Să ne amintim totdeauna de El
Dintr-o cuvântare rostită la Universitatea Brigham Young – Idaho la 27 ianuarie 2009. Pentru a asculta aceasta cuvântare în limba engleză, accesaţi web.byui.edu/devotionalsandspeeches/default.aspx.
Când ne amintim mereu de Salvator, putem „face cu voioşie toate lucrurile care stau în puterea noastră”, încrezători că puterea şi dragostea Sa pentru noi ne va însoţi.
Rugăciunile de împărtăşanie confirmă că unul dintre scopurile principale ale împărtăşaniei, aşa cum a fost instituită de Domnul Isus Hristos, este ca noi să ne “[amintim] totdeauna de El” (D&L 20:77, 79). Să ne amintim de Isus Hristos înseamnă, evident, să ne amintim de ispăşirea Sa, care este reprezentată simbolic de pâine şi apă ca însemne ale suferinţei şi morţii Sale. Nu trebuie niciodată să uităm ce a făcut El pentru noi, pentru că, fără ispăşirea şi învierea Sa, viaţa nu ar avea niciun scop. Pe de altă parte, prin intermediul ispăşirii şi învierii Sale, vieţile noastre capătă dimensiuni eterne şi divine.
Vreau să dezvolt trei aspecte a ceea ce înseamnă să ne amintim totdeauna de El: în primul rând, să căutăm să-I cunoaştem şi să-I urmăm voinţa; în al doilea rând, să recunoaştem şi să acceptăm obligaţia noastră de a răspunde înaintea lui Hristos pentru fiecare gând, cuvânt şi faptă; iar în al treilea rând, să trăim nefiindu-ne teamă şi având credinţa că putem să căutăm întotdeauna la Salvator ajutorul de care avem nevoie.
1. Să căutăm să cunoaştem şi să urmăm voinţa lui Hristos, aşa cum şi El a căutat voinţa Tatălui.
Binecuvântarea pâinii din cadrul împărtăşaniei ne oferă angajamentul de a fi dornici să luăm asupra noastră numele Fiului „şi să [ne amintim] totdeauna de El şi să [ţinem] poruncile pe care El [ni] le-a dat [nouă]” (D&L 20:77). Ar fi, de asemenea, potrivit să citim acest legământ ca în felul următor: „[să ne amintim] totdeauna de El pentru a [ţine] poruncile Sale”. Acesta este modul în care El Şi-a amintit întotdeauna de Tatăl. După cum a spus El: „Eu nu pot face nimic de la Mine Însumi: judec după cum aud; şi judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis” (Ioan 5:30).
Isus a ajuns la unitatea perfectă cu Tatăl supunându-Se, atât în trup cât şi în spirit, voinţei Tatălui. Făcând referire la Tatăl Său, Isus a spus: „totdeauna fac ce-I este plăcut” (Ioan 8:29). Deoarece aceasta era voinţa Tatălui, Isus S-a supus chiar până la moarte, „voinţa Fiului fiind înghiţită în voinţa Tatălui” (Mosia 15:7). Faptul că El S-a concentrat asupra Tatălui este unul dintre motivele principale pentru care slujirea lui Isus a avut o asemenea claritate şi putere.
În acelaşi mod, voi şi cu mine Îl putem pune pe Hristos în centrul vieţilor noastre şi putem deveni una cu El, după cum şi El este una cu Tatăl (vezi Ioan 17:20–23). Putem începe curăţind totul din vieţile noastre şi, apoi, reclădindu-ne vieţile astfel încât să punem lucrurile care contează cel mai mult pe primul loc, avându-L în centru pe Salvator. Trebuie să punem pe primul loc lucrurile care ne ajută să ne amintim totdeauna de El – rugăciunea frecventă şi studiul scripturilor, studiul profund al învăţăturilor apostolice, pregătirea săptămânală pentru a lua cu demnitate din împărtăşanie, preaslăvirea în cadrul adunărilor de duminică şi consemnarea şi amintirea lucrurilor pe care le învăţăm despre ucenicie prin intermediul Spiritului şi al experienţelor.
V-aţi putea gândi şi la alte lucruri care vi se potrivesc în mod deosebit în acest moment al vieţii voastre. Odată ce ne creăm timpul şi mijloacele necesare pentru aceste aspecte în timp ce ne concentrăm vieţile asupra lui Hristos, putem începe să adăugăm şi alte responsabilităţi şi lucruri de valoare, cum ar fi educaţia şi responsabilităţile familiale. În acest mod, lucrurile esenţiale nu vor fi date afară din vieţile noastre de lucrurile care sunt doar bune, dar nu esenţiale, iar cele care au valoare mai mică vor căpăta o prioritate mai mică sau nu vor mai conta deloc.
Recunosc că nu este uşor să ne punem voinţa în acord cu cea a lui Isus Hristos, la fel cum El Şi-a pus voinţa în acord cu cea a Tatălui. Preşedintele Brigham Young (1801–1877) a arătat că înţelege problema noastră când a spus:
„După tot ceea ce s-a spus şi s-a făcut, după ce El l-a condus pe acest popor timp atât de îndelungat, nu vă daţi seama că se simte lipsa încrederii în Dumnezeul nostru? Nu simţiţi acest lucru? Mă puteţi întreba: «[Frate] Brigham, dumneavoastră simţiţi acest lucru?». Da, îmi dau seama că încă îmi lipseşte încrederea, într-o oarecare măsură, în El pe care mă bizui. – De ce? Pentru că nu am puterea şi aceasta din cauza stării mele, care a fost cauzată de Cădere asupra mea…
Uneori, ceva se răzvrăteşte în mine, ceva care trage o linie despărţitoare între voinţa mea şi voinţa Tatălui meu din Cer; ceva care face ca voinţa mea şi voinţa Tatălui meu din Cer să nu fie în chip perfect una.
Noi trebuie să simţim şi să înţelegem, în măsura posibilă, în măsura în care ne permite natura noastră de după Cădere, în măsura în care putem dobândi credinţă şi cunoaştere pentru a ne înţelege pe noi înşine, că voinţa acestui Dumnezeu pe care Îl slujim este voinţa noastră şi că noi nu avem o altă voinţă, nici în această viaţă, nici în eternitate”1.
Deşi poate că nu este uşor, noi putem înainta cu consecvenţă având credinţă în Domnul. Eu pot confirma că, în timp, dorinţa şi capacitatea noastră de a ne aminti întotdeauna de Salvator şi de a-L urma vor creşte. Ar trebui să lucrăm cu răbdare în vederea împlinirii acestui scop şi să ne rugăm întotdeauna pentru a avea parte de discernământul şi de ajutorul divin de care avem nevoie. Nefi ne-a sfătuit: „Dar iată, vă spun că voi trebuie întotdeauna să vă rugaţi şi să nu vă descurajaţi; că voi nu trebuie să faceţi nimic pentru Domnul până când, în primul rând, nu vă rugaţi Tatălui în numele lui Hristos ca El să sfinţească fapta voastră pentru voi înşivă, pentru ca fapta voastră să fie pentru binele sufletului vostru” (2 Nefi 32:9).
Am fost martorul unei asemenea rugăciuni atunci când eu şi vârstnicul Dallin H. Oaks, din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli, am fost desemnaţi să conducem un interviu prin videoconferinţă cu un cuplu din altă ţară. Cu scurt timp înainte de a intra în studio, am trecut din nou în revistă informaţiile pe care le adunasem despre respectivul cuplu şi am simţit că eram pregătit pentru interviu. Cu câteva minute înainte de ora stabilită, l-am văzut pe vârstnicul Oaks şezând singur, cu capul plecat. Într-o clipă, şi-a ridicat capul şi a spus: „Tocmai îmi încheiam rugăciunea pentru a mă pregăti pentru acest interviu. Vom avea nevoie de darul discernământului”. El nu neglijase cea mai importantă pregătire, o rugăciune rostită pentru a sfinţi fapta noastră pentru binele nostru şi pentru slava Domnului.
2. Să ne pregătim să răspundem înaintea lui Hristos pentru fiecare gând, cuvânt şi faptă.
Scripturile arată clar faptul că va exista o mare zi a judecăţii când Domnul va sta să judece naţiunile (vezi 3 Nefi 27:16) şi când fiecare genunchi se va pleca şi fiecare limbă va mărturisi că El este Hristosul (vezi Romani 14:11; Mosia 27:31; D&L 76:110). Natura individuală şi măsura acelei judecăţi sunt descrise de către Alma în Cartea lui Mormon:
„Deoarece cuvintele noastre ne vor condamna pe noi; da, toate faptele noastre ne vor condamna; noi nu vom fi găsiţi nepătaţi; iar gândurile noastre, de asemenea, ne vor condamna şi în această stare îngrozitoare noi nu vom îndrăzni să privim în sus către Dumnezeul nostru; şi vom fi foarte fericiţi dacă vom putea porunci stâncilor şi munţilor să se prăbuşească asupra noastră ca să ne ascundă de prezenţa Lui.
Dar aceasta nu poate să fie; noi va trebui să înaintăm şi să stăm înaintea Lui în slava Sa, şi în puterea Lui, şi în măreţia, maiestatea şi dominaţia Lui, şi să recunoaştem, în ruşinea noastră veşnică, că toate judecăţile Lui sunt drepte; că El este drept în toate lucrările Sale şi că El este milos cu copiii oamenilor şi că El are toată puterea ca să salveze pe fiecare om care crede în numele Lui şi care produce fructul pocăinţei” (Alma 12:14–15).
Când Salvatorul a definit Evanghelia Sa, această judecată era esenţială pentru ea. El a spus:
„Iată, Eu v-am dat vouă Evanghelia Mea; şi aceasta este Evanghelia pe care Eu v-am dat-o vouă – cum că Eu am venit pe lume pentru ca să îndeplinesc voinţa Tatălui Meu, căci Tatăl Meu M-a trimis pe Mine.
Iar Tatăl Meu M-a trimis pe Mine pentru ca Eu să pot fi înălţat pe cruce; iar după ce Eu am fost înălţat pe cruce pentru ca să pot să-i aduc pe toţi oamenii la Mine, pentru ca tot aşa cum Eu am fost înălţat de către oameni, tot astfel oamenii vor fi înălţaţi de către Tatăl, pentru ca să stea înaintea Mea ca să fie judecaţi după faptele lor, fie că ele sunt bune sau rele –
Şi din cauza aceasta am fost Eu înălţat; de aceea, în acord cu puterea Tatălui, Eu îi voi aduce pe toţi oamenii către Mine pentru ca ei să poată fi judecaţi după faptele lor” (3 Nefi 27:13–15).
A fi „înălţat pe cruce” este, desigur, un mod simbolic de a face referire la ispăşirea lui Isus Hristos, prin care El a îndeplinit cerinţele pe care dreptatea le-ar putea avea asupra fiecăruia dintre noi. Cu alte cuvinte, prin suferinţa şi moartea Sa din Ghetsimani şi de pe Golgota, El a plătit tot ceea ce ne-ar putea cere dreptatea pentru păcatele noastre. De aceea, El satisface cerinţele dreptăţii şi reprezintă dreptatea. După cum Dumnezeu este iubire, Dumnezeu este şi dreptate. Datoriile şi obligaţiile noastre se îndreaptă, acum, spre Isus Hristos. Prin urmare, El are dreptul de a ne judeca.
El afirmă că acea judecată se bazează pe faptele noastre. „Vestea cea bună” a Evangheliei Sale este, mai ales, faptul că El ne oferă darul iertării cu condiţia să ne pocăim. De aceea, dacă faptele noastre includ pocăinţa, El ne iartă păcatele şi greşelile. Dacă noi respingem darul iertării, refuzând să ne pocăim, atunci sunt impuse cerinţele dreptăţii, pe care El o reprezintă acum. El ne-a spus: „Căci iată, Eu, Dumnezeu, am suferit aceste lucruri pentru toţi, pentru ca ei să nu sufere, dacă ei se vor pocăi; dar dacă nu se vor pocăi, ei trebuie să sufere la fel ca şi Mine” (D&L 19:16–17).
De aceea, să ne amintim totdeauna de El, înseamnă să ne amintim totdeauna că nimic nu este ascuns de El. Nu este nicio parte din vieţile noastre, fie ea o faptă, un cuvânt sau chiar un gând, care să poată fi ascunsă de cunoaşterea Tatălui şi Fiului. Nicio copiere la examen, niciun furt din magazin, nicio fantezie lascivă sau neglijenţă şi nicio minciună nu este omisă, trecută cu vederea, ascunsă sau uitată. Chiar dacă în viaţă facem ceva şi „scăpăm fără să se afle” sau reuşim să ascundem de alţi oameni, tot trebuie să suferim consecinţele acţiunilor noastre atunci când va sosi ziua inevitabilă în care vom fi aduşi înaintea lui Isus Hristos, Dumnezeul dreptăţii pure şi perfecte.
Acest adevăr m-a ajutat, îndemnându-mă, în anumite momente, fie spre pocăinţă, fie spre evitarea păcatului, în general. Într-o anumită împrejurare legată de vânzarea casei mele, exista o eroare în documentaţie şi m-am văzut în postura de a obţine, în mod legal, mai mulţi bani de la cumpărător. Agentul meu imobiliar m-a întrebat dacă voiam să păstrez banii, din moment ce era dreptul meu să fac acest lucru. M-am gândit la momentul în care voi fi faţă în faţă cu Domnul, personificarea dreptăţii, încercând să explic că aveam dreptul, din punct de vedere legal, să profit de cumpărător şi de greşeala lui. Nu mă puteam imagina fiind foarte convingător, mai ales pentru că, probabil, ar fi trebuit să cer îndurare pentru mine în acelaşi timp. Am ştiut că nu m-aş fi putut împăca cu mine dacă aş fi fost atât de necinstit încât să păstrez banii. I-am răspuns agentului că ne vom rezuma la înţelegerea la care căzusem de acord iniţial. Pentru mine valorează mai mult decât orice sumă de bani să ştiu că nu am pentru ce să mă pocăiesc de pe urma acelei tranzacţii.
Odată, în tinereţe, neglijenţa mea a cauzat o rană mică unuia dintre fraţii mei. Atunci nu mi-am mărturisit greşeala şi nimeni nu a ştiut vreodată de implicarea mea în toată întâmplarea. Câţiva ani mai târziu, m-am rugat ca Dumnezeu să-mi dezvăluie orice lucru din viaţa mea care avea nevoie de corectare, astfel încât să pot fi găsit mai curat înaintea Lui şi mi-am adus aminte de acest incident. Uitasem de el, dar Spiritul mi-a şoptit că era vorba de un păcat nerezolvat pe care trebuia să-l mărturisesc. Mi-am sunat fratele, mi-am cerut scuze şi l-am rugat să mă ierte, lucru pe care el l-a făcut imediat din toată inima. Ruşinea şi regretul meu ar fi fost mai mici dacă mi-aş fi cerut iertare atunci când s-a întâmplat incidentul.
Pentru mine, a fost interesant faptul că Domnul nu uitase de acel eveniment din trecutul meu, deşi eu uitasem. Păcatele nu se rezolvă de la sine şi nu se pierd pur şi simplu. Păcatele nu se pot muşamaliza în eternitate. Ele trebuie să fie rezolvate, iar lucrul minunat este că, datorită harului ispăşitor al Salvatorului, ele pot avea un final mult mai fericit şi se pot rezolva într-o manieră mai puţin dureroasă decât atunci când suntem nevoiţi să suferim pentru ele.
Ar trebui, de asemenea, să prindem curaj, gândindu-ne la o judecată în care nimic nu este scăpat din vedere, deoarece aceasta înseamnă, de asemenea, că niciun act de supunere, de bunătate şi nicio faptă bună, indiferent cât de mică este, nu sunt vreodată uitate şi nicio binecuvântare corespunzătoare nu este refuzată.
3. Nu vă temeţi, ci priviţi către Salvator pentru ajutor.
În primele zile ale restaurării, Isus i-a sfătuit şi i-a alinat pe Joseph Smith şi pe Oliver Cowdery care erau ocupaţi cu munca de traducere a Cărţii lui Mormon şi cărora urma să li se confere, curând după aceea, preoţia. La acea vreme, Joseph Smith avea 23 de ani şi Oliver 22. Persecuţia şi alte obstacole erau frecvente, dacă nu constante. În aceste împrejurări, în aprilie 1829, Domnul le-a vorbit cu aceste cuvinte:
„Nu te teme turmă mică; faceţi bine; lăsaţi pământul şi iadul să se unească împotriva voastră, pentru că, dacă voi sunteţi zidiţi pe piatra Mea, ei nu pot birui.
Iată, Eu nu te condamn pe tine; du-te şi să nu mai păcătuieşti; îndeplineşte cu seriozitate lucrarea pe care Eu ţi-am poruncit-o.
Întoarce-te către Mine în fiecare gând; nu te îndoi, nu te teme.
Priveşte rănile care Mi-au străpuns coasta şi, de asemenea, semnele cuielor din mâinile şi picioarele Mele; fii credincios, păzeşte poruncile Mele şi vei moşteni împărăţia cerurilor. Amin” (D&L 6:34–37).
Să ne întoarcem către Salvator în fiecare gând, este, bineînţeles, un alt fel de a spune că ne „[amintim] totdeauna de El”. Pe măsură ce facem acest lucru, nu trebuie să ne îndoim sau să ne temem. Salvatorul le-a amintit lui Joseph şi lui Oliver, aşa cum ne aminteşte şi nouă, că prin ispăşirea Sa, El a primit toată puterea în cer şi pe pământ (vezi Matei 28:18) şi are atât abilitatea cât şi dorinţa să ne protejeze şi să ne ajute în nevoile noastre. Trebuie doar să fim credincioşi şi ne putem bizui în mod absolut pe El.
Înainte de revelaţia mângâietoare dată lui Joseph şi Oliver, profetul a avut de îndurat o experienţă importantă şi dureroasă care l-a învăţat să se întoarcă spre Salvator şi să nu se teamă de opiniile, presiunile şi ameninţările oamenilor.
În iunie 1828, Joseph i-a permis lui Martin Harris să ia primele 116 pagini ale manuscrisului Cărţii lui Mormon din Harmony, Pennsylvania, pentru a le arăta membrilor familiei sale din Palmyra, New York. Când Martin nu s-a întors aşa cum promisese, îngrijorat, Joseph a călătorit cu o trăsură închiriată până la casa părinţilor lui din Manchester Township, New York. Imediat, profetul a trimis vorbă pentru a-l chema pe Martin. Când Martin a sosit, el a recunoscut că nu avea manuscrisul şi nici nu ştia unde era.
Joseph a exclamat: „O! Dumnezeul meu, Dumnezeul meu!… Totul este pierdut, este pierdut. Ce mă fac? Am păcătuit. Eu sunt cel care am provocat mânia lui Dumnezeu, cerându-I ceea ce nu aveam niciun drept să-I cer… Merit orice pedeapsă pe care îngerul Celui Preînalt mi-o poate da!”.
Ziua următoare, profetul s-a întors în Harmony. Odată ajuns acolo, el a spus: „Am început să mă umilesc în rugăciune puternică înaintea Domnului… ca, dacă era posibil, să obţin milă din mâna Lui şi să fiu iertat de tot ceea ce făcusem care fusese contrar voinţei Sale”2.
După ce l-a certat pe Joseph pentru că se temuse de om mai mult decât de Dumnezeu, Domnul i-a spus:
„Tu eşti Joseph, şi tu ai fost ales să faci lucrarea Domnului, dar din cauza păcatului tău, dacă nu eşti atent, tu vei cădea.
Dar, aminteşte-ţi, Dumnezeu este milostiv; de aceea, pocăieşte-te de ceea ce ai făcut contrar poruncilor pe care ţi le-am dat şi, atunci, tu mai eşti încă ales şi eşti din nou chemat la această lucrare” (D&L 3:9–10).
„Domnul a luat pentru o vreme de la Joseph Urimul şi Tumimul şi plăcile. Dar aceste lucruri i-au fost date înapoi în scurt timp. «Îngerul s-a bucurat atunci când mi-a înapoiat Urimul şi Tumimul», şi-a amintit profetul «şi a spus că lui Dumnezeu Îi erau pe plac de credinţa şi umilinţa mea şi că mă iubea pentru pocăinţa şi sârguinţa de care am dat dovadă în rugăciune, îndeplinindu-mi îndatorirea suficient de bine încât… puteam reîncepe munca de traducere». Pe măsură ce Joseph înainta în măreaţa lucrare ce-o avea în faţă, el era acum întărit de sentimentele plăcute ale primirii iertării Domnul şi hotărârii înnoite de a face voinţa Sa”3.
Hotărârea profetului de a se bizui pe Dumnezeu şi de a nu se teme de oameni a fost de neclintit după această experienţă. Viaţa lui ce-a urmat de-atunci mai departe a fost un exemplu perfect a ceea ce înseamnă să ne amintim de Hristos, bizuindu-ne pe puterea şi mila Sa. Joseph a exprimat acest lucru în momentele foarte dificile şi pline de încercare petrecute în închisoarea din Liberty, Missouri cu aceste cuvinte:
„Voi ştiţi, fraţi, că în timpul unei furtuni, o corabie foarte mare este ajutată foarte mult de o cârmă foarte mică, menţinând-o în poziţie corespunzătoare în faţa vântului şi a valurilor.
De aceea, preaiubiţii mei fraţi, să facem cu voioşie toate lucrurile care stau în puterea noastră; şi atunci, putem sta neclintiţi, cu cea mai mare siguranţă, pentru a vedea salvarea lui Dumnezeu şi braţul Său dezvăluit” (D&L 123:16–17).
Pe scurt, să ne „[amintim] totdeauna de El” înseamnă să nu ne trăim vieţile cu teamă. Ştim că fiecare dintre noi va avea parte, într-un fel sau altul, de încercări, dezamăgiri şi tristeţe, dar ştim, de asemenea, că în cele din urmă, datorită Avocatului nostru divin, toate lucrurile vor conlucra spre binele nostru (vezi D&L 90:24; 98:3). Aceasta este credinţa exprimată în cuvinte atât de simple de preşedintele Gordon B. Hinckley (1910–2008) când a spus: „Totul va fi bine”4. Când ne amintim mereu de Salvator, putem „face cu voioşie toate lucrurile care stau în puterea noastră”, încrezători că puterea şi dragostea Sa pentru noi ne va însoţi.
Fie ca noi să ne amintim totdeauna de El – „ca [noi să putem] avea totdeauna Spiritul Său cu [noi]” (D&L 20:77). Depun mărturia mea despre puterea ispăşirii lui Isus Hristos. Depun mărturie despre realitatea faptului că Domnul înviat trăieşte. Depun mărturie despre dragostea infinită şi personală pe care Tatăl şi Fiul o au pentru fiecare dintre noi şi mă rog ca noi să trăim cu o amintire constantă a acelei iubiri în toate formele ei.
Vă las pacea, de Walter Rane, prin amabilitatea Church History Museum; Pâinea ruptă, de Walter Rane
HRISTOS ÎN GHETSIMANI, de heinrich hofmann, courtesy of c. harrison conroy co.
Cea de-a Doua Venire de Harry Anderson © IRI
A uns ochii orbului, de Walter Rane, prin amabilitatea Church History Museum