Şi nimic nu-i va jigni
Prin puterea ispăşirii lui Isus Hristos, dumneavoastră şi cu mine putem fi binecuvântaţi şi putem birui jignirea.
Mă rog ca în această după- amiază Duhul Sfânt să ne ajute pe mine şi pe dumneavoastră pe măsură ce recapitulăm împreună principii importante ale Evangheliei.
Una dintre activităţile mele preferate de conducător al preoţiei este vizitarea membrilor Bisericii, în casele lor. Îmi place în mod special să-i vizitez şi să stau de vorbă cu membrii care sunt numiţi „mai puţin activi“.
Pe parcursul anilor în care am slujit ca preşedinte de ţăruş, îl contactam deseori pe unul dintre episcopi şi îl invitam să găsească prin rugăciune persoane sau familii pe care le puteam vizita împreună. Înainte de a ne deplasa către o casă, episcopul şi cu mine îngenuncheam şi Îl rugam pe Tatăl nostru Ceresc să ne dea îndrumare şi inspiraţie nouă şi membrilor cu care urma să ne întâlnim.
Vizitele noastre includeau discuţii foarte deschise. Ne exprimam dragostea şi aprecierea pentru că aveam ocazia de a fi în casa lor. Afirmam că eram slujitori ai Domnului şi împlineam munca Sa în casa lor. Le spuneam că ne era dor de ei şi că aveam nevoie de ei – şi că ei aveau nevoie de binecuvântările Evangheliei restaurate. La un moment dat, la începutul conversaţiei noastre, adresam deseori o întrebare ca aceasta: „Ne puteţi ajuta, vă rog să înţelegem de ce nu participaţi în mod activ la binecuvântările şi programele Bisericii?“
Am făcut sute de astfel de vizite. Fiecare persoană, fiecare familie, fiecare casă şi fiecare răspuns erau diferite. Totuşi, peste ani, am descoperit o idee comună printre multe dintre răspunsurile primite la întrebările mele. Deseori primeam răspunsuri ca acestea:
„Cu câţiva ani în urmă, în timpul Şcolii de duminică, un bărbat mi-a spus ceva ce m-a deranjat şi de atunci nu am mai venit.“
„Nici o persoană din această ramură nu m-a salutat şi nici nu a venit să stea de vorbă cu mine. Mă simţeam ca un străin. Am fost jignit de nepăsarea din această ramură.“
„Nu am fost de acord cu sfatul pe care mi l-a dat episcopul. Nu voi mai pune piciorul în acea clădire atât timp cât el slujeşte în acea chemare.“
Multe alte motive de jignire erau spuse – de la diferenţele doctrinare dintre adulţi până la ironiile, tachinările şi excluderile din cercurile tinerilor. Dar ideea comună era: „Am fost jignit de…“
Episcopul şi cu mine ascultam cu atenţie şi în mod sincer. După aceea, unul dintre noi îi ruga să ne povestească cum s-au convertit la Evanghelia restaurată şi să-şi depună mărturia despre ea. Deseori, în timp ce stăteam de vorbă, ochii lor se umezeau de lacrimi pe măsură ce aceşti oameni buni îşi aminteau de mărturia Duhului Sfânt care venea ca o confirmare şi îşi descriau experienţele spirituale avute anterior. Cele mai multe dintre persoanele „mai puţin active“ pe care le-am vizitat, aveau o mărturie vizibilă şi delicată despre adevărul Evangheliei restaurate. Cu toate acestea, ei nu participau în acea perioadă la activităţile şi întrunirile Bisericii.
Şi atunci eu le spuneam ceva care suna cam aşa: „Vreau să mă asigur că am înţeles ce s-a întâmplat cu dumneavoastră. Din cauză că cineva v-a jignit la Biserică, nu aţi mai fost binecuvântat de rânduiala împărtăşaniei. V-aţi retras singur din compania constantă a Duhului Sfânt. Pentru că cineva de la Biserică v-a jignit, v-aţi retras singur dreptul de a participa la rânduielile preoţiei şi ale templului sfânt. Aţi întrerupt oportunitatea de a-i sluji pe alţii, de a învăţa şi de a creşte. Şi puneţi bariere care vor împiedica progresul spiritual al copiilor dumneavoastră, al copiilor copiilor dumneavoastră şi al generaţiilor care vor urma“. De multe ori, oamenii reflectau un minut şi apoi răspundeau: „Nu am privit niciodată lucrurile în acest fel“.
Episcopul şi cu mine le făceam atunci această invitaţie: „Dragul nostru prieten, ne aflăm astăzi aici pentru a te sfătui ca din acest moment să nu te mai simţi jignit. Nu numai că avem noi nevoie de tine, dar şi tu ai nevoie de binecuvântările Evangheliei restaurate a lui Isus Hristos. Te rugăm, întoarce-te – acum“.
Alegeţi să nu vă simţiţi jigniţi
Atunci când considerăm sau spunem că am fost jigniţi, de obicei, vrem să spunem că am fost insultaţi, trataţi într-un mod neplăcut, umiliţi sau trataţi nepoliticos. Şi sigur că în interacţiunile noastre cu alte persoane vor apărea lucruri stângace, stânjenitoare, incorecte şi rău-intenţionate, care ne vor face să ne simţim jigniţi. Totuşi, în cele din urmă, este imposibil ca o altă persoană să vă jignească pe dumneavoastră sau pe mine. Într-adevăr, a crede că o altă persoană ne-a jignit, este fals în totalitate. A ne simţi jigniţi, este ceva ce noi alegem; nu este o condiţie cauzată sau impusă de către altcineva sau altceva.
În marea diversitate a tuturor creaţiilor lui Dumnezeu, există lucruri prin care se acţionează şi lucruri asupra cărora se acţionează (vezi 2 Nefi 2:13-14). În calitate de fii şi fiice ale Tatălui nostru Ceresc, am fost binecuvântaţi cu darul liberului arbitru moral, care este capacitatea de a acţiona şi a alege independent. Înzestraţi cu liberul arbitru, dumneavoastră şi cu mine suntem independenţi şi, în primul rând trebuie să acţionăm şi nu doar să lăsăm lucrurile să acţioneze asupra noastră. A crede că cineva sau ceva ne pot face să ne simţim jigniţi, mânioşi, ofensaţi sau înverşunaţi ne diminuează liberul arbitru moral şi ne transformă în obiecte asupra cărora se acţionează. Dar, în calitate de persoane independente, dumneavoastră şi cu mine avem puterea de a acţiona şi de a alege cum vom răspunde la o situaţie jignitoare sau dureroasă.
Thomas B. Marsh, primul preşedinte al Cvorumului celor Doisprezece Apostoli din această dispensaţie, a ales să se simtă jignit într-o situaţie care era tot atât de minoră pe cât este îndepărtarea caimacului (vezi Deseret News, 16 apr. 1856, p. 44). Brigham Young, pe de altă parte, a fost mustrat cu severitate şi în mod public de către profetul Joseph Smith, dar a ales să nu se simtă jignit (vezi Truman G. Madsen, „Hugh B. Brown – Youthful Veteran“, New Era, apr. 1976, p. 16).
În multe situaţii, alegerea de a te simţi jignit este un simptom al unei maladii spirituale mult mai adânci şi mai serioase. Thomas B. Marsh a permis să se acţioneze asupra lui şi rezultatele finale au fost apostazia şi suferinţa. Brigham Young a fost un factor care şi-a exersat liberul arbitru acţionând în concordanţă cu principiile corecte şi a devenit un instrument măreţ în mâinile Domnului.
Salvatorul este cel mai măreţ exemplu al modului în care trebuie să răspundem unor situaţii sau evenimente ce pot fi jignitoare.
„Şi lumea, din cauza nedreptăţii ei, Îl va judeca pe El ca pe un lucru de nimic; prin urmare, ei Îl biciuiesc, iar El rabdă; şi Îl lovesc, iar El rabdă. Da, ei Îl scuipă, iar El rabdă, datorită bunătăţii Sale pline de iubire şi a îndelungatei Sale suferinţe pentru copiii oamenilor“ (1 Nefi 19:9).
Prin puterea ispăşirii lui Isus Hristos, dumneavoastră şi cu mine putem fi binecuvântaţi să evităm şi să triumfăm asupra jignirii. „Multă pace au cei ce iubesc Legea Ta, Şi nu li se întâmplă nici o nenorocire“ (Psalm 119:165).
Un laborator al zilelor din urmă
Capacitatea de a birui jignirea poate părea peste puterile noastre. Totuşi, această capacitate nu este rezervată pentru sau dobândită doar de conducătorii curajoşi din Biserică asemeni lui Brigham Young. Însăşi natura ispăşirii Mântuitorului şi scopul Bisericii restaurate sunt destinate să ne ajute să primim exact acest tip de tărie spirituală.
Pavel i-a învăţat pe sfinţii din Efes că Salvatorul a întemeiat Biserica Sa „pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos,
până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos“ (Efeseni 4:12-13).
Vă rog să observaţi modul în care este folosit cuvântul care arată acţiunea de a desăvârşi. După cum a spus elder Neal A. Maxwell, Biserica nu este „un loc bine amenajat pentru odihna celor care sunt deja desăvârşiţi“ („A Brother Offended“, Ensign, mai 1982, p. 38). Mai degrabă, Biserica este un laborator şi un atelier în care obţinem experienţă pe măsură ce punem în practică doctrina unul asupra altuia, în procesul veşnic de „desăvârşire a sfinţilor“.
Elder Maxwell a explicat, dovedind o bună cunoaştere, că în acest laborator din zilele din urmă, cunoscut ca Biserica restaurată, membrii constituie „materialul de lucru“ (vezi „Jesus, the Perfect Mentor“, Ensign, februarie 2001, p. 13) care este esenţial pentru creştere şi dezvoltare. O învăţătoare vizitatoare învaţă care sunt responsabilităţile ei pe măsură ce le slujeşte şi le iubeşte pe surorile ei din Societatea de Alinare. Un învăţător neexperimentat învaţă lecţii valoroase pe măsură ce le predă atât ascultătorilor care îl susţin, cât şi celor care nu sunt atenţi, devenind astfel un învăţător mai eficient. Şi un episcop de curând numit în chemare, învaţă cum să fie episcop prin inspiraţie şi prin lucrul împreună cu membrii episcopiei care îl susţin din toată inima, deşi pot vedea greşelile sale omeneşti.
Înţelegerea faptului că Biserica este un laborator în care învăţăm, ne ajută să ne pregătim pentru o realitate inevitabilă. Cândva, cumva, o persoană din Biserică va face sau va spune ceva ce poate fi considerat o jignire. Un astfel de eveniment i se va întâmpla cu siguranţă fiecăruia dintre noi – şi în mod sigur, ni se va întâmpla mai mult decât o singură dată. Deşi s-ar putea ca oamenii să nu aibă intenţia de a ne răni sau de a ne jigni, ei pot fi totuşi, lipsiţi de consideraţie sau de tact.
Dumneavoastră şi cu mine nu putem controla intenţiile sau comportamentul altor persoane. Totuşi, noi hotărâm cum vom acţiona. Vă rog, să nu uitaţi că dumneavoastră şi cu mine suntem persoane independente, înzestrate cu liberul arbitru moral şi putem alege să nu ne simţim jignite.
În timpul unei perioade primejdioase dintr-un război, a avut loc un schimb de scrisori între Moroni, căpitanul armatei nefite şi Pahoran, judecătorul şef şi guvernatorul ţinutului. Moroni, a cărui armată suferea din cauza lipsei de sprijin din partea guvernului, i-a scris lui Pahoran „într-un fel de condamnare“ (Alma 60:2) şi l-a acuzat cu duritate de nepăsare, neglijenţă şi abdicare de la responsabilitate. Pahoran ar fi putut foarte uşor să se mânie pe Moroni din cauza mesajului său, dar a ales să nu se simtă jignit. Pahoran a răspuns cu compasiune şi a descris o răzvrătire împotriva guvernului despre care Moroni nu ştia nimic. După aceea, el a răspuns: „Iată, îţi spun ţie, Moroni, că nu mă bucur de suferinţele tale mari, da, şi aceasta îmi întristează sufletul… Şi acum, în epistola ta, m-ai criticat pe mine, dar aceasta nu are nici o importanţă; eu nu sunt mânios, ci mă bucur de mărinimia inimii tale“ (Alma 61:2, 9).
Unul dintre cei mai importanţi indicatori ai propriei noastre maturităţi spirituale este revelat în modul în care răspundem la slăbiciuni, la lipsa de experienţă şi la posibilele acţiuni jignitoare ale altora. Un lucru, un eveniment sau un mod de exprimare pot fi jignitoare, dar dumneavoastră şi cu mine putem decide să nu fim jigniţi – şi să spunem o dată cu Pahoran: „nu are importanţă“.
Două invitaţii
Îmi închei mesajul cu două invitaţii.
Invitaţia numărul unu
Vă invit să învăţaţi şi să puneţi în aplicare învăţăturile Salvatorului privitoare la relaţiile dintre oameni şi la episoadele care pot fi considerate jignitoare.
Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.
Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc…
Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii?
Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel?
Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit“ (Matei 5:43-44; 46-48).
Este interesant că îndemnul „fiţi dar desăvârşiţi“ este precedat de sfatul referitor la cum ar trebui să acţionăm ca răspuns la răul care ni se face şi la jignire. În mod sigur, cerinţele riguroase care duc la desăvârşirea sfinţilor includ însărcinări care ne testează şi care ne provoacă. Dacă o persoană spune sau face un lucru pe care îl considerăm jignitor, prima noastră obligaţie este aceea de a refuza să ne simţim jigniţi şi după aceea să discutăm în particular, cu sinceritate şi direct cu acea persoană. O astfel de abordare invită inspiraţia de la Duhul Sfânt şi permite ca neînţelegerile să fie clarificate şi ca intenţia adevărată şi să fie înţeleasă corect.
Invitaţia numărul doi
Multe persoane şi familii, care au nevoie cel mai mult să audă mesajul acesta despre alegerea de a nu se simţi jignite, probabil că nu participă alături de noi la conferinţa de astăzi. Bănuiesc că noi toţi cunoaştem membrii care se ţin deoparte de Biserică pentru că au ales să se simtă jigniţi – şi care ar fi binecuvântaţi dacă s-ar întoarce.
Vreţi să găsiţi, vă rog, cu ajutorul rugăciunii o persoană pe care s-o vizitaţi şi căreia să-i faceţi invitaţia de a mai preaslăvi din nou alături de noi? Aţi putea să-i oferiţi un exemplar al acestei cuvântări scrise sau puteţi alege să discutaţi despre principiile pe care le-am trecut astăzi în revistă. Şi, vă rog, ţineţi minte că o astfel de cerere trebuie să fie efectuată într-o manieră iubitoare şi cu smerenie – şi nu într-un spirit de superioritate provenit din convingerea că sunteţi credincios şi fără mândrie.
Vă depun mărturie şi promit că, pe măsură ce răspundem la această invitaţie, având credinţă în Salvator, uşile se vor deschide, gurile noastre vor fi pline de cuvinte, Duhul Sfânt va depune mărturie despre adevărul veşnic şi focul mărturiei va fi reaprins.
Îmi adaug glasul la cel al apostolului Ioan care a declarat: „V-am spus aceste lucruri pentru ca ele să nu fie pentru voi un prilej de cădere“ (Ioan 16:1). Sunt martor la realitatea şi divinitatea unui Salvator care trăieşte şi la puterea Sa de a ne ajuta să depăşim jignirile. În numele sfânt al lui Isus Hristos, amin.