Am avut destul pentru a împărţi

Brent Fisher, California, SUA

Mereu m-am gândit că a fi pregătit pentru situaţii de urgenţă înseamnă a avea grijă de mine şi de familia mea. Dar, în anul 1992, într-o dimineaţă de duminică, în sudul Floridei, am învăţat să privesc pregătirea dintr-un alt unghi. Uraganul Andrew, unul dintre cele mai distrugătoare şi costisitoare uragane care a lovit Statele Unite, a tulburat o vară frumoasă din Miami, Florida.

Locuiam temporar singur într-un apartament aproape de plajă, participam la un program de instruire de trei luni pentru slujba mea. Când am primit avertismentul referitor la uragan şi am aflat că trebuia să evacuăm ansamblul de apartamente în care locuiam, un asociat a rezervat camere la un hotel din regiunea continentală pentru toţi colegii şi pentru mine. Mi-am acoperit ferestrele cu scânduri şi mi-am împachetat lucrurile.

În aşteptarea unei vizite de o săptămână pe care soţia şi copiii mei aveau să mi-o facă, cumpărasem în avans destulă mâncare şi apă pentru familia mea compusă din şase persoane. Mă simţeam bine ştiind că exista un loc sigur în care puteam să merg şi că aveam mâncare suficientă pentru câteva săptămâni pe care puteam să o iau cu mine.

În timp ce mă pregăteam să plec la ora 10:30 dimineaţa, am avut un sentiment bun – totul era în regulă. Am îngenunchiat, mulţumindu-I Tatălui Ceresc pentru binecuvântările pe care mi le dăduse şi rugându-L să mă ajute în timpul furtunii care se apropia. Spre sfârşitul rugăciunii, Spiritul m-a îndemnat să spun: „Dacă există vreo persoană care va avea nevoie de ajutor, te rog să mă ajuţi să o găsesc”.

După câteva minute, o văduvă de vreo 80 de ani a bătut la uşa mea. „Îmi cer scuze”, mi-a spus. „Am greşit camera. Îl caut pe un prieten de-al meu.”

Era foarte agitată. Când am întrebat-o dacă o puteam ajuta cu ceva, a devenit temătoare şi a spus că nu ştia ce să facă şi încotro să meargă. Am întrebat-o unde locuia şi am mers împreună la apartamentul ei, am evaluat situaţia şi i-am spus care erau opţiunile ei.

I-am spus că firma la care lucram s-ar putea să mai aibă loc într-una din camerele de hotel şi am invitat-o să stea cu grupul nostru. A răsuflat uşurată. Am împachetat şi am securizat repede apartamentul şi lucrurile ei şi am rugat un coleg să-i ducă maşina la hotel.

Când mă pregăteam să plec, alte două văduve mi-au cerut ajutorul. Le-am ajutat să se liniştească pentru a se putea gândi limpede şi a-şi da seama unde să găsească adăpost. Când i-am luat unui coleg bagajul, o altă văduvă în vârstă mi-a cerut ajutorul. I-am pus lucrurile fragile în locuri sigure şi am ajutat-o să se pregătească să plece.

Între timp, alţi colegi de serviciu au invitat doi studenţi care locuiau pe o insulă să stea cu membrii grupului nostru la hotelul de pe continent. Singurele alimente pe care le aveau erau nişte biscuiti săraţi şi mai puţin de un litru de apă minerală. Din fericire, eu aveam destul pentru a împărţi nu numai cu ei, ci, de asemenea, cu toată lumea.

Ce binecuvântare a fost să fiu pregătit şi îndrumat de Domnul. Acest lucru mi-a permis să-i liniştesc pe alţii în timpul unei situaţii alarmante şi să fiu aproape tot timpul la dispoziţia altora fără să-mi fac griji pentru mine însumi. Am dobândit o mai mare apreciere pentru sfatul conducătorilor preoţiei de a fi pregătiţi.