Prima zi a lui Jaechan
A fost aceasta calea cea dreaptă? Jaechan s-a simțit confuz.
„Eu am căutat pe Domnul, și mi-a răspuns” (Psalmii 34:4). Această întâmplare a avut loc în Gyeonggi-do, Coreea de Sud
În timp ce Jaechan și mama lui s-au ridicat de pe locurile lor din sala de sport a școlii, se interpreta muzică veselă. Multe baloane viu colorate pluteau pe lângă pereți, în timp ce restul copiilor și părinților vorbeau cu entuziasm.
Următoarea zi avea să fie prima zi de școală și, în Coreea de Sud, elevii noi se duc mereu la un program special pentru a sărbători începutul școlii. În timp ce asculta cântecele și vorbitorii, Jaechan era entuziasmat. Abia aștepta să înceapă să învețe!
După program, mama și Jaechan s-au plimbat pe coridoarele școlii. Când au ajuns la sala lui de clasă, Jaechan și-a întâlnit învățătoarea. Părea foarte drăguță.
Mai târziu, mama și Jaechan au ieșit la soarele cald de primăvară. Chiar și soarele și cerul păreau fericiți datorită începerii școlii.
Dimineața următoare, mama l-a condus pe Jaechan până la poarta școlii. Ea l-a îmbrățișat strâns. „Te iubesc”, a spus ea. „Să ai o primă zi bună.”
„Voi avea”, a spus Jaechan. „Și eu te iubesc!” Și-a luat la revedere și s-a întors să se ducă în sala lui de clasă, exact așa cum exersaseră.
În timp ce Jaechan mergea pe coridor, a început să-și facă griji. Este aceasta calea cea dreaptă? Jaechan s-a oprit și s-a uitat în jur. S-a întors și a pornit pe un alt coridor. În scurt timp, totul a devenit confuz.
Jaechan a respirat adânc. Știa că fusese pe acest coridor cu o zi în urmă. A continuat să meargă și a intrat pe o ușă mare.
Dar Jaechan nu și-a văzut sala de clasă cu bănci, prieteni și învățătoarea lui drăguță. A văzut sala de sport. Iar acum nu mai erau oameni și baloane. Era doar o încăpere mare și goală.
Ochii lui Jaechan s-au umplut de lacrimi. El a încercat să nu intre în panică, dar era speriat. Nu știa cum să-și găsească sala de clasă. A îngenuncheat pentru a se ruga. „Tată Ceresc, m-am pierdut. Te rog să o ajuți pe mama să vină să mă găsească și să mă ajute să ajung în clasa mea.”
Jaechan s-a ridicat în picioare. A respirat adânc de câteva ori. Apoi, a așteptat.
Câteva minute mai târziu, mama a apărut de după colț. „Jaechan!” Ea a alergat spre el și l-a strâns în brațe. „Ce s-a întâmplat?”
Jaechan a izbucnit în lacrimi. Era atât de ușurat să o vadă pe mama. „N-am reușit să-mi găsesc clasa”, a spus el. „Așadar, m-am rugat să vii să mă găsești.”
Mama i-a șters lacrimile de pe obraji. „Mă bucur că ai spus o rugăciune”, a spus ea. „Eram în drum spre casă. Apoi, am avut sentimentul că trebuia să mă întorc și să mă asigur că ți-ai găsit clasa. Pentru că nu erai acolo, te-am căutat peste tot. Apoi, te-am găsit!”
Jaechan a ținut-o pe mama de mână în timp ce au mers pe coridorul corect. Jaechan s-a oprit din plâns. El știa că Tatăl Ceresc îi răspunsese la rugăciune și că totul era bine. Când au ajuns lângă clasă, i-a auzit pe ceilalți copii râzând și distrându-se înăuntru.
„Jaechan! Suntem atât de fericiți să te vedem”, a spus învățătoarea lui Jaechan când el a intrat în clasă.
„Mulțumesc”, a spus Jaechan înclinându-se ușor. A îmbrățișat-o pe mama încă o dată. Până la urmă, avea să fie o primă zi de școală bună.