„Să găsim plenitudine prin Isus Hristos”, Liahona, ian. 2024.
Să îmbătrânim având credință
Să găsim plenitudine prin Isus Hristos
Regăsind de curând libertate, ocazii și aventuri după ce cuibul meu a fost părăsit, de ce nu m-am simțit împlinită? Ce lipsea?
Ilustrație de Dilleen Marsh.
Am început să plâng rugându-mă să am pace când fiul meu cel mai mic și-a completat cererea pentru a sluji ca misionar. Doream foarte mult ca el să meargă în misiune. Eu am fost. Am continuat să încerc să mă conving de acest lucru.
Îl iubesc pe Salvatorul meu și am fost sincer încântată de ocazia fiului meu de a împărtăși bucuria pe care o putem găsi prin Isus Hristos. Cu toate acestea, în adâncul meu, mi-era teamă de plecarea lui. Știam că nu avea să se mai întoarcă niciodată, cu adevărat. acasă după misiune. Chiar dacă ar fi locuit acasă, nu ar fi fost la fel.
Prietenii mei mi-au spus că etapa cuibului părăsit era minunată. Soțul meu și cu mine eram entuziasmați și așteptam cu nerăbdare libertatea și ocaziile pe care nu le avusesem în timp ce ne creșteam copiii.
Cu această nou-regăsită libertate, m-am cufundat într-o mulțime de activități. Am călătorit împreună cu soțul meu, am învățat să cânt la orgă pentru chemarea mea, am cântat alături de nepoții mei și am făcut muncă din templu și de întocmire a istoriei familiei.
Am găsit emoție și aventură. Am găsit autoperfecționare. Am găsit lucruri minunate.
Cu toate acestea, întotdeauna lipsea ceva. Ceva nu era încă acolo. Când fiul meu a plecat, a luat o parte mare din inima mea, pe care părea că nu o puteam înlocui.
După aproximativ un an de la plecarea fiului meu, am avut un acces de furie care era la fel ca orice acces de furie pe care copiii mei îl avuseseră când erau mici. Soțul meu s-a uitat la mine și a spus: „Michelle, trebuie să slujești”. M-am înscris pentru a avea o ocazie de a sluji.
Totuși, mă durea inima. Mi-a fost greu să mă implic în slujire sau în orice alte acțiuni care mă chemau. Cu toți copiii mei plecați, am simțit că viața mea nu va mai fi niciodată, cu adevărat, întreagă.
Într-o seară, când m-am rugat pentru ajutor, Spiritul m-a informat că simțeam golul care rezultă din pierdere – pierderea scopului. Am crezut că scăpasem de acea tristețe umplându-mi viața cu toate acele activități minunate.
Căutarea răspunsurilor
În timp ce căutam răspunsuri, am găsit următoarea afirmație din istoria profetului Joseph Smith: „Când pierdem [ceva sau pe cineva] asupra căruia ne-am îndreptat inima, ar trebui să fie un avertisment pentru noi… Afecțiunea noastră trebuie să fie orientată spre Dumnezeu și lucrarea Sa mai intens decât spre semenii noștri”1.
Un fulger de lumină a străpuns norul întunecat de deasupra inimii mele. Încercasem să-mi umplu adânca mâhnire cu lucruri, activități și experiențe – slujind, iubind, dezvoltând talente. Toate lucruri bune, dar ele nu mi-au umplut golul larg deschis. Ele nu m-au vindecat în modul în care aveam nevoie de vindecare.
Mi-am dat seama că acel tip de pace și împlinire pot veni doar prin Salvatorul nostru, Isus Hristos. Isus ne-a învățat: „Eu sunt calea, adevărul și viața” (Ioan 14:6). Doar prin El găsim bucurie, plenitudine, pace și mulțumire. Psalmul 16:11 spune: „Îmi vei arăta cărarea vieții; înaintea feței Tale sunt bucurii nespuse”.
Cum m-am schimbat
Viața nu s-a schimbat instantaneu. Inima mea nu s-a vindecat instantaneu. Dar știam pe ce trebuia să mă concentrez pentru ca acest lucru să se întâmple.
Rugăciunile mele s-au schimbat. Am început să-L rog pe Tatăl Ceresc să mă ajute să clădesc o relație mai puternică cu Salvatorul meu. Când mă descurajam, îmi aminteam, în mod conștient, că Isus Hristos era acolo pentru mine și, prin harul puterii Sale ispășitoare, El avea să mă ajute. Studiul meu din scripturi s-a concentrat mai mult asupra clădirii unei relații cu El. Mi-a luat timp, dar am continuat să-mi îndrept emoțiile, energia și gândurile către Isus Hristos.
Făcând acest lucru, întunericul greu a început să se ridice. Am găsit bucurie mai mare în micile fapte de slujire și dragoste în fiecare zi. Lumina și speranța mi-au luminat calea și au umplut golul din inima mea. Faptul de a-L pune pe Salvator pe primul loc mi-a oferit un înțeles mai profund și o bucurie mai profundă în fiecare aspect al vieții mele, de la a sluji la a petrece timp cu familia, de la a călători până la a-mi dezvolta talentele. Totul a devenit mai bogat cu Hristos în centru.
Călătoria fiecăruia prin etapele schimbătoare ale vieții este unică. Totuși, soluția la tristețile noastre este să răspundem chemării lui Hristos, care spune: „[Veniți] la Mine cu toată inima, iar Eu [vă] voi tămădui” (3 Nefi 18:32). Doar prin El vom găsi vindecare, pace, dragoste și bucurie adevărate.
Autoarea articolului locuiește în Utah, S.U.A.