Suntem mâinile Domnului
A-i căuta pe cei săraci şi a le sluji celor care suferă reprezintă o parte indispensabilă a faptului de a fi ucenic al lui Isus Hristos.
În primele zile ale Marii crize economice, şase preşedinţi de ţăruş din valea Salt Lake şi-au unit forţele pentru a putea face faţă vremurilor din ce în ce mai grele de sărăcie şi foamete care se anunţau şi care ameninţau să copleşească atât de mulţi membri ai Bisericii.1 Deşi criza economică i-a afectat pe oamenii de pretutindeni, Utah a fost, în mod deosebit, devastată.2
La acea vreme, conducătorii Bisericii aveau puţine resurse cu care să-i ajute pe cei nevoiaşi. Desigur, puteau folosi donaţiile de post, dar acele lipsuri enorme eclipsau toate situaţiile de acest gen cu care se confruntaseră în trecut. La începutul anilor 1900, sub îndrumarea Episcopatului care prezidează, a fost înfiinţat Biroul pentru angajări Deseret. Dar nu era pregătit pentru a face faţă unei situaţii atât de grave.
Aceşti şase conducători ai preoţiei ştiau că, dacă oamenii din ţăruşii lor trebuiau să fie ajutaţi, ei nu puteau să stea şi să aştepte. Trebuiau să acţioneze imediat. Au început prin a le da de lucru oamenilor. I-au organizat pe oameni şi i-au dus pe câmpuri, unde puteau strânge recolte. În schimbul muncii lor, fermierii recunoscători le-au dat cu mână largă de mâncare. Surplusul a fost dus la un depozit şi distribuit celor flămânzi. Pe măsură ce donaţiile au crescut, sfinţii au început să pună mâncarea în conserve pentru a o păstra. Acesta a reprezentat începutul programului de bunăstare modern.
După opt decenii, conducătorii din ziua de astăzi ai Bisericii din întreaga lume se uită la congregaţiile lor şi au aceeaşi determinare de a-i ajuta pe cei nevoiaşi.
În cadrul conferinţei generale din luna octombrie a anului 2011, preşedintele Dieter F. Uchtdorf, al doilea consilier în Prima Preşedinţie, a spus: „Prea des vedem nevoile celor din jurul nostru, sperând că cineva va apărea în mod miraculos de departe şi va răspunde acelor nevoi. Poate că aşteptăm experţi cu competenţe specializate pentru a rezolva probleme specifice. Când facem aceasta, noi ne privăm aproapele de slujirea pe care am putea s-o oferim şi ne privăm pe noi înşine de oportunitatea de a sluji. Deşi nu este nimic rău cu privire la experţi, să fim realişti: nu vor fi niciodată suficient de mulţi experţi pentru a rezolva toate problemele. În loc de aceasta, Domnul a pus la dispoziţie preoţia Sa şi felul în care ea este organizată în fiecare naţiune în care este stabilită Biserica”3.
Acest apel prin care li se cere membrilor şi conducătorilor locali ai Bisericii să acţioneze sub inspiraţia Duhului Sfânt i-a determinat pe mulţi din întreaga lume, aşa cum a spus şi preşedintele Uchtdorf, să „[afle] singuri ce trebuie făcut”4. Şi-au suflecat mânecile şi au avut grijă să-şi „[amintească] în toate lucrurile de cei săraci şi de cei nevoiaşi, de cei bolnavi şi de cei chinuiţi” (D&L 52:40).
Ecuador
În timp ce episcopul Johnny Morante din Guayaquil, Ecuador, analiza situaţia membrilor din episcopia sa, devenea din ce în ce mai îngrijorat. Prea multe familii se chinuiau să aibă lucrurile de primă necesitate. El dorea să îi ajute, aşa că s-a consultat cu ceilalţi conducători ai episcopiei şi, apoi, I-a prezentat situaţia Domnului.
Întrucât oportunităţile de angajare din zonă erau mici, a început să lucreze cu un grup de 11 surori, încurajându-le să încerce să pornească o mică afacere. Aceste surori au observat că exista o cerere pentru produse de curăţat casnice ieftine şi de bună calitate şi s-au întrebat dacă nu cumva era posibil ca ele să producă şi să vândă astfel de produse în comunitatea lor. Dar cum să înveţe să facă astfel de produse?
Între timp, episcopul Morante şi-a dat seama că avea o soră în episcopia sa care era şomeră şi care lucrase în calitate de chimistă în domeniul farmaceutic. Când cele 11 surori au întrebat-o dacă le putea ajuta, ea a fost încântată să le înveţe să facă produse sigure şi de calitate.
Ele au dezvoltat un plan de afaceri, au stabilit în ce zone ale comunităţii va lucra fiecare, au ales produsele pe care urmau să le producă şi au conceput ambalajele şi etichetele.
În câteva luni, şi-au făcut o listă de clienţi şi câştigau suficienţi bani pentru a ieşi din sărăcie şi pentru a asigura cele necesare propriilor familii.
Când directorii unei companii farmaceutice locale au aflat despre această iniţiativă, au devenit interesaţi de povestea chimistei şomere. În cele din urmă, au chemat-o la un interviu şi au angajat-o pentru a supraveghea producţia lor.
Rusia
În episcopia Rechnoy din Moscova, Rusia, Galina Goncharova, care slujea în calitate de istoric al episcopiei, a alunecat pe gheaţă şi şi-a rupt ambele braţe. A fost dusă la spital şi braţele i-au fost puse în ghips. Nu se putea hrăni sau îmbrăca singură. Nu putea să-şi pieptene părul şi nici măcar să răspundă la telefon.
Când ceilalţi membri ai episcopiei au aflat ce a păţit, ei au reacţionat imediat. Deţinătorii preoţiei i-au dat o binecuvântare şi au stabilit cu surorile de la Societatea de Alinare un program de vizite prin care se puteau asigura că această soră minunată era bine şi avea toate cele necesare.
Vladimir Nechiporov, conducătorul muncii misionare din cadrul episcopiei, a spus: „Ne-am amintit de o cuvântare rostită în cadrul conferinţei generale despre o statuie care-L întruchipa pe Hristos fără mâini.5 La baza statuii, cineva a pus o placă pe care scria: «Voi sunteţi mâinile Mele». În timpul celor câteva săptămâni în care această soră minunată nu şi-a putut folosi mâinile, membrii episcopiei Rechnoy au trăit ei înşişi învăţătura povestirii respective. Noi am fost, la propriu, mâinile ei”.
Filipine
Când furtuna tropicală Washi s-a abătut asupra insulelor Filipine în anul 2011, a adus cu sine un potop de apă şi vânt puternic. Aproximativ 41.000 de case au fost avariate şi peste 1.200 de oameni şi-au pierdut viaţa.
Înainte de inundaţie, Max Saavedra, preşedintele ţăruşului Cagayan de Oro, Filipine, a simţit îndemnul de a forma o echipă de intervenţie pentru cazuri de urgenţă ale ţăruşului. A organizat comitete pentru a îndeplini diferite sarcini – de la căutarea şi salvarea celor în pericol, până la acordarea primului ajutor şi la oferirea de alimente, apă şi îmbrăcăminte.
După ce apele inundaţiei s-au retras până la un nivel care să nu pună viaţa în pericol, conducătorii şi membrii Bisericii s-au mobilizat. Ei s-au asigurat că fiecare membru este în siguranţă şi au evaluat pagubele. Un membru a oferit bărci pneumatice pentru a salva membrii blocaţi de ape. S-au deschis casele de întruniri pentru a se oferi adăpost tuturor celor care aveau nevoie de mâncare, îmbrăcăminte, pături şi de un loc de dormit temporar. A fost nevoie urgentă de apă potabilă, astfel încât preşedintele Saavedra a contactat o firmă locală care deţinea o maşină de pompieri şi ei au transportat apă potabilă centrelor de sinistraţi aflate în incinta caselor de întruniri. Membrii cu pregătire medicală profesională i-au ajutat pe cei răniţi.
După ce s-a ştiut situaţia fiecărui membru, preşedintele Saavedra şi echipa sa au vizitat şi alte centre de sinistraţi din oraş şi s-au oferit să-i ajute. Le-au adus mâncare şi alte provizii. Mulţi membri, deşi tocmai îşi pierduseră casele, au slujit altora în mod altruist imediat după încetarea furtunii. Când ploaia a încetat şi pământul s-a uscat, voluntari din trei ţăruşi din cadrul programului „O mână de ajutor de la mormoni” au distribuit provizii şi au ajutat la curăţenie.
Brazilia
În oraşul Sete Lagoas, Brazilia, există un adăpost pentru femei cu dizabilităţi ale căror vieţi au fost afectate de consumul de droguri. În fiecare zi, se luptau să supravieţuiască. Aveau un cuptor mic pe care îl foloseau pentru a face, zilnic, 30 de pâini. Deşi femeile primeau ceva ajutor de la o asociaţie umanitară locală, abia aveau ce mânca. Când conducătorii Bisericii din ţăruşul Sete Lagoas, Brazilia, au aflat despre nevoile acestor femei, au dorit să le ajute.
Au vorbit cu acele femei despre lucrurile de care aveau nevoie. Ele au spus că, dacă ar putea face mai multă pâine, nu numai că s-ar putea hrăni mai bine, dar ar putea şi să vândă câteva pâini pentru a câştiga nişte bani de care aveau atât de mare nevoie.
Conducătorii şi membrii Bisericii au conlucrat cu poliţia militară locală şi cu o şcoală din zonă pentru a îmbunătăţi condiţiile de trai ale acestor femei. Cu ajutorul unei donaţii umanitare a Bisericii şi cu cel al voluntarilor din Biserică şi din cadrul comunităţii, ei au putut să construiască o nouă brutărie – una în care femeile puteau face, zilnic, 300 de pâini.
Datorită câştigurilor avute, femeile de la brutărie au putut să aibă o primă angajată – una dintre femeile de la adăpost.
Lucrarea de bunăstare
Asemenea acelor conducători inspiraţi ai Bisericii de acum zeci de ani care au observat nevoile celor din jurul lor şi nu au refuzat să îi ajute, conducătorii şi membrii Bisericii de astăzi, din întreaga lumea, fac acelaşi lucru în zonele lor, în felul lor.
Când preşedintele Uchtdorf a vorbit membrilor Bisericii despre grija faţă de alţii, dânsul a spus: „Felul Domnului nu înseamnă să stăm pe malul unei ape învolburate şi să aşteptăm ca apa să se scurgă înainte ca noi să trecem. Înseamnă să ne adunăm împreună, să ne suflecăm mânecile, să trecem la treabă şi să construim un pod sau o barcă pentru a traversa dincolo de problemele noastre”6.
A-i căuta pe cei săraci şi a le sluji celor care suferă reprezintă o parte importantă a faptului de a fi ucenic al lui Hristos. Este lucrarea pe care Isus Hristos Însuşi a făcut-o când slujea celor din timpul Său. „Această lucrare de a asigura strictul necesar în felul Domnului nu este doar un alt articol simplu din catalogul programelor Bisericii”, a concluzionat preşedintele Uchtdorf. „Nu poate fi neglijată sau lăsată deoparte. Este un punct central al doctrinei noastre; este esenţa religiei noastre.”7