Suferinţa Sa uşurează suferinţele noastre
Barbara Winter, Arizona, SUA
În calitate de asistentă medicală la secţia de terapie intensivă pentru nou născuţi, îi îngrijesc pe bebeluşii bolnavi care sunt, uneori, foarte mici. Într-o noapte, am fost desemnată să îngrijesc un băieţel mic, născut cu 17 săptămâni mai devreme, care cântărea doar puţin peste 0,5 kg. Mâinile lui erau foarte mici, picioruşele sale nu erau mai mari decât degetul meu şi laba piciorului său era aproape cât degetul meu mare. Din cauza problemelor lui grave de respiraţie, doctorii nu se aşteptau ca el să supravieţuiască până dimineaţa.
Când un nou născut se luptă să trăiască, în întreaga unitate se aşterne o tăcere adâncă. Există o tensiune crescândă care îi apasă pe toţi, în special pe asistenta copilului; iar în noaptea aceasta eram eu. Părinţii lui fuseseră cu el majoritatea zilei, dar erau epuizaţi. Mama lui se întorsese în camera ei pentru puţină odihnă atât de necesară.
În camera copilaşului se găseau un incubator, monitoare, un ventilator şi instalaţii de perfuzie, care îl ţineau în viaţă. Deoarece era atât de bolnav şi avea nevoie de multă terapie intensivă, în acea noapte nu mi se mai dăduseră în sarcină alţi pacienţi. Urma să fiu lângă el toată noaptea, ocupată cu medicaţia, monitorizarea, tratamentul şi testele.
Pe măsură ce noaptea trecea, am încercat să-mi imaginez cum m-aş fi simţit dacă aş fi fost mama lui. Durerea din inimă ar fi fost insuportabilă.
I-am spălat cu blândeţe faţa, i-am atins mânuţele şi picioruşele şi, cu multă atenţie, l-am schimbat şi l-am aşezat într-o pătură nouă, moale. Mă întrebam ce altceva puteam face pentru micuţul meu pacient. Ce ar fi făcut mama lui? Ce ar dori Tatăl Ceresc să fac?
Acest preţios şi inocent spirit mititel urma să se întoarcă în curând la Tatăl lui din Cer. Mă întrebam dacă îi era teamă. M-am gândit la proprii mei copii. Când erau mici şi speriaţi, le cântam. „Copil al Domnului” era cântecul lor preferat. Încercând să nu plâng, i l-am cântat copilaşului.
În calitate de asistentă medicală am văzut tuburile şi sângele, am numărat mişcările de ridicare şi coborâre ale pieptului copilaşului, am ascultat bătăile inimii lui şi am privit cifrele monitoarelor. În calitate de sfântă din zilele din urmă am văzut un spirit celestial şi m-am minunat de planul salvării.
Pe măsură ce noaptea trecea, sănătatea lui se înrăutăţea. În final, situaţia lui s-a înrăutăţit şi s-a produs o hemoragie pulmonară.
Dimineaţa, micuţul meu pacient a trecut în linişte dincolo de văl. El a părăsit braţele mamei lui şi a fost „[luat] acasă la acel Dumnezeu care [i-a] dat [lui] viaţă” (Alma 40:11).
M-am apropiat mai mult de Salvator şi de Tatăl Ceresc în acea noapte. S-a mărit înţelegerea mea despre dragostea Domnului faţă de omenire – şi despre dragostea Sa faţă de mine. Mi s-a amintit, am fost chiar surprinsă, de profunzimea dragostei pe care o simţeam faţă de El. Şi am simţit dorinţa de a fi mai bună, mai amabilă, mai iertătoare, mai miloasă – mai asemănătoare Lui – cu fiecare zi şi cu fiecare bătaie a inimii.