Să devenim ca Dumnezeu

Unul dintre cele mai comune concepte, în religiile apusene şi răsăritene deopotrivă, este acela despre Dumnezeu, ca părinte, şi despre fiinţele omeneşti, drept copii ai lui Dumnezeu. Miliarde de oameni se roagă la Dumnezeu, în calitatea Sa de Părinte al lor, invocă faptul că toți oamenii sunt fraţi şi surori pentru a promova pacea şi-şi oferă ajutorul celor împovăraţi şi necăjiţi din convingere profundă că fiecare dintre copiii lui Dumnezeu este preţios.

Însă, oamenii de diferite religii înţeleg relaţia părinte-copil dintre Dumnezeu şi oameni în moduri foarte diferite. Unii înţeleg expresia „copil al lui Dumnezeu” ca fiind un titlu onorific rezervat doar pentru cei care cred în Dumnezeu şi acceptă îndrumarea Sa la fel cum ar accepta-o pe cea a unui tată. Mulţi percep descrierile părinte-copil ale relaţiei lui Dumnezeu cu omenirea ca metafore pentru exprimarea dragostei Sale faţă de creaţiile Sale şi a dependenţei lor de sprijinul şi protecţia Sa.

Sfinţii din zilele din urmă consideră că toţi oamenii sunt copii ai lui Dumnezeu în sens deplin și complet; ei consideră că fiecare persoană are origine, natură şi potenţial divine. Fiecare persoană are esenţă divină şi este „în spirit un fiu sau o fiică iubită a unor Părinţi Cereşti”¹. Fiecare are, în sine, seminţe de divinitate şi trebuie să aleagă dacă trăieşte în armonie sau în conflict cu acea divinitate. Prin ispăşirea lui Isus Hristos, toţi oamenii pot „progresa către perfecţiune şi, în final, [îşi pot] împlini destinul… divin”². Aşa cum un copil poate să dezvolte însuşirile părinţilor săi de-a lungul timpului, natura divină pe care oamenii o moştenesc poate fi dezvoltată pentru a deveni ca cea a Tatălui lor Ceresc.

Dorinţa de a dezvolta divinitatea în copiii Săi este una dintre însuşirile lui Dumnezeu care îi inspiră, îi motivează şi îi ajută cel mai mult să fie umili pe membrii Bisericii. Grija părintească şi îndrumarea plină de dragoste ale lui Dumnezeu pot ajuta fiecare copil dornic şi supus al lui Dumnezeu să primească din plenitudinea Sa şi slava Sa. Această cunoaştere schimbă modul în care sfinţii din zilele din urmă îi percep pe semenii lor. Învăţătura conform căreia bărbaţii şi femeile au potenţialul de a fi exaltaţi la o stare de dumnezeire depăşeşte înţelegerea celor mai multe biserici creştine contemporane şi exprimă dorinţa arzătoare a sfinţilor din zilele din urmă, care-şi are originile în Biblie, de a trăi aşa cum trăieşte Dumnezeu, de a iubi aşa cum iubeşte Dumnezeu şi de a se pregăti pentru tot ceea ce Tatăl nostru iubitor din Cer doreşte pentru copiii Săi.

Ce spune Biblia despre potenţialul divin al oamenilor?

Mai multe fragmente biblice sugerează că oamenii pot deveni ca Dumnezeu. Asemănarea oamenilor cu Dumnezeu este subliniată în primul capitol din Genesa: „Dumnezeu a zis: «Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră… Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut”³. După ce Adam şi Eva au luat din fructul „[pomului] cunoştinţei binelui şi răului”, Dumnezeu a spus că ei „[au] ajuns ca unul din Noi”⁴ sugerând că procesul către starea de dumnezeire începuse deja. Ulterior, în Vechiul Testament, într-un fragment din Psalmii se afirmă: „Eu am zis: «Sunteţi dumnezei, toţi sunteţi fii ai Celui Preaînalt»”⁵.

Fragmente din Noul Testament predau, de asemenea, această doctrină. Când Isus a fost acuzat de hulă argumentându-se că „Tu, care eşti om, Te faci Dumnezeu”, El a răspuns repetând Psalmii: „Nu este scris în Legea voastră: «Eu am zis: „Sunteţi dumnezei?”»”⁶. În cuvântarea de pe munte, Isus le-a poruncit ucenicilor Săi să devină „desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel Ceresc este desăvârşit”⁷. La rândul său, apostolul Petru a făcut referire la „făgăduinţele [Salvatorului] nespus de mari şi scumpe” pentru ca noi să putem deveni „părtaşi firii dumnezeieşti”⁸. Apostolul Pavel ne-a învăţat că suntem „de neam din Dumnezeu” şi a subliniat că, datorită acestui lucru, „suntem copii ai lui Dumnezeu; şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos”⁹. Cartea Apocalipsa conţine o promisiune a lui Isus Hristos, aceea că „celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie”¹⁰.

Aceste fragmente pot fi interpretate în moduri diferite. Şi, totuşi, când le privesc prin lupa clarificatoare a revelaţiilor primite de Joseph Smith, sfinţii din zilele din urmă văd aceste scripturi ca fiind exprimări clare ale naturii divine și potențialului divin ale oamenilor. Mulţi alţi creştini citesc aceleaşi fragmente mult prea metaforic, deoarece ei privesc Biblia prin lentilele interpretărilor doctrinare care s-au făcut de-a lungul timpului, după perioada descrisă în Noul Testament.

Cum s-au schimbat ideile despre divinitate de-a lungul istoriei creştinismului?

Crezurile sfinţilor din zilele din urmă ar fi sunat mult mai familiar primelor generaţii de creştini decât le sună multor creştini din zilele noastre. Mulţi părinţi ai bisericii (teologi şi învăţători influenţi de la începutul creştinismului) au vorbit, în mod aprobator, despre ideea că oamenii pot deveni divini. Un învățat din zilele noastre face referire la „omniprezența doctrinei deificării” – învăţătura conform căreia oamenii pot deveni dumnezei – în primele secole de după moartea lui Hristos.¹¹ Irineu de Lyon, părinte al bisericii, care a murit în jurul anului 202 d.H., a propovăduit că Isus Hristos „a devenit, prin dragostea Sa infinită, ceea ce suntem noi, astfel încât El să ne poată ajuta să fim ceea ce El Însuşi este”¹². Clement din Alexandria (aprox. 150-215 d.H.) a scris: „Cuvântul lui Dumnezeu a devenit om, pentru ca voi să puteţi învăţa de la om cum omul poate deveni Dumnezeu”¹³. Vasile cel Mare (330-379 d.H.) a preţuit şi a propovăduit, de asemenea, această posibilitate – nu doar „să devenim ca Dumnezeu”, ci „mai presus de orice, să devenim dumnezei”¹⁴.

Ceea ce părinţii bisericii de la începuturi au vrut să spună când au predicat despre faptul de a deveni dumnezei poate fi interpretat¹⁵, însă este clar că referinţele la deificare au fost din ce în ce mai contestate spre sfârşitul perioadei romane şi din ce în ce mai rare în Evul Mediu. Prima obiecţie cunoscută făcută de un părinte al bisericii cu privire la propovăduirea deificării a fost în secolul al V-lea.¹⁶ În secolul al VI-lea, învăţăturile despre faptul de a „deveni dumnezei” apar mult mai limitate în scop, precum în definiţia oferită de Pseudo-Dionisie Areopagitul (aprox. 500 d.H): „Deificarea… înseamnă dobândirea asemănării cu Dumnezeu şi uniunea cu El, atât cât este posibil”¹⁷.

De ce și-au pierdut importanța aceste crezuri? Schimbarea perspectivelor legate de crearea lumii au contribuit la îndreptarea treptată către perspective mult mai limitate privind potenţialul omului. Primele comentarii iudaice şi creştine despre creare au presupus că Dumnezeu a organizat lumea din materiale preexistente, subliniind bunătatea lui Dumnezeu în dezvoltarea unei asemenea ordini care susţine viaţa.¹⁸ Însă, pătrunderea noilor idei filosofice, în secolul al II-lea, a dus la dezvoltarea unei doctrine conform căreia Dumnezeu a creat universul ex nihilo – „din nimic”. În cele din urmă, aceasta a devenit învăţătura predominantă despre creare în lumea creştină.¹⁹ Pentru a sublinia puterea lui Dumnezeu, mulţi teologi au argumentat că nimic nu ar fi putut exista de atât de mult timp de când există El. A devenit important, în cercurile creştine, să se afirme că, iniţial, Dumnezeu a fost complet singur.

Crearea ex nihilo a mărit sentimentul de separare dintre Dumnezeu şi oameni. A devenit ceva neobişnuit să se propovăduiască, fie că sufletele omeneşti au existat înainte de lume, fie că ele pot moşteni şi dezvolta însuşirile lui Dumnezeu, în plenitudinea lor, în viitor.²⁰ Treptat, pe măsură ce depravarea omenirii şi imensa distanţă dintre Creator şi creaţiile Sale au fost, din ce în ce mai mult, accentuate, conceptul deificării a dispărut din creştinismul occidental²¹, chiar dacă rămâne o dogmă centrală a ortodoxismului răsăritean, una dintre cele trei ramuri principale ale creştinismului.²²

Cum au fost prezentate ideile despre deificare sfinţilor din zilele din urmă?

Primii sfinţi din zilele din urmă veneau dintr-o societate dominată de protestanţi vorbitori de limbă engleză, dintre care cei mai mulţi acceptaseră atât crearea ex nihilo, cât şi definiţia din Westminster Confession, aceea că Dumnezeu este o fiinţă „fără trup, fără membre, fără dorinţe”²³. Cunoşteau puţin sau nimic despre diversitatea crezurilor creştine din primele secole de după slujirea lui Isus Hristos sau despre primele scrieri creştine despre deificare. Dar, revelaţiile primite de Joseph Smith difereau de ideile predominante ale acelor vremuri şi au predat doctrina care, pentru unii, a redeschis dezbaterile despre natura lui Dumnezeu, creare şi omenire.

Primele revelaţii date lui Joseph Smith ne-au învăţat că oamenii sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu şi că Dumnezeu Se îngrijeşte îndeaproape de copiii Săi. În Cartea lui Mormon, un profet „a văzut degetul Domnului” şi a fost uimit să afle că formele fizice ale omului chiar au fost făcute după chipul lui Dumnezeu.²⁴ Într-o altă revelaţie din vechime, Enoh (care „a umblat cu Dumnezeu” în Biblie²⁵) L-a văzut pe Dumnezeu plângând din cauza creaţiilor Sale. Când Enoh a întrebat: „Cum se face că Tu poţi să plângi?”, a aflat că mila lui Dumnezeu în ceea ce priveşte suferinţa oamenilor este un element integrant al dragostei Sale.²⁶ Joseph Smith a aflat, de asemenea, că Dumnezeu doreşte pentru copiii Săi să aibă parte de acelaşi fel de existenţă exaltată de care El are parte. Dumnezeu a declarat: „Aceasta este lucrarea Mea şi slava mea – să realizez nemurirea şi viaţa veşnică a omului”²⁷.

În anul 1832, Joseph Smith şi Sidney Rigdon a avut o viziune despre viaţa de după moarte. Din acea viziune, ei au aflat că cei drepţi şi cei nedrepţi deopotrivă vor primi nemurirea printr-o înviere universală, dar că numai cei „care [biruie] prin credinţă şi [sunt pecetluiţi] prin Spiritul Sfânt al făgăduinţei” vor primi plenitudinea slavei lui Dumnezeu şi vor fi „dumnezei, chiar fiii lui Dumnezeu”²⁸. O altă revelaţie a confirmat în scurt timp că „sfinţii vor fi umpluţi cu slava Sa şi vor primi moştenirea lor şi vor fi făcuţi egali cu El”²⁹. Sfinţii din zilele din urmă folosesc expresia exaltare pentru a descrie răsplata glorioasă ca cineva să primească moştenirea deplină în calitate de copil al Tatălui Ceresc, disponibilă prin ispăşirea lui Hristos, prin supunere faţă de legile şi rânduielile Evangheliei.³⁰

Această perspectivă uimitoare despre potenţialul viitor al fiecărui om a fost însoţită de învăţături revelate despre trecutul omenirii. Pe măsură ce Joseph Smith a continuat să primească revelaţii, el a aflat că lumina sau inteligenţa de la baza fiecărui suflet omenesc „nu a fost creată sau făcută, nici, cu adevărat, nu poate fi”. Dumnezeu este Tatăl fiecărui spirit omenesc şi, deoarece doar „spiritul şi elementele, inseparabil legate, primesc o plenitudine de bucurie”, El a prezentat un plan prin care fiinţele omeneşti să primească trupuri fizice şi să progreseze de-a lungul vieţii lor muritoare către o plenitudine a bucuriei. Aşadar, naşterea pe pământ nu este începutul vieţii unei persoane: „Omul a fost, de asemenea, la început cu Dumnezeu”³¹. De asemenea, Joseph Smith ne-a învăţat că lumea materială are rădăcini eterne contrazicând în totalitate ideea de creare ex nihilo. „Pământul, apa şi aşa mai departe – toate au existat, într-o formă elementară, încă din eternitate”, a spus el într-o cuvântare rostită în anul 1839.³² Dumnezeu a organizat universul din elemente existente.

Joseph Smith a continuat să primească revelaţii despre natura divină şi exaltare în ultimii doi ani ai vieţii sale. Într-o revelaţie, consemnată în luna iulie a anului 1843, care lega exaltarea de căsătoria eternă, Domnul a declarat că cei care ţin legămintele, inclusiv legământul căsătoriei eterne, vor moşteni „toate înălţimile şi adâncurile”. „Atunci”, se afirmă în revelaţie, „vor fi ei dumnezei, deoarece ei nu au sfârşit”. Ei vor primi „o continuare a seminţiei în vecii vecilor”³³.

În luna aprilie a următorului an, simţind că „nu avusese niciodată o relaţie atât de apropiată cu Dumnezeu ca în acel moment”³⁴, Joseph Smith a vorbit despre natura lui Dumnezeu şi despre viitorul omenirii sfinţilor care se adunaseră pentru o conferinţă generală a Bisericii. S-a folosit, în parte, de acea ocazie pentru a vorbi despre moartea unui membru al Bisericii, pe nume King Follett, care murise subit cu o lună înainte. Când s-a ridicat să vorbească, vântul bătea, prin urmare Joseph i-a rugat pe ascultători să-i acorde „toată atenţia” şi să „[se roage] ca Domnul să întărească plămânii mei” şi să domolească vântul până când îşi va fi transmis mesajul.³⁵

„Ce fel de fiinţă este Dumnezeu?”, a întrebat el. Fiinţele omeneşti trebuie să ştie, a spus el, deoarece „dacă oamenii nu înţeleg caracterul lui Dumnezeu, ei nu se înţeleg pe ei înşişi”³⁶. Prin acea frază, profetul a astupat prăpastia care, de-a lungul secolelor de confuzie, se crease între Dumnezeu şi omenire. Natura umană a fost fundamental divină. Dumnezeu „a fost odată ca noi” şi „toate spiritele pe care Dumnezeu le-a trimis vreodată în lume” sunt şi ele „predispuse să se dezvolte”. Joseph Smith a propovăduit că, înainte cu mult timp ca lumea să fie creată, Dumnezeu „S-a aflat în mijlocul” acestor fiinţe şi „a găsit de cuviinţă să instituie legi prin care ceilalţi să aibă privilegiul de a progresa asemenea Lui”³⁷ şi să fie „exaltaţi” în prezenţa Lui.³⁸

Joseph le-a spus sfinţilor adunaţi: „Trebuie să învăţaţi cum să fiţi voi înşivă dumnezei”³⁹. Pentru a putea face aceasta, sfinţii trebuie să înveţe să fie evlavioşi, sau să fie mai asemănători lui Dumnezeu. Procesul este unul continuu şi necesită răbdare, credinţă, pocăinţă continuă, supunere faţă de poruncile Evangheliei şi bizuire pe Hristos. Asemenea urcării pe o scară, oamenii au trebuit să înveţe „primele principii ale Evangheliei” şi să continue dincolo de limitele cunoaşterii din viaţa muritoare până când vor fi putut „să înveţe ultimele principii ale Evangheliei”, la timpul potrivit.⁴⁰ „Nu va fi totul înţeles în această lume”, a spus Joseph.⁴¹ „Va fi nevoie de mult timp, după moarte, pentru a înţelege totul.”⁴²

Aceea a fost ultima dată când profetul a vorbit în cadrul unei conferinţe generale. După trei luni, o gloată a intrat cu forţa în Închisoarea Carthage şi i-a martirizat pe el şi pe fratele său, Hyrum.

Ce s-a propovăduit în Biserică despre natura divină după Joseph Smith?

Începând cu acea cuvântare, cunoscută sub denumirea de King Follett discourse (cuvântarea King Follett), doctrina conform căreia oamenii pot progresa către exaltare şi pot deveni dumnezei a fost propovăduită în cadrul Bisericii. Lorenzo Snow, al cincilea preşedinte al Bisericii, a scris următoarele versuri: „Aşa cum este omul acum, Dumnezeu a fost cândva. Aşa cum este Dumnezeu acum, omul poate deveni”⁴³. Puţin a fost revelat despre prima parte a acestor versuri şi, prin urmare, puţin este propovăduit. Când a fost întrebat despre acest subiect, preşedintele Gordon B. Hinckley, fost preşedinte al Bisericii, i-a spus unui reporter, în anul 1997: „Acest subiect are legătură cu o teologie foarte profundă despre care nu cunoaştem prea multe”. Când a fost întrebat despre crezurile legate de potenţialul divin al oamenilor, preşedintele Hinckley a răspuns: „Ei bine, aşa cum este Dumnezeu, omul poate deveni. Noi credem în progresul etern. Foarte mult!”⁴⁴.

Eliza R. Snow, conducătoare în cadrul Bisericii şi poetă, s-a bucurat datorită doctrinei conform căreia noi suntem, din toate punctele de vedere, copii ai lui Dumnezeu. „Am învăţat să Îţi spun Tată, / Duhul Sfânt m-a îndrumat”, a scris ea, „Dar eu n-am ştiut motivul / Până s-a restaurat”. Sfinţii din zilele din urmă au fost, de asemenea, impresionaţi de cunoaşterea că a avea descendență divină înseamnă că au atât o Mamă Cerească, precum şi un Tată Ceresc. Exprimând acel adevăr, Eliza R. Snow a întrebat: „Singur e un părinte în ceruri?”. A răspuns cu un nu puternic: „Adevărul veşnic este / Am şi o mamă în înalt”⁴⁵. Acea cunoaştere are un rol important în crezul sfinţilor din zilele din urmă. Vârstnicul Dallin H. Oaks, din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli, a scris: „Teologia noastră începe cu Părinţii Cereşti. Dorinţa noastră cea mai mare este să fim ca Ei”⁴⁶.

Natura divină a omului şi potenţialul său privind exaltarea au fost propovăduite, în mod repetat, în cuvântările din cadrul conferinţelor generale, în reviste şi în alte materiale ale Bisericii. „Natura divină” este una dintre cele opt valori fundamentale ale programului Tinerele Fete din cadrul Bisericii. Învăţături despre Părinţii Cereşti, natura şi potenţialul divin al fiinţelor omeneşti se regăsesc în „Familia: o declaraţie oficială către lume”. Natura divină şi exaltarea sunt învăţături esenţiale şi foarte îndrăgite în Biserică.

Îi face credinţa în exaltare politeişti pe sfinţi?

Pentru unii observatori, doctrina conform căreia oamenii ar trebui să se străduiască să devină dumnezei poate evoca imagini ale panteonurilor din vechime, cu divinităţi care concurează. Astfel de imagini sunt incompatibile cu doctrina sfinţilor din zilele din urmă. Sfinţii din zilele din urmă cred că, întotdeauna, copiii lui Dumnezeu Îl vor preaslăvi pe Dumnezeu. Progresul nostru nu va schimba niciodată identitatea Sa de Tată şi Dumnezeu al nostru. În mod sigur, legătura noastră exaltată şi eternă cu El va fi parte a „plenitudinii bucuriei” pe care El o doreşte pentru noi.

Sfinţii din zilele din urmă cred, de asemenea, cu tărie în unitatea fundamentală a Divinităţii. Ei cred că Dumnezeu Tatăl, Isus Hristos Fiul şi Duhul Sfânt, deşi sunt fiinţe distincte, Ei sunt uniţi în scop şi în doctrină.⁴⁷ Aceasta este perspectiva prin care sfinţii din zilele din urmă înţeleg rugăciunea pe care Isus a spus-o, pentru totdeauna, pentru ucenicii Săi: „Ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie una în Noi”⁴⁸.

Dacă oamenii nu trăiesc în armonie cu bunătatea lui Dumnezeu, nu pot creşte în slava lui Dumnezeu. Joseph Smith ne-a învăţat că „puterile cerului nu pot fi controlate şi folosite decât în acord cu principiile dreptăţii”. Când oamenii abandonează scopurile şi standardele altruiste ale lui Dumnezeu, „cerurile se retrag [şi] Spiritul Domnului este întristat”⁴⁹. Mândria este incompatibilă cu progresul; dezbinarea nu poate exista între fiinţe exaltate.

Cum îşi imaginează sfinţii din zilele din urmă exaltarea?

Deoarece concepţiile oamenilor despre realitate se limitează la viaţa muritoare, religiile întâmpină dificultăţi în a-şi prezenta, în mod corespunzător, modul în care percep gloria eternă. Apostolul Pavel a scris: „Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc”⁵⁰. Aceste limitări înlesnesc exagerarea, în media modernă, a imaginilor privind salvarea. De exemplu, exprimarea scripturală privind pacea profundă şi bucuria puternică ale salvării sunt adesea descrise cu ajutorul binecunoscutei imagini în care oamenii stau pe propriii nori şi cântă la harpă, după ce mor. Doctrina exaltării a sfinţilor din zilele din urmă este adesea descrisă incorect în media prin imaginea ridicolă în care oamenii primesc propriile planete.

Un nor şi o harpă nu pot fi, nici pe departe, imaginea bucuriei eterne, deşi cei mai mulţi creştini sunt de acord că muzica inspirată poate fi o mostră a bucuriei salvării eterne. În mod asemănător, deşi câţiva sfinţi din zilele din urmă s-ar putea regăsi în caricaturile în care sunt descrişi că primesc propria planetă, cei mai mulţi sunt de acord că venerația pe care o simt când privesc creaţiile lui Dumnezeu îi inspiră în legătură cu potenţialul nostru de a crea în eternităţi.

Sfinţii din zilele din urmă tind să-şi imagineze exaltarea prin perspectiva lucrurilor sacre. Ei văd seminţele dumnezeirii în bucuria de a da naştere la copii şi de a-i creşte, în dragostea intensă pe care o au pentru acei copii, în impulsul de a oferi altora slujire plină de compasiune, în momentele în care sunt prinşi cu garda jos de frumuseţea şi ordinea universului, în sentimentul ferm de a face şi de a ţine legăminte divine. Membrii Bisericii îşi imaginează exaltarea mai puţin prin imaginile a ceea ce vor dobândi şi mai mult prin relaţiile pe care le au acum şi prin modul în care acele relaţii pot fi purificate şi îmbunătăţite. Scripturile ne învaţă: „Aceleaşi relații și legături care există între noi aici vor exista printre noi acolo, numai că vor fi însoţite de slava veşnică, slavă de care acum nu ne bucurăm”⁵¹.

Cât de importante sunt învăţăturile despre exaltare pentru crezurile, în ansamblu, ale sfinţilor din zilele din urmă?

Învăţătura conform căreia fiinţele omeneşti au o natură divină şi un viitor divin modelează modul în care sfinţii din zilele din urmă percep doctrina fundamentală. Poate că cel mai semnificativ este faptul că crezul în natura divină ne ajută să apreciem mai profund ispăşirea lui Isus Hristos. În timp ce mulţi teologi creştini au vorbit despre însemnătatea ispăşirii Salvatorului subliniind depravarea omului, sfinţii din zilele din urmă înţeleg însemnătatea ispăşirii lui Hristos prin prisma potenţialului colosal al omului pe care aceasta îl face posibil. Ispăşirea lui Hristos nu numai că oferă iertare de păcate şi victorie asupra morţii, ci, de asemenea, salvează relaţii imperfecte, vindecă rănile spirituale care împiedică progresul, întăreşte persoane individuale şi le permite să-şi dezvolte atributele lui Hristos.⁵² Sfinţii din zilele din urmă cred că doar prin ispăşirea lui Isus Hristos putem avea o speranţă sigură cu privire la gloria eternă şi că puterea ispăşirii Sale este accesibilă pe deplin doar prin credinţă în Isus Hristos, pocăinţă, botez, primirea darului Duhului Sfânt şi îndurarea până la sfârşit urmând instrucţiunile şi exemplul lui Hristos.⁵³ Astfel, cei care devin ca Dumnezeu şi intră într-o plenitudine a gloriei Sale sunt descrişi ca fiind oameni care au fost „făcuţi desăvârşiţi prin Isus, Mijlocitorul noului legământ, care a împlinit această ispăşire desăvârşită prin vărsarea sângelui Său”⁵⁴.

Cunoaşterea potenţialului divin al oamenilor influenţează, de asemenea, înţelegerea sfinţilor din zilele din urmă cu privire la principiile Evangheliei, precum importanţa poruncilor divine, rolul templelor şi caracterul sfânt al libertăţii morale de a alege a fiecărui om. Crezul că fiinţele omeneşti chiar sunt copiii lui Dumnezeu schimbă, de asemenea, comportamentul şi atitudinile sfinţilor din zilele din urmă. De exemplu, chiar şi în societăţile în care relaţiile sexuale ocazionale şi premaritale sunt acceptate, sfinţii din zilele din urmă păstrează un profund respect faţă de puterea de procreare şi de cea de uniune prin intimitate sexuală, date de Dumnezeu omului, şi îşi păstrează angajamentul faţă de un standard mai înalt cu privire la folosirea acestor puteri sacre. Studiile sugerează că sfinţii din zilele din urmă acordă o prioritate foarte mare căsătoriei şi calităţii de părinte⁵⁵, o consecinţă a unui crez puternic în Părinţi Cereşti şi a unui angajament de a dori obţinerea acelei divinităţi.

Concluzie

Toate fiinţele omeneşti sunt copii ai unor Părinţi Cereşti iubitori şi au, în sine, seminţe de divinitate. Datorită dragostei Sale infinite, Dumnezeu îi invită pe copiii Săi să-şi dezvolte potenţialul etern prin harul lui Dumnezeu, prin ispăşirea Domnului Isus Hristos.⁵⁶ Doctrina potenţialului etern al oamenilor de a deveni ca Tatăl lor Ceresc este fundamentală în Evanghelia lui Isus Hristos şi inspiră dragoste, speranţă şi recunoştinţă în inima credincioşilor sfinţi din zilele din urmă.