„Am fost demnă?” Pentru întărirea tineretului, iulie 2021, p. 22-23.
Am fost demnă?
Fusesem o victimă a abuzului de când îmi puteam aminti. A influențat acest lucru cum mă vedea Domnul?
Ilustrație de Trent Gudmundsen
La suprafață, copilăria mea a fost foarte normală.
Noi mergeam la Biserică și participam la toate adunările și activitățile. Mergeam la școală și mă jucam cu prietenii mei. Ca adolescentă, am făcut toate lucrurile pe care adolescenții le fac în mod normal. Petreceam timp cu prietenii mei, eram în cor și în clubul de teatru. Am mers la balul de absolvire. Dar exista un secret foarte întunecat sub acel exterior fericit și normal.
De când aveam în jur de doi ani, am fost victima abuzului sexual din partea celor doi frați mai mari ai mei. Ei le-au abuzat și pe surorile mele. Eram prea mici să înțelegem ce se întâmpla, dar, crescând, am început să înțeleg puțin. Mă simțeam întunecată și murdară de câte ori eram în prezența fraților mei.
Confuzia mea a crescut
După ce am participat la o clasă a Tinerelor Fete în care s-a predat despre moralitate, am înțeles ce înseamnă virtutea și castitatea. I-am ascultat pe conducătorii mei care ne-au rugat pe mine și pe celalte din clasă să rămânem curate moral.
Mă gândeam: „Cum pot fi eu curată din punct de vedere moral?”. De când îmi pot aduce aminte, am fost victimă a abuzului sexual. Nu m-am putut abține să nu mă întreb ce gândește Domnul despre mine. Eram o tânără fată virtuoasă? Eram eu demnă să mă întâlnesc cu tineri băieți neprihăniți din episcopia mea și de la școală? Mă face abuzul suferit să nu fiu demnă de o căsătorie în templu?
M-am gândit mult la aceste lucruri. Nu înțelegeam de ce aș fi considerată ca nefiind virtuoasă când ce mi se întâmplase nu fusese alegerea mea. De ce nu aș putea să mă simt virtuoasă? Nu eram demnă de dragostea Domnului? Aveam nevoie de pocăință?
Am încercat să uit
Sincer, nu știam. Simțeam că nu puteam fi învinovățită, dar, în același timp, mă simțeam murdară, degradată și total umilită. Nu aveam curajul să spun părinților mei sau altcuiva. Am încercat de mai multe ori să spun, dar m-am simțit prea rușinată și n-am știut să-mi găsesc cuvintele. Am încercat să uit ce s-a întâmplat.
Când aveam 15 ani, surorile mele mai mici au găsit curajul care mie îmi lipsise. Ele au vorbit cu un consilier la școală. La scurt timp, unul dintre frații mei a fost arestat și condamnat la trei ani de închisoare. Dar, totuși, timp de câțiva ani după aceea, am suferit având aceeași teamă că nu eram virtuoasă sau demnă.
Am găsit curajul să cer ajutor
În cele din urmă, într-o zi, am găsit curajul să merg să-l văd pe episcopul meu. El mi-a explicat că Domnul nu mă consideră răspunzătoare deloc pentru actele sexuale la care am fost forțată când eram copil și tânără fată. M-a asigurat că nu era deloc vina mea. Stăteam fără vină în fața Domnului. Eram totuși virtuoasă!
Mergând la terapie cu specialiști și cu ajutor de la episcopul meu, am putut să las abuzul – și durerea și suferința cauzate – în urmă. Acum, am într-adevăr o viață fericită și normală. M-am căsătorit în templu cu un bărbat neprihănit și creștem familia noastră fericită.
Cu toate acestea, uneori, trecutul îmi invadează gândurile și îmi pot aminti spaima pe care am simțit-o când meditam la demnitatea mea.
Mă gândesc câți alți mulți tineri sunt într-o situație asemănătoare cu cea în care am fost eu, simțind rușine și umilință, întrebându-se despre virtutea lor și care le este locul în planul lui Dumnezeu.
Acestor oameni tineri doresc să le spun: Domnul vă iubește.
Inima Sa este îndurerată pentru voi.
El știe că nu sunteți de vină.
El știe că sunteți cu adevărat virtuoși.
El vă va ajuta să găsiți curajul și tăria să vă trăiți viața cu fericire.