Până ce ne vom revedea

Să avem speranţă în viitor

Stan Pugsley

Autorul locuieşte în Arizona, SUA.

Aceleaşi vânturi care bat cu putere şi care ameninţă să ne doboare sunt cele care plantează seminţele schimbării şi progresului.

În data de 12 septembrie 2001, soţia mea şi cu mine mergeam înainte şi înapoi pe culoarele unuia dintre etajele unui spital din Tucson, Arizona, SUA, aşteptând ore îndelungate naşterea fiului nostru. Atât la televizorul din salonul nostru, cât şi la toate celelalte din tot spitalul se arătau continuu imagini cu ceea ce se întâmplase cu o zi înainte în oraşul New York – imagini cu cele două turnuri, care odată fixau orizontul acelui oraş, prăbuşindu-se. Imaginile, transmise ore în şir, ne-au făcut să fim extrem de neliniştiţi. Părea să fie cel mai nepotrivit moment pentru a aduce un copil pe lume – o lume care părea atât de întunecată şi de ameninţătoare.

Fiul nostru s-a născut în zorii zilei următoare. În timp ce-l ţineam în braţe pe copilaşul nostru, mă gândeam la evenimentele devastatoare din ultimele câteva zile, evenimente care m-au făcut să mă gândesc la incendiile care au avut loc în Rezervaţia naturală Yellowstone, în anul 1988. Flăcările mistuiseră aproximativ 800.000 de acri (323.750 hectare) de pădure. Distrugerea rezervaţiei părea totală. Imaginile de la ştiri arătau doar pământ pârjolit şi un fum gros şi negru pe cer. Niciun efort omenesc posibil nu mai putea să restaureze ce fusese pierdut. Se părea că nici măcar regenerarea neobosită şi vigoarea naturii nu mai puteau să facă faţă puterii nimicitoare a focului.

Şi totuşi, în primăvara următoare a avut loc un miracol – plante şi flori mici au început să iasă prin pământul carbonizat. Treptat, din ce în ce mai multe flori, din ce în ce mai mulţi arbuşti şi pomi au ieşit din pământ. Renaşterea rezervaţiei s-a produs lent, fiind plină de detalii mici şi glorioase dar, în timp, rezultatele au fost extraordinare.

În momentele de teamă care par să ne consume asemenea focului puternic din Yellowstone, în care credinţa şi speranţa noastră şi-au atins limitele, trebuie să ne aducem aminte că, sub noi, există o temelie sigură, solidă, mult mai puternică decât orice forţă diabolică pe care am putea-o întâlni. Helaman explică faptul că această temelie este „stânca Mântuitorului nostru, care este Hristos, Fiul lui Dumnezeu”. Dacă ne ţinem strâns de El, atunci „când diavolul îşi va trimite vânturile lui puternice, da, săgeţile lui în vârtejuri, da, atunci când ploaia lui cu pietre şi furtuna lui puternică vă va lovi, aceasta să nu aibă nicio putere asupra voastră ca să vă târască [spre] adâncul nefericirii şi al suferinţei fără de sfârşit, datorită stâncii pe care voi sunteţi zidiţi, care este o temelie sigură, o temelie pe care dacă oamenii zidesc, ei nu pot să cadă” (Helaman 5:12).

Când avem de-a face cu forţele furibunde ale diavolului şi cu ispite, putem să credem că influenţa mică şi simplă a Evangheliei este depăşită şi copleşită. Putem avea îndoieli şi putem avea sentimente de disperare în timp ce aşteptăm în zadar ca greşelile să fie îndreptate, durerea să fie alinată şi problemele rezolvate. Cu toate acestea, aceleaşi vânturi care bat cu putere asupra noastră plantează seminţe de schimbare şi progres, iar puterea imensă a Evangheliei lucrează, în linişte, sub solul existenţei pământeşti, pregătind o mie de seminţe mici de speranţă şi de viaţă.