Schimbarea este o moștenire în SEB
Transmisiunea adunării anuale de instruire pentru S&I, 2021
marți, 19 ianuarie 2021
Sunt recunoscător pentru dumneavoastră și sunt încântat să petrec câteva minute cu dumneavoastră astăzi. Sunt recunoscător pentru Chad și echipa sa talentată și devotată care lucrează cu sârguință pentru a ajuta în această lucrare a Domnului. Este o binecuvântare s-o avem pe sora Jean B. Bingham alături astăzi și aștept cu nerăbdare mesajul dânsei. Dânsa este o conducătoare puternică și care inspiră, iar noi suntem recunoscători că slujește în cadrul Consiliului pentru Educație al Bisericii.
Când noi am luat în considerare implementarea unor schimbări importante în cadrul Seminarelor și Institutelor de Religie (S&I), eu am reflectat, de asemenea, la schimbările care au avut loc de-a lungul istoriei educației în Biserică. Acum câteva zile, am început să asociez ce se întâmpla în domeniul educației în Biserică cu istoria familiei mele. Părinții mamei mele s-au convertit la Biserică în Elveția când erau tineri adulți, așa că, în acea parte a familiei mele, generația mamei mele a fost prima al cărei drum s-a intersectat cu cel al educației în Biserică. Unii dintre strămoșii tatălui meu au devenit membri ai Bisericii mult mai devreme în această dispensație. Permiteți-mi să vă ofer câteva informații de bază despre câțiva dintre acei strămoși și să menționez, de asemenea, acțiunile privind educația în Biserică în timpul lor. Veți observa schimbări de-a lungul anilor – unele dintre ele majore.
Sarah Jane Angell, stră-străbunica mea era o fetiță când familia ei locuia în Kirtland, Missouri, și în Nauvoo. Ea a sosit în valea Salt Lake în anul 1848, când avea 14 ani, și a învățat la școlile pe care le avea comunitatea atunci în acele locuri.
Jarvis Johnson, care, în cele din urmă, s-a căsătorit cu Sarah, a locuit în Nauvoo, în adolescență. Orice educație a primit s-a petrecut la una dintre numeroasele școli din oraș. După ce sfinții au plecat din Nauvoo și s-au îndreptat spre vest, el s-a înrolat devenind membru al Batalionului Mormon, la vârsta de 17 ani. În timpul tinereții lui Sarah și a lui Jarvis și pe când erau tineri adulți, Biserica și persoanele din comunitățile lor au oferit ocazii de a dobândi educație, dar nu exista un sistem educațional al Bisericii așa cum îl știm astăzi.
Fiul lui Sarah și a lui Jarvis, Rais, este străbunicul meu. El a crescut în Utah și s-a dus la școală într-un oraș numit Honeyville. Clădirea era folosită atât pentru adunările Bisericii, cât și pentru școală. Charlotte, care, în cele din urmă, s-a căsătorit cu Rais, s-a dus la școală într-o localitate din apropiere, Call’s Fort, într-o clădire mică din piatră. Ei erau adolescenți la sfârșitul anilor 1870 și la începutul anilor 1880, cu câțiva ani înainte ca Biserica să-și fi deschis majoritatea unităților de învățământ. Pe măsură ce din ce în ce mai multe școli din orașe au devenit școli de stat, în timpul anilor 1880, în acestea nu se permitea predarea religiei. Acest lucru a declanșat o extindere a unităților de învățământ conduse de Biserică, după ce Rais și Charlotte își terminaseră studiile.
Rais a lăsat o relatare despre momentul în care a cerut-o în căsătorie pe Charlotte, căreia îi spunea Lottie. El a spus:
„Prima oară când am văzut-o pe Lottie, conducea un vehicul pentru vânzători ambulanți. Tatăl ei avea un magazin în fața casei lor. Ea arăta ca o margaretă. Mai târziu, am cunoscut-o la o seară de dans, am ieșit la întâlniri mai puțin de un an și, apoi, i-am cerut să-mi fie soție. A spus: «Nu mă placi». Am spus: «Ba da». Am fost logodiți trei luni”1.
Sunt destul de sigur că Rais nu ar fi avut succes ca scriitor de conversații pentru filme romantice, dar Charlotte s-a căsătorit cu el și au avut 12 copii.
Unul dintre acei 12 copii, Alphalus – căruia i se spunea „Alph” – este bunicul meu și a urmat cursurile Colegiului Brigham Young din Logan, Utah. Bunica mea pe nume Blanche a urmat și ea cursurile Colegiului Brigham Young, care era una dintre unitățile de învățământ ale Bisericii. Când ei erau cursanți, acesta era asemenea unui liceu combinat cu primii ani de facultate. În cadrul acestor unități de învățământ, cursanților li se predau atât subiecte laice, cât și religie și aveau o gamă completă de activități. Bunicul meu a jucat în echipele de baseball și de baschet, iar bunica mea era săritoare cu prăjina.
Primul program de seminar desfășurat în timpul orelor destinate cursurilor opționale a început, în orașul Salt Lake, în anul 1912 și, de acolo, programul a început să se răspândească în alte orașe. După ce aceste seminare au început să dovedească faptul că au oferit o temelie religioasă bună elevilor care urmau școlile publice, Biserica a luat hotărârea de a renunța la conducerea majorității unităților de învățământ, inclusiv a Colegiului Brigham Young. Datorită acestui lucru, următoarea generație din familia mea s-a dus la școli publice și la seminar.
Unul dintre fiii lui Alph și ai lui Blanche, Vere, este tatăl meu. Și-a adus aminte toată viața de învățătorii săi de la seminar. Mama mea, Winifred, a urmat, de asemenea, liceul și seminarul și își aducea aminte și ea de învățătorii ei.
În anul 1926, programul Institutul de Religie a început în Moscow, Idaho, și, până în anul 1928, al doilea institut a fost întemeiat în Logan, Utah. Ambii mei părinți au urmat cursurile Universității Statului Utah, în Logan, în timpul anilor 1940. La acea vreme, programul institutului era bine întemeiat în Logan, iar părinții mei s-au întâlnit mai întâi în cadrul unei activități a institutului. În cele din urmă, s-au căsătorit și, după nunta lor în Templul Logan, Utah, ei au ținut recepția cu ocazia nunții în clădirea institutului.
Eu am crescut în Logan, Utah, și am mers la același liceu și la același seminar ca mama mea. Acel liceu a fost, de fapt, fostul Colegiul Brigham Young. De asemenea, am petrecut o parte a unui an școlar în Monticello, Utah, și am fost în aceeași clasă de seminar cu o fată foarte minunată, cu un an mai tânără decât mine. Numele ei era Jill. De fapt, numele ei încă este Jill și, cu toate că nu sunt sigur că am fost mai bun la conversații romantice decât stră-străbunicul meu Rais, ea tot s-a căsătorit cu mine.
Am participat la seminar la sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970. Aceasta este perioada în care a avut loc o oarecare extindere inițială a seminarului și institutului în diferite părți ale lumii. Au fost unele experiențe cu clasele de seminar de dimineața devreme și unele experimente cu seminarul pentru cursanții care studiază acasă care au făcut ca expansiunea să fie posibilă în întreaga lume. Acelea au fost vremuri de încercare pentru cei de la S&I. Ei încercau să adapteze programele care erau stabilite în cadrul orelor destinate cursurilor opționale și în institutele din campusurile facultăților la circumstanțe foarte diferite din întreaga lume. Ei s-au confruntat cu mari încercări legate de traducere și tipărire în acele zile de la început.
De fapt, când eram în misiune în Norvegia, la începutul anilor 1970, seminarul a început acolo în același an în care am ajuns eu. Îmi aduc aminte că am ajutat un tânăr băiat, Tom Rui, cu lecțiile sale de seminar adresate celor care studiază acasă – ceva ce nu mai văzusem înainte. A fost prima dată când am înțeles că seminarul poate fi altceva decât o oră în timpul zilei de școală, ținută lângă liceu.
Acum, doresc să fac trecerea de la strămoșii mei, la urmașii noștri. Copiii noștri au participat la seminar în orele destinate cursurilor opționale, cu excepția a doi dintre copiii noștri, care au participat la seminarul de dimineața devreme, când am avut o însărcinare în Chile. Programa de învățământ se schimbase de când Jill și cu mine participaserăm la seminar. Eram tânăr învățător la seminar când s-a început predarea scripturilor în ordine. Am întâmpinat câteva dificultăți în a-mi da seama cum să predau cel mai bine în acest fel. Nu a fost o tranziție automată. Dar rezultatele au fost exact cele de care avea nevoie generația căreia i se preda. Membrii ei au devenit mai familiarizați cu scripturile și, drept urmare, au fost influențați, în mod firesc, mai mult de scripturi și și-au dezvoltat încrederea în ele. Avem câteva înregistrări cu părinții mei cu câțiva ani înainte de a muri, iar mama mea a vorbit despre o diferență pe care a observat-o.
Iată cuvintele ei:
„Nu ni s-a predat la fel de bine la seminar cum li se predă copiilor acum și noi nu ne-am format niciodată obiceiul de a citi din scripturi așa cum fac ei acum. Mama mea avea cărticele din seria „Tales from the Scriptures (Povești din scripturi)” și ne citea din acelea. Dar nu-mi amintesc ca noi să fi citit scripturile. Copiii noștri și nepoții noștri poate că au o mărturie chiar mai puternică pentru că înțeleg mai bine Evanghelia și pentru că au început și încep să citească scripturile de mult mai mici și ei chiar citesc scripturile. Și cred că aceasta i-a întărit atât de mult!”2.
Unii dintre nepoții mei au acum vârsta pentru a participa la seminar, iar cei mai mari, pentru a participa la institut. Ei încă văd alte schimbări în S&I, cum ar fi alinierea a ceea ce se predă în cadrul seminarului cu ce se studiază acasă în cadrul programului Vino și urmează-Mă. Din cauza pandemiei actuale, a trebuit să învățăm multe lucruri despre cum să transmitem cursuri de la distanță. Vă urez succes tuturor pe măsură ce facem schimbări care vor fi potrivite „condițiilor” generației care se ridică.3 Vă urez succes cu mai mult entuziasm pentru că acea generație care se ridică îi include pe nepoții noștri.
Faptul de a face schimbări importante este, de obicei, dificil. Uneori, direcția este clară, dar implementarea poate fi foarte dificilă. Gândiți-vă la fiii lui Mosia. Ei au avut un scop clar, anume că „salvarea [trebuie] să fie vestită fiecărei ființe”4 și „poate, [că urmau] să [salveze] câteva dintre [suflete]”5. Este ușor să ne concentrăm doar asupra succesului lor miraculos și să uităm cât de dificile erau lucrurile. Ei au încercat tot. Au făcut-o 14 ani, iar experiențele lor au inclus suferințe din cauza tuturor lipsurilor posibile; propovăduirea pe străzi, în case, temple și sinagogi; și faptul de a fi alungați, batjocoriți, scuipați, loviți, bătuți cu pietre, legați și aruncați în temniță.6 Dar au perseverat, au rămas concentrați și au primit puterea Domnului de a-și îndeplini misiunea.
Am citit recent din nou despre experiențele pe care vârstnicul, pe atunci, Russell M. Nelson le-a trăit în Europa – în special în Europa de Est – când a răspuns de acea parte a lumii, din anul 1985 până în anul 1990. Atunci, slujea în calitate de membru al Cvorumului celor Doisprezece Apostoli. În anul 1985, când i s-a cerut să răspundă de Europa și Africa, i s-a dat însărcinarea specială de a deschide națiunile din Europa de Est (care erau atunci sub jugul comunismului) pentru predicarea Evangheliei.7 Această însărcinare i-a fost dată cu patru ani înainte ca zidul Berlinului să cadă și cu șase ani înainte ca Uniunea Sovietică să se destrame oficial.
Obiectivul vârstnicului Nelson a fost clar, dar sarcina a fost foarte dificilă. Dânsul s-a concentrat necontenit asupra acestei însărcinări speciale. A vizitat „fosta U.R.S.S. de douăzeci și șapte de ori și… alte țări din blocul estic de mai multe zeci de ori”8. În cartea dânsei, intitulată Insights from a Prophet’s Life: Russell M. Nelson (Învățături din viața unui profet: Russell M. Nelson), Sheri Dew a descris lucrarea dânsului astfel:
„El nu era niciodată dorit și era rareori binevenit. Mulți conducători de guverne nici nu voiau să stabilească întâlniri cu un bărbat care declara că are credință în Dumnezeu. De-a lungul timpului, el a fost atât împiedicat în eforturile sale, cât și ajutat de-a lungul drumului; tratat prost în unele împrejurări și politicos în altele; spionat de poliția secretă și, mai târziu, întâmpinat cu prietenie de oficiali care au ajuns să-l cunoască; și tratat cu suspiciune în anumite cercuri în timp ce alții îl căutau pentru a primi consultații medicale. Unele călătorii păreau complet inutile, în timp ce altele deschideau uși pe care nu ar fi putut să le prevadă sau să le planifice vreodată”9.
După ce vârstnicului Nelson i s-a schimbat însărcinarea și nu a mai răspuns de Europa, el și vârstnicul Oaks – care i-a urmat în această însărcinare – s-au dus să-i raporteze președintelui Bisericii, președintele Ezra Taft Benson, că Biserica era acum întemeiată în fiecare țară din Europa de Est.10 Sora Dew a descris în continuare experiența președintelui Nelson:
„Mai târziu, când a fost întrebat ce a învățat din însărcinarea de a deschide țările din Europa de Est pentru predicarea Evangheliei, în special în lumina multelor opreliști și începuturi, întâlniri eșuate și suișuri și coborâșuri, vârstnicul Nelson a răspuns simplu: «Domnului Îi place efortul. El ar fi putut să-i spună lui Moise: „Te voi întâlni la jumătatea drumului”. Însă, Moise a trebuit să meargă până pe vârful Muntelui Sinai. El a cerut efort din partea lui Moise, Iosua, Joseph Smith și a tuturor celorlalți președinți ai Bisericii care au urmat… Sunteți dornici să faceți lucruri cu adevărat grele? Odată ce arătați că sunteți dornici să vă faceți partea, El vă va ajuta»”11.
Eforturile neprihănite ale vârstnicului Nelson au fost esențiale în schimbarea importantă care a avut ca rezultat faptul de a face ca Evanghelia să fie pusă la dispoziția a milioane de copii ai lui Dumnezeu.
Miracolele necesită muncă grea. Miracolele pe care ni le dorim vor necesita eforturi strașnice din partea noastră.
Uneori, este nevoie de timp pentru a înțelege rezultatele depline ale eforturilor noastre pentru care am luptat din greu pentru a face schimbările necesare. În unele cazuri, s-ar putea să nu ajungem nici măcar să fim martori ai întregii recoltări a roadelor eforturilor noastre combinate cu puterea Domnului. Dar progresul nostru este esențial și putem și ne vom strădui să facem schimbările care vor binecuvânta viața celor cărora le slujim. Acest lucru stabilește, de asemenea, temelia pentru generația următoare – cea a strănepoților noștri. Jill și cu mine nu avem încă niciunul, dar, curând, ei vor începe să sosească aici, pe pământ și, înainte să ne dăm seama, vor fi în clasele dumneavoastră.
Obiectivul nostru la S&I este clar – nu s-a schimbat. Ne vom strădui să-i binecuvântăm pe acești tineri și să-i ajutăm „să înțeleagă și să se bizuie pe învățăturile și pe ispășirea lui Isus Hristos, să fie demni de binecuvântările din templu, să se pregătească ei înșiși și să-i pregătească pe membrii familiei lor și pe alții pentru viața eternă alături de Tatăl din Cer”12. Deoarece lucrăm pentru a îndeplini acest obiectiv, suntem deschiși la schimbări în cadrul programelor noastre, la perfecționarea mijloacelor de oferire a acestora, la inovarea institutului și la alte eforturi de îmbunătățire. Deoarece îi iubim pe tineri, suntem dornici să lucrăm cu sârguință, să încercăm lucruri noi și să cerem îndrumarea și puterea Domnului în toate eforturile noastre.
În eforturile dumneavoastră de a binecuvânta viața celor din generația care se ridică, fie ca Domnul să vă binecuvânteze, de asemenea, în încercările de care aveți parte. Vă iubesc și depun mărturie despre Tatăl nostru Ceresc și Fiul Său, Isus Hristos. Ei trăiesc.
În numele lui Isus Hristos, amin.