Plini de bucurie
Transmisiunea prin satelit a adunării anuale de instruire pentru Seminare și Institute de Religie • 13 iunie 2017
Acum doi ani, Împuternicitul nostru, vârstnicul Kim B. Clark, ne-a învățat, citând din 3 Nefi, despre îngeri și copii care au fost încercuiți de foc. Ne-a învățat că și noi, în calitate de educatori religioși, trebuie să fim încercuiți de focul sfânt.1 După cum știți, în Cartea lui Mormon, mai există o relatare despre oameni care au fost încercuiți de flăcări cerești. Lehi și Nefi au fost aruncați în închisoare și este consemnat că:
„Erau ca în mijlocul unui foc înflăcărat …
Și iată, Spiritul Sfânt al lui Dumnezeu S-a pogorât din ceruri… și ei erau ca și umpluți de foc”.2
Este, de asemenea, consemnat că: „Ei au fost umpluți de acea bucurie care este de nespus și plină de slavă.”3
Mesajul meu de astăzi este acesta: În calitate de educatori religioși, noi nu ar trebui să fim doar încercuiți de foc, ci, de asemenea, ar trebui să fim plini de bucurie. Cursanții trebuie să învețe în clasele noastre despre „planul fericirii”, însă, trebuie, de asemenea, să vadă în noi dovada că planul funcționează – că faptul de a trăi potrivit Evangheliei aduce bucurie. În visul despre pomul vieții, Lehi a făcut semn familiei sale să vină și să ia din fructul care „era vrednic de dorit pentru a face pe oricine fericit.”4 Invitația sa a fost plină de putere și sinceritate, deoarece el vorbea din propria experiență. El mâncase și simțise acea bucurie.
Preşedintele Gordon B. Hinckley a spus: „Este foarte important să fii fericit în această lucrare. Avem mulți membri posomorâți în Biserică deoarece, bănuiesc, ei nu înțeleg că aceasta este o Evanghelie a fericirii”5. Putem să avem parte de fericirea despre care președintele Hinckley a vorbit primind Spiritul în viața noastră și, apoi, așa cum este consemnat în scripturi, trăind „în fericire”.6
Aș dori să vă invit să cugetați la câteva principii care m-au ajutat, în calitate de educator religios, să trăiesc „în fericire”. Acestea nu sunt idei noi sau profunde și vorbesc despre ele având speranța că voi ajuta pe cineva să trăiască și să predea cu mai multă bucurie. Mă adresez nu doar celor care profesează ca educatori religioși, ci și celor care, pentru un timp, sunt „chemați” să slujească ca educatori religioși la institut sau seminar.
Cu mulți ani în urmă, am dat peste un citat al președintelui Spencer W. Kimball care m-a tulburat. Dânsul a spus: „Haideți să punem mâna pe fericire astăzi; pentru că vreau să știți că, dacă nu sunteți fericiți astăzi, s-ar putea să nu fiți fericiți niciodată”.7
M-am gândit că acest lucru nu poate să fie adevărat. Cum rămâne cu pocăința? Dacă nu sunt fericit astăzi, nu pot să fac nimic să schimb acest lucru? M-am gândit mai mult la acest mesaj și cred că președintele Kimball a dorit să spună următoarele lucruri: Dacă nu ești fericit și crezi că ai putea să fii fericit doar dacă situația ta s-ar schimba, s-ar putea să nu fii niciodată fericit, deoarece fericirea nu are legătură cu situația ta. Un autor a exprimat acest lucru astfel:
„Avem tendința să credem că, dacă am fi în altă parte – într-o vacanță, cu un alt partener, dacă am avea o altă carieră, dacă am avea o altă casă, o altă situație – cumva am fi mai fericiți și mai mulțumiți. Nu am fi!
Adevărul este că, dacă ai obiceiuri care distrug moralul… sau dacă, în mod constant, dorești ca lucrurile să fi fost diferite, exact aceleași dispoziții te vor urma oriunde te vei duce”.8
Laman și Lemuel credeau că fericirea lor avea legătură cu circumstanțele – în mod deosebit circumstanțele care le ofereau confort. Vorbind despre călătoria lor în pustiu, au spus:
„[Femeile noastre] au născut copii în pustiu și au suferit toate lucrurile în afară de moarte; și ar fi fost mai bine dacă ele ar fi murit înainte de a fi părăsit Ierusalimul decât să fi suferit aceste neajunsuri.
Iată, acești ani mulți am suferit în pustiu, timp în care am fi putut să ne bucurăm de avuțiile noastre și de țara moștenirii noastre; da, și am fi putut fi fericiți”.9
Am învățat că fericirea mea nu are legătură cu locul în care trăiesc, însărcinarea pe care o am, cu cine lucrez, cursanții pe care îi am sau prilejurile de care nu am avut parte. Eu nu spun că dacă avem o „atitudine bună”, vom scăpa de încercările noastre și viața noastră va fi foarte frumoasă. Circumstanțele în care ne găsim uneori ne pot provoca durere sufletească și pot fi aproape imposibil de îndurat. Însă vă depun mărturie că putem avea parte de un entuziasm trimis din cer și de o perspectivă care să ne umple viața de bucurie chiar și în acele circumstanțe.
Într-un verset din cartea lui Alma citim: „Și aceasta este relatarea lui Amon și a fraților lui, călătoriile lor în țara lui Nefi, suferințele lor în țară, supărărilelor și necazurile lor și bucuria lor nespusă”10. Supărarea și bucuria nu se exclud una pe cealaltă. În calitate de învățător chemat, poate că vă doriți să fi primit o altă chemare. În calitate de învățător angajat, poate că vă doriți să fi primit o altă însărcinare. Este în regulă să vă doriți, dar vă rog să vă amintiți că fericirea dumneavoastră nu are legătură cu faptul dacă dorința dumneavoastră se îndeplinește sau nu. Fericirea este un mod de a călători, nu o destinație. Dacă vă trăiți viața crezând că este o destinație, s-ar putea să nu fiți fericiți niciodată.
Cum poate cineva să găsească fericirea, indiferent de situația în care se poate afla? Nu știu toate răspunsurile, dar vă ofer unul important: Recunoștința este foarte importantă pentru a putea să trăim „în fericire”. Preşedintele Dieter F. Uchtdorf a spus:
„Sugerez ca, în loc să fim «recunoscători pentru lucruri», să ne concentrăm pe a fi «recunoscători în situația în care ne aflăm – indiferent care este aceasta …
Acest fel de recunoștință o putem simți indiferent de ceea ce se întâmplă în jurul nostru… Recunoştinţa înfloreşte la fel de frumos în peisajul îngheţat al iernii precum sub razele însorite ale verii.
Să fim recunoscători în orice situaţie este un act de credinţă.
Adevărata recunoștință este o manifestare a speranței și a mărturiei”.11
Permiteți-mi să vă ofer un alt principiu care m-a ajutat să trăiesc și să predau cu bucurie. După câțiva ani de profesat, am luat decizia să părăsesc seminarele și institutele. Am luat această decizie deoarece nu credeam că eram la fel de bun ca învățătorii pe care îi vedeam în jurul meu. Am văzut învățători care interacționau bine cu cursanții, care aveau umor și erau încrezători – și eu nu prea vedeam aceste lucruri la mine. În cele din urmă, nu am părăsit seminarele și institutele, dar am continuat să duc o luptă înăuntrul meu în timp ce mă întrebam dacă personalitatea mea era potrivită pentru a preda în mod eficient și a ajuta tinerii.
Vorbind despre unicitatea personalității noastre, sora Patricia Holland, soția vârstnicului Jeffrey R. Holland, a spus:
„Tatăl nostru din Cer are nevoie de noi așa cum suntem, așa cum creștem pentru a deveni. Ne-a făcut diferiți unii față de ceilalți în mod intenționat, pentru ca, în pofida imperfecțiunilor noastre, să putem să îndeplinim scopurile Sale. Am parte de cea mai mare nefericire atunci când simt că trebuie să fac ce fac alții sau ceea ce cred că așteaptă alții de la mine. Sunt cea mai fericită atunci când mă simt confortabil, fiind eu însămi, și încercând să fac ceea ce Tatăl meu din Cer și eu aștept de la mine.
Timp de mulți ani, am încercat să compar stilul meu, al lui Pat Holland, contemplativ, visător și adesea tăcut, cu cel viguros, energic, vorbăreț și plin de viață al lui Jeff Holland și al altora care au calități asemănătoare. Am învățat prin câteva experiențe obositoare, care au fost sortite eșecului, că nu poți să ai parte de bucurie fiind energic dacă nu ești o persoană energică. Sunt lucruri care se contrazic. Am renunțat să mă mai consider o persoană imperfectă… Renunțând la acest lucru, am putut îmbrățișa stilul și personalitatea mea și să mă bucur de ele …
Undeva, cumva, Domnul «m-a ajutat să înțeleg» că personalitatea mea a fost creată pentru a se potrivi exact misiunii și talentelor pe care El mi le-a dat… Am descoperit că am resurse nemăsurabil de abundente de energie pentru a fi eu însămi. Însă, în momentul în care încerc să-l imit pe aproapele meu, mă simt obosită și neputincioasă și simt cum înot întotdeauna împotriva curentului. Când zădărnicim planul lui Dumnezeu pentru noi, privăm această lume și împărăția lui Dumnezeu de contribuția noastră unică”.12
În ceea ce privește faptul de a fi tu însuți, permiteți-mi să ofer două atenționări. În primul rând, nu sugerez că trebuie să trăim cu atitudinea în care spunem: „Pur și simplu, așa sunt eu”. Preşedintele Russell M. Nelson ne-a spus că „Evanghelia lui Isus Hristos este o Evanghelie a schimbării!”13 Ar trebui să caut cu nerăbdare să primesc sugestii de la conducătorii mei în legătură cu modul în care pot să mă schimb și să-mi folosesc mai bine personalitatea și eforturile pentru a atinge obiectivele noastre. Mai important, am primit o poruncă de la Însuși Hristos, potrivit căreia trebuie să devin chiar așa cum este El. Dar nu trebuie să fiu ca ceilalți învățători. Personalitatea mea, îmbunătățită de darurile Spiritului, poate aduce o contribuție unică la lucrarea înfăptuită de seminare și institute.
A doua avertizare: Când am venit pentru prima dată la Biroul Central pentru a primi noua mea însărcinare, administratorul nostru de atunci, vârstnicul Paul V. Johnson, m-a invitat în biroul său pentru a-mi oferi unele sfaturi și instrucțiuni. Printre alte lucruri, dânsul a zis: „Nu te limita în ceea ce privește propria persoană”. Am înțeles faptul că, dacă l-aș fi limitat pe Domnul în ceea ce privește modul în care mă putea folosi cel mai bine pentru a-Și îndeplini lucrarea, puteam să-mi limitez ocaziile de a crește și de a sluji.
Din nefericire, deseori am făcut ceea ce dânsul m-a avertizat să nu fac. Am încercat să îndeplinesc cât puteam de bine însărcinările administrative pe care dânsul mi le dădu-se, însă, am murmurat în inima mea. Mi-am spus: „Eu nu sunt un administrator. Eu sunt un învățător. Ar trebui să fiu într-o clasă, nu să stau la adunări.” A fost un proces lung și dureros până când am învățat că dorința pe care o afirmam, aceea de a preda, era doar un pretext pentru a-mi ascunde dorința de a-mi îndeplini propriile nevoi. Să petreci timp alături de cursanți și cu scripturile oferă multe recompense. Să petreci ziua luând parte la adunări în care se discută despre reguli nu prea. Dar acest lucru nu este important. Iau eu parte la această lucrare pentru o recompensă și o împlinire personală sau particip având ochiul îndreptat numai către slava și scopurile lui Dumnezeu?
Sper că dumneavoastră veți fi mai înțelepți decât am fost eu și că nu vă veți limita în ceea ce privește propria persoană și felul în care puteți fi folosiți. Există o fericire unică de care avem parte când ne supunem voinței Tatălui, așa cum Salvatorul ne-a învățat și a demonstrat în mod repetat.
Acest fel de a ne supune mă conduce către o altă sugestie care ne poate fi de ajutor ca să „[trăim] în fericire” în calitate de educatori religioși. Sunt încrezător că majoritatea dintre noi doresc să se supună voinței Tatălui Ceresc. Este mai dificil când ni se cere să ne supunem muritorilor de aici de pe pământ, pe care Domnul îi folosește să conducă lucrarea Sa, fie într-o episcopie, într-un țăruș sau în cadrul seminarelor și institutelor. În profesia mea am cunoscut învățători foarte capabili care s-au simțit jigniți din cauza acțiunilor unui conducător sau din cauza unei reguli cu care nu erau de acord. Fie că nedreptatea era reală sau închipuită, acești învățători au ținut și întreținut ranchiuna – și toate cu prețul fericirii lor. Această ranchiună s-a transformat adesea în amărăciune, care a dus la conflicte cu alții, de cele mai multe ori, chiar cu cei care îi supervizau.
Vârstnicul Neal A. Maxwell a scris odată: „Viața în Biserică [și aș adăuga, viața din cadrul seminarelor și institutelor] înseamnă să intri în contact cu diverși conducători și nu fiecare dintre aceștia dă mereu dovadă de înțelepciune, maturitate și îndemânare. De fapt, unii dintre noi suntem neîndemânatici și inutili. O parte a felului în care devenim se datorează și conflictelor pe care le avem unii cu alții. Cât de esențiale sunt în astfel de situații răbdarea și dragostea”!14
Nu pot să subliniez îndeajuns cât de importante sunt „răbdarea și dragostea” pentru un educator religios. Sunt esențiale pentru a găsi fericire și pentru a preda cu Spiritul.
Preşedintele Boyd K. Packer a spus: „Un bărbat care spune că susține președintele Bisericii și autoritățile generale, dar că nu-l poate susține pe episcopul său, se înșală singur. Omul care nu-l va susține pe episcopul din episcopia sa și pe președintele țărușului său nu-l va susține pe președintele Bisericii”.15
Timpul nu ne permite să detaliez acest subiect, dar există un principiu în acea declarație care consider că se aplică educatorilor religioși și relațiilor pe care le au cu cei care au fost desemnați să îi conducă. Dacă oricare dintre dumneavoastră aveți sentimente negative față de administrație, față de un anumit conducător sau o anumită regulă, pentru că nu sunteți apreciat sau pentru că sunteți supravegheat prea îndeaproape, vă rog să renunțați la aceste sentimente pentru binele dumneavoastră. Cei care nu iartă, care împrăștie discordie și întrețin conflicte nu vor avea niciodată parte de fericire.
Acum, ultima mea sugestie. Cu doar câteva ore înainte de moartea Sa, Salvatorul a spălat picioarele apostolilor și a spus:
„Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora.
Dacă știți aceste lucruri, ferice de voi, dacă le faceți”.16
O mare parte din fericirea de care putem avea parte în viață va veni pe măsură ce uităm de noi și ne concertăm gândurile și slujirea asupra altora. Educatorii religioși pot să aibă parte de o mare fericire pe măsură ce-și concertează gândurile, dorințele și eforturile pentru a-i binecuvânta pe cursanți. Într-o cuvântare adresată educatorilor religioși, președintele Spencer W. Kimball a spus că progresul și dezvoltarea tinerilor noștri ar trebui să fie „obsesia noastră măreață și magnifică”17. Dacă vreodată vom înceta să ne arătăm interesul față de cursanți și vom începe să ne concentrăm asupra nevoilor noastre, asupra lucrurilor care ne aduc confort, împlinire sau recunoaștere, vom pierde o mare parte din puterea noastră de a preda în mod eficient și, de asemenea, o mare parte din fericirea noastră.
Harry Emerson Fosdick, un pastor protestant care a trăit în secolul trecut, a scris: „Unii creștini își cară religia în spate. Este un pachet de crezuri și practici pe care trebuie să îl îndure. Din când în când, acesta devine greu și ar dori să îl lase jos, însă acest lucru ar însemna să încalce vechea tradiție, așadar continuă să-l care. Dar, în cazul creștinilor adevărați, aceștia nu-și cară religia, ci religia lor îi cară pe ei. Aceasta nu este o greutate, sunt aripi. Îi înalță, îi trece peste locuri periculoase, face ca universul să pară prietenos, ca viața să aibă scop, ca speranța să fie reală și ca sacrificiul să merite. Îi eliberează de frică, de lucrurile inutile, de descurajare și de păcat – acești mari tirani care înrobesc sufletele oamenilor. Poți să recunoști un creștin adevărat, când îl vezi, datorită bunei sale dispoziții”.18
Rugăciunea și speranța mea pentru fiecare dintre dumneavoastră este ca Evanghelia să reprezinte aripi și nu o greutate, ca dumneavoastră să fiți înconjurați cu foc și plini de bucurie și ca, datorită fericirii pe care o arătați, alții să dorească să cunoască care este sursa acestei fericiri, aceasta fiind Domnul Isus Hristos. Depun mărturie că El a fost cel mai fericit om care a mers vreodată pe acest pământ și că ne invită să Îl urmăm și să trăim „în fericire”. În numele lui Isus Hristos, amin.
© 2017 by Intellectual Reserve, Inc. Toate drepturile rezervate. Aprobarea versiunii în limba engleză: 5/17. Aprobarea traducerii: 5/17. Titlul original: „Love and Marriage”. Romanian. PD60004121 171