Să privim, să ne schimbăm şi să venim la Hristos
Mesia Îşi întinde braţul milei Sale către noi, întotdeauna dornic să ne primească - dacă alegem să venim la El.
În pictura magnifică a Minervei Teichert, Hristos în mantie roşie, Salvatorul omenirii, cu urmele cuielor la mâini stă maiestuos cu braţele întinse. Cu blândeţe şi compasiune, El se uită în jos la femeile care se străduiesc să-L atingă pe Salvator.
Ador simbolismul femeilor care se întind să-L atingă pe Salvator. Tânjim să fim în apropierea Domnului, pentru că ştim că El ne iubeşte pe fiecare dintre noi şi doreşte să ne îmbrăţişeze „pentru veşnicie în braţele dragostei Lui“.1 Atingerea Sa poate să vindece suferinţe spirituale, emoţionale sau fizice. El este Avocatul, Exemplul, Păstorul Cel Bun şi Mântuitorul. Către cine altcineva ne-am uita, către cine altcineva ne-am îndrepta, către cine altcineva am veni, dacă nu către Isus Hristos, „Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre?“2
El s-a pronunţat: „Da, adevărat… dacă veţi veni la Mine, atunci veţi avea viaţă veşnică. Iată, braţul milei Mele este întins către voi şi oricine va veni, pe acela Eu îl voi primi“.3 Promisiunea Sa ne invită nu doar să ne îndreptăm către El, ci şi să facem următorul pas important: să venim la El. Aceasta este o doctrină motivantă, încurajatoare. Mesia îşi întinde braţul milei Sale către noi, întotdeauna dornic să ne primească – dacă alegem să venim la El. Atunci când, într-adevăr, venim la Salvator cu „toată dorinţa inimii“4, vom simţi atingerea Sa în modurile cele mai personale.
O „femeie“5 a făcut această alegere şi a simţit atingerea Sa. „Şi era o femeie, care de doisprezece ani avea o scurgere de sânge; ea îşi cheltuise toată averea cu doftorii, fără s-o fi putut vindeca vreunul.
Ea s-a apropiat pe dinapoi şi s-a atins de poala hainei lui Isus. Îndată, scurgerea de sânge s-a oprit.
Şi Isus a zis: ’Cine s-a atins de Mine?’. Fiindcă toţi tăgăduiau, Petru şi cei ce erau cu El, au zis: ’Învăţătorule, noroadele Te împresoară şi Te îmbulzesc şi mai întrebi: Cine s-a atins de Mine?’.
Dar Isus a răspuns: ’S-a atins cineva de Mine, căci am simţit că a ieşit din Mine o putere’.
Femeia, când s-a văzut dată de gol, a venit tremurând, s-a aruncat jos înaintea Lui şi a spus în faţa întregului norod, din ce pricină se atinsese de El şi cum fusese vindecată numaidecât.
Isus i-a zis: ’Îndrăzneşte, fiică; credinţa ta te-a mântuit, du-te în pace.’“6
Mi-am pus întrebarea ce s-ar fi putut întâmpla dacă acea femeie cu scurgerea de sânge nu ar fi crezut suficient de mult în Salvator pentru a face efortul necesar de a atinge poalele hainei Sale. În acea mulţime, îmi imaginez că îţi trebuia ceva efort ca să te apropii atât de mult de El. Totuşi, „fără să se îndoiască deloc“7, ea a insistat.
La fel, şi noi trebuie să demonstrăm că credinţa în Domnul ne-a pătruns în inimi destul de adânc pentru a ne urni să acţionăm.
O prietenă mi-a spus despre o situaţie în care nu putea să fie consolată. Simţea o asemenea tristeţe din cauza unei tragedii din familie, încât într-o zi nu a mai putut pleca de acasă. Neanunţată, o soră de la Societatea de Alinare a venit la uşa ei şi a spus: „Am avut sentimentul că ai nevoie de mine“. Sora nu a descusut-o, nici nu i-a cerut detalii, ci mai degrabă a luat-o pe prietena mea în braţe şi a întrebat-o: „Ai vrea să spunem o rugăciune?“ După acea rugăciune, sora a plecat. Acea atingere blândă şi acea abordare sensibilă au ajutat mult la vindecare inimii zdrobite a prietenei mele.
Această soră iubitoare din Societatea de Alinare nu numai că a ascultat Spiritul, dar, a şi acţionat la acel imbold. Cu adevărat, ea a demonstrat că virtuţile care se găsesc în doctrinele salvării au influenţat-o atât de profund, încât s-a străduit zilnic să fie mai asemănătoare lui Hristos. Faptele ei au reflectat înţelegerea ei proprie despre ceea ce înseamnă „caritatea niciodată nu piere“8.
Despre dumneavoastră, milioane de surori credincioase ale Societăţii de Alinare care, asemenea acestei surori miloase, reflectaţi la iubirea veşnică a lui Hristos9 a lui Hristos, care este caritate, preşedintele Gordon B. Hinckley a spus: „Nenumărate sunt exemplele acestor femei remarcabile, minunate şi altruiste care sar în ajutorul celor necăjiţi, care oblojesc rănile celor care au fost răniţi, care-i înveselesc şi-i alină pe cei în necaz,.. care-i ajută pe cei care au căzut şi le dau putere, curaj şi dorinţa de a merge înainte“10.
Chiar dorinţa de a merge înainte spre Salvatorul nostru necesită, câteodată, pocăirea imediată. Să recunoaştem că am făcut greşeli sau că nu am făcut ceea ce am fi putut pentru a încuraja sau a ajuta pe cineva. Aceste schimbări personale în gândire, faptă sau cuvânt sunt esenţiale pentru toţi cei care doresc să vină la Hristos. Ele reprezintă alegeri individuale despre cum ne vom susţine una pe alta literalmente şi figurativ.
Ne apropiem de Salvator pe măsură ce le îmbrăţişăm pe celelalte surori cu braţe iubitoare. Sau nu facem acest lucru. Noi aducem un balsam rănilor psihice sau fizice. Sau nu facem acest lucru. Ne uităm una la alta mai mult cu un ochi iubitor, decât cu un ochi critic. Sau nu facem acest lucru. Cerem iertare pentru răul pe care l-am provocat, chiar dacă nu a fost făcut în mod intenţionat. Sau nu facem acest lucru. Facem lucrarea spirituală grea de a-i ierta pe cei care ne-au jignit. Sau nu facem acest lucru. Ne îndreptăm repede greşelile sau neatenţia din relaţiile noastre personale atunci când devenim conştienţi de ele. Sau nu facem acest lucru.
La fel ca dumneavoastră, ştiu ce înseamnă să faci schimbări esenţiale de direcţie. Îmi aduc aminte de o vreme când, fără nici o intenţie, am jignit o soră din episcopia mea. Era necesar să îndrept acest lucru, dar trebuie să admit că mândria m-a reţinut să merg la ea şi să-mi cer iertare. Familia mea, alte obligaţii şi aşa mai departe au constituit diferite motive de a-mi amâna pocăirea. Eram sigură că lucrurile se vor rezolva de la sine. Dar ele nu s-au rezolvat.
În liniştea nu numai a uneia, ci a mai multor nopţi, m-am trezit cu o înţelegere clară că nu mergeam pe drumul pe care Domnul ar fi vrut să merg. Nu acţionam asupra credinţei mele astfel încât braţul Său milos să se întindă cu adevărat către mine – dacă acţionam corect. M-am rugat pentru putere şi curaj, m-am umilit şi m-am dus acasă la acea soră şi i-am cerut iertare. Pentru amândouă, s-a dovedit a fi o experienţă dulce, vindecătoare.
Câteodată, o schimbare personală a drumului este la fel de necesară ca domolirea paşilor grăbiţi către ieşirea din Biserică după întâlniri şi, să traversăm holul pentru a saluta o soră singură despre care ştim că ne va vorbi îndelung. Desigur, va necesita timp îndelungat să ne ridicăm deasupra resentimentelor faţă de membrii familiei care ne neglijează, în timp ce noi încercăm să clădim relaţii pozitive. În mod obişnuit, aceste îndreptări de drum individuale, care sunt esenţiale pentru pocăire, aduc „roada dătătoare de pace a neprihănirii.“11
În căutarea acestor roade ale neprihănirii, nu este de mirare că noi, la fel ca femeile din capodopera Minervei Teichert, ne îndreptăm cu dor şi adoraţie către Salvator, pentru că ştim că El Îşi întinde „braţul îndurării Sale către aceia care şi-au pus încrederea în El“12. Deoarece această promisiune glorioasă este adevărată, spre cine altcineva ne-am uita, către cine altcineva ne-am îndrepta, către cine altcineva am veni, dacă nu către Isus Hristos, Lumina lumii, Mielul lui Dumnezeu, al nostru Mesia?
Ştiu că „Fiul Dreptăţii se va înălţa cu tămăduire în aripile Sale“13 nu doar pentru acea femeie cu o scurgere de sânge, ci şi pentru fiecare dintre noi. El ne va îndruma, ne va binecuvânta şi ne va aduna – dacă alegem să venim la El. Fie ca noi să facem aşa în fiecare zi a vieţilor noastre.
În numele lui Isus Hristos, amin.