Capitolul 21

Credinţa şi mărturia

„Realizarea supremă a vieţii este aceea de a-L găsi pe Dumnezeu şi de a şti că El trăieşte.”

Din viaţa lui Howard W. Hunter

Howard W. Hunter a început să-şi dezvolte mărturia la începutul copilăriei sale, în Boise, Idaho. Deşi tatăl său nu era, atunci, membru al Bisericii, mama sa l-a crescut conform principiilor Evangheliei. „De la ea am învăţat noi să ne rugăm”, îşi amintea el. „Copil fiind, am dobândit o mărturie datorită ei.”¹

Mărturia lui Howard a crescut de-a lungul anilor. Când avea în jur de 20 de ani şi trăia în Los Angeles, California, el a început să recunoască importanţa studierii Evangheliei în mod serios. El a scris: „Cu toate că, în cea mai mare parte a vieţii mele, participasem la clasele Bisericii, primul meu interes real faţă de Evanghelie a apărut într-o clasă a Şcolii de duminica, în Episcopia Adams, unde preda fratele Peter A. Clayton. El avea cunoştinţe vaste şi abilitatea de a-i inspira pe tineri. Am studiat lecţiile, am citit ceea ce ne dădea să citim în afara orelor de clasă şi am participat la discuţii despre temele repartizate… Mă gândesc la această perioadă din viaţa mea ca la perioada în care am început să înţeleg adevărurile Evangheliei. Am avut întotdeauna o mărturie despre Evanghelie, dar, dintr-o dată, am început s-o şi înţeleg”.²

După mai mulţi ani, preşedintele Hunter a explicat: „Vine un timp în care înţelegem principiile creării noastre şi cine suntem. Dintr-o dată, lucrurile ni se dezvăluie şi corzile inimilor noastre încep să vibreze. Aceasta este perioada în care primim o mărturie şi ştim, fără nicio îndoială, că Dumnezeu este Tatăl nostru – că El trăieşte, că El este real, că noi suntem literalmente copiii Săi”³.

Cu privire la credinţa şi mărturia preşedintelui Hunter, preşedintele Gordon B. Hinckley a spus:

„Pentru preşedintele Hunter… era măreaţa putere a credinţei. Era certitudinea cunoaşterii lucrurilor divine şi a lucrurilor eterne… [El] a avut o mărturie sigură şi precisă despre realitatea vie a lui Dumnezeu, Tatăl nostru Etern. El a declarat cu totală convingere mărturia sa despre divinitatea Domnului Isus Hristos, Mântuitorul omenirii”⁴.

Hristos înconjurat de oameni — „Cea mai importantă căutare este căutarea lui Dumnezeu – pentru a determina realitatea Sa, atributele Sale şi a dobândi o cunoaştere despre Evanghelia Fiului Său, Isus Hristos.”

Învăţături ale lui Howard W. Hunter

Prin credinţă, noi Îl putem găsi pe Dumnezeu şi putem şti că El trăieşte.

Realizarea supremă a vieţii este aceea de a-L găsi pe Dumnezeu şi de a şti că El trăieşte. Ca orice realizare demnă, acest lucru poate fi obţinut numai de cei care vor crede şi vor avea credinţă în ceea ce, la început, poate să nu fie evident.⁵

Când gândurile omului se îndreaptă către Dumnezeu şi spre lucrurile care Îi aparţin lui Dumnezeu, omul trece printr-o transformare spirituală. Aceasta îl înalţă din banalitate şi îi conferă un caracter nobil şi asemănător cu cel al lui Dumnezeu. Dacă avem credinţă în Dumnezeu, noi folosim una dintre legile importante ale vieţii. Forţa cea mai puternică în natura umană este puterea spirituală a credinţei.⁶

Cea mai importantă căutare este căutarea lui Dumnezeu – pentru a determina realitatea Sa, atributele Sale şi a dobândi o cunoaştere despre Evanghelia Fiului Său, Isus Hristos. Nu este uşor să dobândeşti o înţelegere perfectă despre Dumnezeu. Căutarea necesită efort permanent şi sunt unii care niciodată nu acţionează pentru a obţine această cunoaştere

O persoană trebuie să aibă credinţă, fie că ea caută să cunoască adevăruri ştiinţifice, fie că ea caută să-L descopere pe Dumnezeu. Credinţa este punctul de la care trebuie să pornim. Credinţa a fost definită în multe feluri, dar cea mai clasică definiţie a fost dată de autorul epistolei către evrei prin aceste cuvinte pline de înţeles: „Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd” (Evrei 11:1). Cu alte cuvinte, credinţa ne face încrezători în lucrurile pe care le sperăm şi ne convinge de lucrurile pe care nu le vedem… Cei care Îl caută sincer pe Dumnezeu nu-L văd, dar ei, prin credinţă, ştiu că El este real. Ea este mai mult decât speranţă. Credinţa este o convingere – o dovadă a lucrurilor care nu se văd.

Autorul epistolei către evrei [apostolul Pavel] continuă: „Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd” (Evrei 11:3). Credinţa este descrisă aici ca fiind faptul de a crede sau de a avea convingerea că lumea a fost creată prin cuvântul lui Dumnezeu. Pentru a dovedi acest lucru nu se pot prezenta mărturii, dar credinţa asigură cunoaşterea faptului că ceea ce vedem în minunile de pe pământ şi în toată natura a fost creat de Dumnezeu

Eu am convingerea absolută că Dumnezeu este real – că El trăieşte. El este Tatăl nostru Ceresc şi noi suntem copiii Săi de spirit. El a creat cerul şi pământul şi toate lucrurile de pe pământ şi este autorul legilor eterne prin care este condus universul. Aceste legi sunt descoperite puţin câte puţin, pe măsură ce omul îşi continuă căutarea, dar ele au existat întotdeauna şi vor rămâne veşnic neschimbate.⁷

Pentru a dobândi cunoaştere despre realitatea lui Dumnezeu, noi trebuie să facem un efort de credinţă, să facem voia Sa şi să ne rugăm pentru înţelegere.

Pentru a-L vedea pe Dumnezeu ca o realitate, trebuie să urmăm drumul pe care El l-a arătat pentru căutare. Calea este dificilă; este nevoie de credinţă şi efort şi nu este un drum uşor. Din acest motiv, mulţi oameni nu se dedică sarcinii grele de a-şi dovedi lor înşişi realitatea lui Dumnezeu. Dimpotrivă, unii aleg calea uşoară şi neagă existenţa Lui sau urmează drumul nesiguranţei urmat de sceptici

Uneori, credinţa înseamnă să crezi că ceva este adevărat când dovada nu este suficientă pentru a dobândi cunoaşterea. Noi trebuie să continuăm căutarea cunoaşterii şi să urmăm îndemnul: „Cereţi, şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide. Căci orişicine cere, capătă; cine caută, găseşte; şi celui care bate, i se deschide” (Matei 7:7-8)

În general, se crede că noi nu obţinem lucruri de valoare dacă nu suntem doritori să plătim un preţ. Un savant nu devine învăţat decât dacă îşi continuă munca şi efortul pentru a reuşi. Dacă nu este dispus să facă astfel, poate el să spună că nu există lucruri precum ştiinţa… Este tot la fel de absurd pentru om să spună că nu există Dumnezeu, deoarece el nu a avut dorinţa de a-L căuta…

Pentru ca un om să obţină o cunoaştere sigură despre realitatea lui Dumnezeu, el trebuie să trăiască potrivit poruncilor şi doctrinelor pe care le-a proclamat Salvatorul în timpul slujirii Sale… Cei care sunt dornici să caute, să depună efort şi să respecte voia lui Dumnezeu, vor dobândi cunoaşterea despre realitatea lui Dumnezeu.

Când un om L-a găsit pe Dumnezeu şi înţelege căile Sale, el înţelege că nimic din univers nu a apărut din întâmplare, ci toate lucrurile au rezultat dintr-un plan divin pregătit dinainte. Ce cunoaştere importantă vine în viaţa lui! El are parte de o înţelegere care depăşeşte cunoaşterea lumii. Frumuseţile lumii devin mai frumoase, ordinea universului începe să aibă mai mult înţeles şi toate creaţiile lui Dumnezeu sunt mai uşor de înţeles în timp ce el este martor la zilele lui Dumnezeu care vin şi pleacă şi la anotimpurile care urmează fiecare în ordinea lor.⁸

În timpul slujirii Sale, Hristos a explicat modul în care o persoană poate cunoaşte adevărul despre Dumnezeu. El a spus: „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu, sau dacă Eu vorbesc de la Mine” (Ioan 7:17). De asemenea, Învăţătorul a explicat voia Tatălui şi marea poruncă în acest mod: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău” (Matei 22:37). Cei care se vor strădui să facă voia lui Dumnezeu şi să ţină poruncile Sale vor primi revelaţie personală despre divinitatea lucrării Domnului, care depune mărturie despre Tatăl.

Celor care doresc înţelegere, cuvintele lui Iacov explică cum poate fi ea obţinută: „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată” (Iacov 1:5). Nu pare că Iacov se referea la o cunoaştere reală în sens ştiinţific, ci la revelaţia care vine de sus, care răspunde întrebărilor oamenilor ca rezultat al urmării acestui îndemn de a ne ruga

Astfel, avem formula pentru căutarea lui Dumnezeu şi instrumentele de realizare a căutării – credinţă, dragoste şi rugăciune. Ştiinţa a făcut lucruri minunate pentru om, dar ea nu poate realiza lucrurile pe care el trebuie să le facă pentru el însuşi, dintre care cel mai important este acela de a cunoaşte realitatea lui Dumnezeu. Sarcina nu este simplă; munca nu este uşoară; dar, după cum Învăţătorul a declarat: „Mare va fi răsplata lor şi veşnică va fi slava lor” (D&L 76:6).⁹

Trebuie să credem pentru a putea vedea.

Toma a vrut să vadă înainte de a crede.

În seara zilei învierii, Isus a apărut şi a stat în mijlocul ucenicilor Săi în camera încuiată. El le-a arătat mâinile Sale în care fuseseră bătute cuiele şi coasta Sa care fusese străpunsă de suliţă. Toma, unul dintre cei doisprezece, nu a fost prezent când s-a întâmplat aceasta, dar ceilalţi i-au povestit că Îl văzuseră pe Domnul şi că El le-a vorbit… Tomas a fost sceptic şi a spus ucenicilor:

„Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20:25)…

Într-un fel, Toma reprezintă, în general, atitudinea oamenilor din vremea noastră. El nu era mulţumit de niciun lucru pe care nu-l putea vedea, chiar dacă el fusese cu Învăţătorul şi cunoştea învăţăturile Sale cu privire la credinţă şi îndoială… Credinţa nu poate înlocui îndoiala atunci când cineva trebuie să simtă sau să vadă pentru a crede.

Toma nu a fost dornic să se bazeze pe credinţă. El dorea o dovadă reală a faptelor. El dorea cunoaştere, nu credinţă. Cunoaşterea are legătură cu trecutul, deoarece experienţele noastre din trecut sunt acele lucruri care ne dau cunoaştere, dar credinţa are legătură cu viitorul – cu necunoscutul pe care încă nu l-am trăit.

Noi ne gândim la Toma ca la cineva care călătorise şi vorbise cu Învăţătorul şi care fusese ales de către El. În sinea noastră, noi dorim ca Toma să se fi putut îndrepta spre viitor având încredere în lucrurile care nu erau vizibile şi nu să spună: „A vedea înseamnă a crede”

Credinţa ne dă încredere în lucruri care nu sunt vizibile.

O săptămână mai târziu, ucenicii erau, din nou, împreună în aceeaşi casă din Ierusalim. De această dată, Toma era cu ei. Uşa era încuiată, dar Isus a venit şi a stat în mijlocul lor şi le-a spus: „«Pace vouă!».

Apoi, a zis lui Toma: «Adu-ţi degetul încoace, şi uită-te la mâinile Mele; şi adu-ţi mâna, şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios»” (Ioan 20:26-27)

„«Tomo», i-a zis Isus, «pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut»” ([Ioan] 20:29).

Acest eveniment este una dintre marile lecţii ale tuturor timpurilor. Toma a spus: „A vedea înseamnă a crede”, dar Hristos a răspuns: „A crede înseamnă a vedea”

Exemplul clasic de credinţă este atribuit apostolului Pavel în epistola sa către evrei: „Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd” (Evrei 11:1).

Această declaraţie nu implică o cunoaştere perfectă, dar descrie credinţa ca fiind cea care dă unei persoane asigurare sau încredere în lucruri care, deocamdată, sunt în viitor. Aceste lucruri pot exista, dar ele sunt realizate prin credinţă. Credinţa dă un sentiment de încredere în ceva ce nu este vizibil sau pentru care nu poate fi adusă o dovadă absolută.

S-ar putea deduce că Toma îşi pierduse încrederea în viitor. El se uita la trecut. El voia o dovadă pentru ceva ce nu era vizibil. Cei care îşi pierd credinţa sau cei cărora le lipseşte credinţa şi trăiesc în trecut – pierd speranţa pentru viitor. Ce mare schimbare are loc în viaţa unei persoane care dezvoltă o credinţă trainică ce-i oferă siguranţă şi încredere.

Hristos cu omul orb — „Omul orb a crezut şi i s-a permis să vadă.”

Omul orb din naştere nu s-a îndoit; el a crezut în Salvator.

Dacă ne întoarcem la capitolul 9 din Ioan, citim despre o altă întâmplare, care a avut loc în Ierusalim, în care un om care se născuse orb şi-a primit vederea. Era ziua de sabat şi Isus era în vecinătatea templului când l-a văzut pe omul orb şi ucenicii Săi L-au întrebat:

„«Învăţătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?»

Isus a răspuns: «N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui; ci s-a născut aşa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.

Cât este ziuă, trebuie să lucrez lucrările Celui ce M-a trimis; vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze.

Cât sunt în lume, sunt Lumina lumii»” (Ioan 9:2-5).

Apoi, Isus a scuipat pe pământ şi a făcut tină din scuipat amestecat cu praful de pe pământ. El a uns ochii orbului cu tină şi i-a spus să meargă să se spele în scăldătoarea Siloamului. Dacă acesta ar fi fost Toma, s-ar fi dus el după cum i se poruncise sau ar fi adresat întrebarea: „Ce lucru bun poate veni din spălarea în apele stătătoare ale acelei scăldătoare murdare?” sau „Ce proprietăţi medicinale sunt în saliva amestecată cu praful de pe pământ?”. Acestea ar fi putut să pară întrebări rezonabile, dar dacă omul orb s-ar fi îndoit sau ar fi întrebat, el ar fi continuat să fie orb. Având credinţă, el a crezut şi a făcut ce a fost îndrumat. El s-a dus şi s-a spălat în scăldătoare şi s-a întors văzând. A crede înseamnă a vedea

„Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut.”

Omul orb a crezut şi i s-a permis să vadă. Toma a refuzat să creadă până când nu a văzut. Lumea este plină de oameni ca Toma, dar sunt mulţi la fel ca omul orb din Ierusalim. Misionarii Bisericii întâlnesc oameni din ambele categorii în fiecare zi când duc mesajul lor în lume, mesajul Evangheliei restaurate a lui Isus Hristos… Unii cred, au credinţă şi sunt botezaţi. Unii nu acceptă pentru că nu pot vedea sau simţi.

Nu există o dovadă absolută, concretă, tangibilă că Dumnezeu trăieşte, cu toate acestea, milioane de oameni ştiu că El trăieşte prin acea credinţă care constituie dovada lucrurilor nevăzute. Mulţi spun misionarilor: „Aş accepta botezul dacă aş putea crede că Joseph Smith a fost vizitat de Tatăl şi Fiul”. Pentru acest fapt nu există o dovadă absolută, concretă, tangibilă, dar pentru cei care sunt influenţaţi de Spirit, credinţa va sta în locul unor asemenea dovezi a lucrurilor nevăzute. Amintiţi-vă cuvintele Învăţătorului răstignit când a stat înaintea lui Toma:

„Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut” ([Ioan] 20:29).

Cei care cred, prin credinţă, vor vedea.

Adaug mărturia mea miilor de mărturii ale misionarilor că Dumnezeu trăieşte, că Isus este Salvatorul lumii, că cei care vor crede, prin credinţă, vor fi ajutaţi să vadă.¹⁰

Acţionând conform credinţei noastre suntem conduşi spre mărturia personală.

Copii fiind, noi am acceptat ca fapt lucrurile care ne-au fost povestite de părinţii noştri sau învăţătorii noştri datorită încrederii pe care am avut-o în ei. Un băieţel va sări dintr-un loc înalt fără frică dacă tatăl lui îi spune că îl va prinde. Micuţul are credinţa că tatăl lui nu-l va lăsa să cadă. Când copiii cresc, ei încep să gândească pentru ei înşişi, să-şi adreseze întrebări şi să aibă îndoieli despre acele lucruri care nu au o dovadă tangibilă. Privesc cu simpatie pe tinerii băieţi şi pe tinerele fete cărora le vin în gând îndoieli sincere şi se implică în marele conflict al rezolvării îndoielilor. Aceste îndoieli pot fi rezolvate, dacă ei doresc cu sinceritate să cunoască adevărul, prin depunerea unui efort moral, spiritual şi mental. Ei vor ieşi din conflict cu o credinţă mai fermă, mai puternică, mai mare datorită strădaniei lor. Ei vor fi trecut de la o credinţă simplă, plină de speranţă, prin îndoială şi conflict, la o credinţă temeinică şi reală care a devenit o mărturie.¹¹

Studenţii petrec ore întregi în laboratoare ştiinţifice făcând experimente pentru a găsi adevărul. Dacă vor face acelaşi lucru cu credinţa, rugăciunea, iertarea, umilinţa şi dragostea, ei vor dobândi o mărturie despre Isus Hristos, Autorul acestor principii.¹²

Evanghelia lui Isus Hristos nu este doar o Evanghelie a credinţei; ea este un plan de acţiune… El nu a spus „observaţi” Evanghelia Mea; El a spus „trăiţi conform principiilor” ei! El nu a spus „observaţi structura şi reprezentarea ei”; El a spus: „Mergeţi, faceţi, vedeţi, simţiţi, daţi, credeţi!”

Acţiunea este una dintre principalele baze ale mărturiei personale. Cea mai sigură mărturie este aceea care rezultă din experienţa personală. Când iudeii se îndoiau de doctrina propovăduită de Isus în templu, El a răspuns: „Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis pe Mine”. Apoi, a adăugat cheia spre mărturia personală: „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu, sau dacă Eu vorbesc de la Mine” (Ioan 7:16-17).

Auziţi imperativul în această declaraţie a Salvatorului? „Dacă vrea cineva să facă… va ajunge să cunoască!” Ioan a remarcat importanţa acestui imperativ şi a subliniat înţelesul acestuia în [epistola] lui. El a spus: „Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus” (1 Ioan 2:6).

Doar să spui, să accepţi, să crezi nu este suficient. Aceste lucruri sunt incomplete până când ceea ce implică ele nu rezultă în viaţa noastră conform acelei credinţe. Atunci, aceasta este cea mai bună sursă a mărturiei personale. O persoană ştie, deoarece a trăit aceasta. Ea nu trebuie să spună: „Fratele Jones spune că este adevărat şi eu îl cred”. Ea poate spune: „Am trăit conform acestui principiu în viaţa mea şi ştiu, prin experienţă personală, că funcţionează. Am simţit influenţa acestui principiu, am testat utilitatea lui practică şi ştiu că este bun. Eu pot depune mărturie din proprie cunoaştere că este un principiu adevărat”.

Mulţi oameni au o asemenea mărturie în viaţa lor şi nu recunosc valoarea ei. Recent, o tânără fată a spus: „Eu nu am o mărturie despre Evanghelie. Îmi doresc să fi avut. Eu îi accept învăţăturile. Ştiu că funcţionează bine în viaţa mea. Văd că ele funcţionează în vieţile altora. Dacă Domnul ar răspunde rugăciunilor mele şi mi-ar da o mărturie, aş fi una dintre cele mai fericite persoane din lume!”. Ceea ce voia această tânără fată era o intervenţie miraculoasă; cu toate acestea, ea văzuse deja miracolul Evangheliei care i-a adus o dezvoltare personală şi i-a înălţat spiritual viaţa. Domnul a răspuns rugăciunilor ei. Ea avea o mărturie, dar ea nu-şi dădea seama ce reprezenta aceasta.¹³

Ca apostol rânduit şi martor special al lui Hristos, vă depun mărturia mea solemnă că Isus Hristos este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu… Vă depun mărturia mea prin puterea Duhului Sfânt. Ştiu că Hristos este real ca şi când aş fi văzut cu ochii mei şi aş fi auzit cu urechile mele. Ştiu, de asemenea, că Spiritul Sfânt va confirma veridicitatea mărturiei mele în inimile tuturor celor care ascultă cu urechea credinţei.¹⁴

Sugestii pentru studiu şi predare

Întrebări

Preşedintele Hunter ne învaţă că „realizarea supremă a vieţii este aceea de a-L găsi pe Dumnezeu şi de a şti că El trăieşte” (secţiunea 1). Care este rolul credinţei în îndeplinirea acestei căutări? Ce experienţă v-a ajutat să ajungeţi să-L găsiţi pe Dumnezeu şi să ştiţi că El trăieşte?
Preşedintele Hunter spune că „sarcina nu este simplă; munca nu este uşoară” în dobândirea cunoaşterii realităţii lui Dumnezeu. De ce credeţi că este necesar un efort sincer din partea noastră pentru a dobândi această cunoaştere? De ce este ţinerea poruncilor importantă pentru a ajunge să-L cunoaştem pe Dumnezeu?
În secţiunea 3, preşedintele Hunter foloseşte antiteza dintre Toma şi omul orb pentru a ne învăţa că, dacă noi credem, vom putea vedea. Cum pot fi puse în practică, în vieţile noastre, învăţăturile preşedintelui Hunter cu privire la aceste povestiri? Cum v-a ajutat exercitarea credinţei să vedeţi?
Recapitulaţi învăţăturile preşedintelui Hunter referitoare la faptul că a acţiona conform credinţei noastre este cheia dobândirii mărturiei (secţiunea 4). Care sunt unele dintre căile prin care puteţi acţiona conform credinţei dumneavoastră? Cum poate credinţa să învingă îndoiala? Cum v-a ajutat faptul că aţi acţionat conform credinţei dumneavoastră să vă întăriţi mărturia?

Scripturi suplimentare

Ioan 17:3; Evrei 11:1-6; Alma 5:45-48; 30:4-41; 32:26-43; Eter 12:4, 6-22; Moroni 10:4-5; D&L 42:61

Ajutor pentru predare

„Adresaţi întrebări care le cer cursanţilor să găsească răspunsuri în scripturi şi în învăţăturile profeţilor din zilele din urmă” (Predarea, nu este chemare mai mare [1999], p. 62).