristos şi despre rolul Său în planul Tatălui, în calitate de Creator al acestei lumi, de Salvator şi Mântuitor al nostru şi sursa păcii noastre.
Preşedintele Thomas S. Monson ne-a învăţat: „Lumea poate fi un loc plin de încercări şi dificil în care să trăim… Când dumneavoastră şi cu mine mergem la casele sfinte ale lui Dumnezeu, când ne amintim de legămintele pe care le facem acolo, vom fi mult mai capabili să suportăm fiecare încercare şi să biruim fiecare ispită. În aceste sanctuare sacre noi vom găsi pace”.
Cu câţiva ani în urmă, în timp ce slujeam în America de Sud am participat la o conferinţă de ţăruş unde am întâlnit un cuplu care plângea pierderea recentă a bebeluşului lor.
La acea conferinţă, în timpul unui interviu, l-am întâlnit pentru prima dată pe fratele Tumiri şi am aflat despre pierderea lui. În timp ce vorbeam, mi-a spus că motivul tristeţii sale nu era datorat doar pierderii fiului său, ci şi gândului că nu-l va mai vedea niciodată. Mi-a explicat faptul că, în calitate de membri relativ noi ai Bisericii, ei economisiseră suficienţi bani pentru a merge la templu o dată, înainte de naşterea băiatului, şi fuseseră pecetluiţi unul cu celălalt şi împreună cu cele două fiice ale lor. Apoi, mi-a povestit cum au economisit bani pentru o nouă călătorie la templu, dar nu reuşiseră să-l ducă şi pe băieţelul lor, pentru a fi pecetluiţi şi cu el.
Dându-mi seama că e posibil să fie vorba de o neînţelegere, i-am explicat că-şi va vedea fiul din nou, dacă rămânea credincios, deoarece rânduiala care-l pecetluise cu soţia şi fiicele sale era suficientă pentru a-l pecetlui şi cu fiul său, care se născuse în legământ.
Apoi, m-a întrebat dacă aş putea să vorbesc cu soţia sa, care era de neconsolat de la moartea fiului lor, ce avusese loc în urmă cu două săptămâni.
Duminică după-amiaza, după conferinţă, m-am întâlnit cu sora Tumiri şi i-am explicat şi dânsei această doctrină glorioasă. Fiind încă foarte îndurerată, însă având acum şi o rază de speranţă, m-a întrebat cu lacrimi în ochi: „Chiar voi putea să-mi ţin din nou băieţelul în braţe? Este el cu adevărat al meu pentru totdeauna?” Am încredinţat-o că dacă-şi ţine legămintele, puterea de pecetluire din templu, care are efect datorită autorităţii lui Isus Hristos, îi va permite, cu adevărat, să fie din nou cu fiul ei şi să-l ţină în braţe.
Cu toate că sora Tumiri avea inima frântă din cauza pierderii fiului ei, a plecat de la acea întâlnire cu lacrimi de recunoştiinţă şi fiind plină de pace datorită rânduielilor sacre din templu, care sunt făcute posibile de către Salvatorul şi Mântuitorul nostru.
De fiecare dată când mergem la templu – în tot ceea ce auzim, facem şi spunem; în fiecare rânduială la care participăm; şi în fiecare legământ pe care-l facem – suntem îndrumaţi către Isus Hristos. Simţim pace în timp ce auzim cuvintele Sale şi învăţăm din exemplul Său. Preşedintele Gordon B. Preşedintele Hinckley ne-a învăţat: „Mergeţi la casa Domnului şi acolo veţi simţi Spiritul Său şi veţi comunica cu El şi veţi simţi o pace pe care nu o veţi găsi nicăieri altundeva”.
Al doilea pas: „Ascultă cuvintele Mele”
În Doctrină şi legăminte citim: „Fie prin propriul Meu glas, fie prin glasul slujitorilor Mei, este acelaşi lucru.” Din timpul lui Adam şi până la profetul nostru actual, Thomas Spencer Monson, Domnul a vorbit prin reprezentanţii Săi autorizaţi. Cei care aleg să asculte şi să se supună cuvintelor Domnului, după cum sunt ele transmise prin profeţii Săi, vor găsi siguranţă şi pace.
În Cartea lui Mormon, găsim multe exemple ale importanţei faptului de a urma sfatul profetului şi de a sta alături de profet, unul dintre aceste exemple fiind o lecţie pe care o învăţăm din viziunea lui Lehi despre pomul vieţii, care se găseşte în 1 Nefi capitolul 8. Niciodată nu a fost clădirea mare şi spaţioasă mai aglomerată sau zgomotul care vine de la ferestrele ei deschise niciodată nu a fost mai plin de batjocură, nu a oferit îndrumări mai greşite şi mai confuze decât în zilele noastre. În acest fragment citim despre două grupuri de oameni şi despre felul în care ei au răspuns strigătelor venite dinspre acea clădire.
Începând cu versetul 26, citim:
„Şi mi-am aruncat privirile împrejur şi am văzut pe partea cealaltă a râului cu apă o clădire mare şi spaţioasă …
Şi era plină de oameni… şi atitudinea lor era batjocoritoare şi arătau cu degetul pe cei care veniseră şi luaseră din frunct.
Şi, după ce au gustat din fruct, s-au ruşinat din cauza celor care îşi băteau joc de ei; şi au pornit-o pe căi nepermise şi au fost pierduţi”.
În versetul 33 citim despre alţii care au răspuns în mod diferit la ocara şi batjocura venită din partea celor din clădire. Lehi ne spune că oamenii din clădire „au arătat cu degetul cu dispreţ către mine şi către cei care, de asemenea, luau din fruct; dar noi nu i-am luat în seamă”.
O diferenţă importantă între cei care s-au ruşinat şi au pornit-o pe căi nepermise şi au fost pierduţi şi cei care nu au luat în seamnă batjocura venită din partea celor aflaţi în clădire, şi au rămas alături de profet, se găseşte în două expresii: prima „după ce au gustat” şi a doua „cei care… luau”.
Primul grup a ajuns la pom, a stat pentru o vreme alături de profet, însă doar a gustat din fruct. Deoarece nu au continuat să mănânce, ei au permis strigătelor venite dinspre clădire să-i afecteze şi să-i îndepărteze de profet pe căi nepermise, unde au fost pierduţi.
Cei care au continuat să mănânce din fruct au fost diferiţi de cei care au gustat şi apoi s-au îndepărtat. Aceşti oameni au ignorat zgomotul venit dinspre clădire, au stat alături de profet şi s-au bucurat de siguranţă şi pace. Angajamentul nostru faţă de Domnul şi faţă de slujitorii Săi nu poate să fie un angajament temporar. Dacă este aşa, suntem vulnerabili în faţa celor care caută să ne distrugă pacea. Pe măsură ce ascultăm ceea ce Domnul transmite prin slujitorii Săi autorizaţi, stăm în locuri sfinte şi nu putem fi mişcaţi.
Duşmanul ne oferă soluţii false care pot părea că ne oferă răspunsuri, însă ne îndepărtează şi mai mult de pacea pe care o căutăm. Ne oferă un miraj care poate părea adevărat şi sigur însă, în cele din urmă, asemeni clădirii mari şi spaţioase, se va prăbuşi şi-i va distruge pe toţi cei care caută pace înăuntrul zidurilor ei.
Adevărul se găseşte în simplitatea unui imn de la Societatea Primară: „Un profet a spus: Ţineţi poruncile. Căci dau pace, siguranţă”.
Al treilea pas: „Umblă în umilinţa ce vine din Spiritul Meu”
Oricât cât de mult ne îndepărtăm de cărare, Salvatorul ne invită să ne întoarcem şi să umblăm alături de El. Această invitaţie, să umblăm alături de Isus Hristos, este invitaţia de a-L însoţi în Ghetsimani şi din Ghetsimani pe Golgota şi de pe Golgota la Grădina Mormântului. Este o invitaţie să ţinem seama de măreţul Său sacrificiu ispăşitor, care este infinit şi are puterea de a ne ajuta în mod individual, şi să-l folosim. Este o invitaţie să ne pocăim, să apelăm la puterea Sa care purifică şi să apucăm braţele Sale iubitoare, care sunt întinse către noi. Este o invitaţie să fim liniştiţi.
Cu toţii am simţit, într-un anumit moment al vieţii noastre, durerea şi povara cauzate de păcat şi încălcare, deoarece „dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri şi adevărul nu este în noi”. Totuşi, „de vor fi păcatele [noastre] cum e cârmâzul”, pe măsură ce folosim ispăşirea lui Isus Hristos şi umblăm alături de El pocăindu-ne sincer, „se vor face albe ca zăpada”. Deşi am fost împovăraţi de vină, vom obţine pace.
Alma cel Tânăr a fost obligat să-şi recunoască păcatele atunci când a fost vizitat de un înger al Domnului. El a descris experienţa prin care a trecut astfel:
„Sufletul meu a fost sfâşiat în cel mai înalt grad şi torturat pentru toate păcatele mele…
Da, eu am văzut că m-am răzvrătit împotriva Dumnzeului meu şi că nu I-am ţinut poruncile Lui sfinte”.
Cu toate că păcatele lui erau grave şi în timp ce se chinuia astfel, el continuă:
„Mi-am amintit că am auzit profeţia tatălui meu către popor în legătură cu venirea unui Isus Hristos, un Fiu al lui Dumnezeu, ca să ispăşească pentru păcatele lumii…
Am implorat în inima mea: O, Isuse, Tu, Fiu al lui Dumnezeu, ai milă de mine”.
„Şi, niciodată, până când nu L-am implorat pe Domnul Isus Hristos pentru milă, nu am primit iertarea păcatelor mele. Dar iată, eu L-am implorat pe El şi am găsit pace în suflet”.
Asemenea lui Alma, şi noi putem să găsim pace în suflet pe măsură ce umblăm cu Isus Hristos, ne pocăim de păcatele noastre şi folosim în viaţa noastră puterea Sa care vindecă.
Pentru a obţine pacea pe care o căutăm e nevoie de mai mult decât de o dorinţă. E nevoie să acţionăm – învăţând de la El, ascultând cuvintele Sale şi umblând alături de El. Nu avem puterea de a controla tot ce se întâmplă în jurul nostru, însă avem puterea să controlăm felul în care punem în aplicare modelul pentru obţinerea păcii oferit de Domnul – un model care ne ajută să ne fie uşor să ne gândim adesea la Isus.
Depun mărturie că Isus Hristos este „calea, adevărul şi viaţa” şi că doar prin El putem să obţinem pacea adevărată în această viaţă şi viaţa eternă în lumea care va veni. În numele lui Isus Hristos, amin.