Istoria Bisericii
Pacea şi violenţa în secolul al XIX-lea printre sfinţii din zilele din urmă

Pacea şi violenţa în secolul al XIX-lea printre sfinţii din zilele din urmă

Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă este întemeiată pe învăţăturile lui Isus Hristos. Virtuţile păcii, dragostei şi iertării sunt în centrul doctrinei şi practicilor Bisericii. Sfinţii din zilele din urmă cred în declaraţia Salvatorului, care se găseşte în Noul Testament şi Cartea lui Mormon: „Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu”.1 În scripturile sfinţilor din zilelor din urmă, Domnul le-a poruncit ucenicilor Săi să „[renunţe] la război şi [să proclame] pace”.2 Sfinţii din zilele din urmă se străduiesc să urmeze sfaturile profetului-rege Beniamin din Cartea lui Mormon, care ne-a învăţat că cei care se convertesc la Evanghelia lui Isus Hristos „nu [vor avea] dorinţa să [facă] rău unul altuia, ci să [trăiască] în pace”.3

În pofida acestor idealuri, sfinţii din zilele din urmă din perioada de început a Bisericii nu au obţinut pace cu uşurinţă. Ei au fost persecutaţi pentru crezurile lor, deseori în mod violent. Şi, în mod tragic, în anumite momente ale secolului al XIX-lea, mai ales în cazul masacrului de la Mountain Meadows, câţiva membri ai Bisericii au luat parte la violenţa regretabilă împotriva unor oameni pe care i-au perceput ca fiind duşmanii lor. Acest eseu analizează atât actele de violenţă comise împotriva sfinţilor din zilele din urmă, cât şi cele comise de ei. Deşi contextul istoric ne poate ajuta să obținem mai multe informații despre aceste acte de violenţă, acesta nu le justifică.

Persecuţia religioasă din anii 1830 şi 1840

În primele două decenii după organizarea Bisericii, sfinţii din zilele din urmă au fost deseori victime ale violenţei. În anul 1830, la scurt timp după ce Joseph Smith a organizat Biserica în New York, el şi alţi membri ai Bisericii au început să se stabilească în zone aflate la vest, precum Ohio, Missouri şi Illinois. De nenumărate ori, sfinţii au încercat să-şi construiască o comunitate a Sionului în care să poată să-L preaslăvească pe Dumnezeu şi să trăiască în pace şi, în mod repetat, și-au văzut speranţele spulberate deoarece au fost alungaţi cu forţa şi în mod violent. În anul 1833, gloatele i-au alungat din ţinutul Jackson, Missouri; în anul 1839 au fost alungaţi din statul Missouri, după ce guvernatorul statului a emis un ordin la sfârşitul lunii octombrie a anului 1838 potrivit căruia mormonii trebuiau să fie alungaţi din stat sau „exterminaţi”4 şi, în anul 1846, au fost alungaţi din oraşul lor Nauvoo, Illinois. După ce au fost alungaţi din Nauvoo, sfinţii din zilele din urmă au călătorit cu dificultate, traversând Marile Câmpii pentru a ajunge în Utah.5

Pe măsură ce sfinţii din zilele din urmă se confruntau cu aceste dificultăţi, ei au căutat să trăiască potrivit revelaţiilor date lui Joseph Smith, care îi sfătuia să-şi trăiască religia în pace cu aproapele lor. Cu toate acestea, duşmanii lor din Ohio, Missouri şi Illinois respingeau crezurile religioase şi practicile sociale şi economice diferite ale sfinţilor. De asemenea, ei se simţeau ameninţaţi de numărul tot mai mare al sfinţilor, ceea ce însemna că mormonii puteau să controleze tot mai mult alegerile locale. Acei duşmani i-au atacat pe sfinţi, mai întâi verbal, apoi fizic. Conducători ai Bisericii, inclusiv Joseph Smith, au fost unşi cu smoală şi acoperiţi cu pene, bătuţi şi închişi pe nedrept. Alţi membri ai Bisericii au fost, de asemenea, victime ale unor crime violente. În timpul celui mai scandalos incident, cel puţin 17 bărbaţi şi băieţi, cu vârste cuprinse între 9 şi 78 de ani, au fost măcelăriţi în masacrul de la Hawn’s Mill.6 Unele femei sfinte din zilele din urmă au fost violate sau supuse altor abuzuri sexuale în timpul persecuţiilor din Missouri.7 Justițiarii nelegiuiți şi gloatele au distrus locuinţe şi au furat bunuri.8 Mulţi dintre oponenţii sfinţilor s-au îmbogăţit dobândind pământ şi proprietăţi care nu le aparţineau lor de drept.9

Alungarea a cel puţin 8.000 de sfinţi din zilele din urmă din Missouri10, care a avut loc în timpul iernii, a sporit suferinţa miilor de refugiaţi cărora le lipseau mâncarea şi adăpostul corespunzătoare şi care erau uneori expuşi epidemiilor.11 În luna martie a anului 1839, când Joseph Smith, fiind închis în Liberty, Missouri, a aflat despre suferinţa sfinţilor din zilele din urmă exilaţi, el a spus: „O Dumnezeule, unde eşti Tu?” şi s-a rugat: „Aminteşte-Ţi de sfinţii Tăi suferinzi, O, Dumnezeul nostru”12.

După ce sfinţii au fost alungaţi din Missouri, iniţial au fost bine primiţi de oamenii din statul învecinat, Illinois, şi au găsit pace pentru o vreme în Nauvoo. Totuşi, în cele din urmă, s-a iscat din nou un conflict, pe măsură ce persoane care nu erau membre ale Bisericii şi membri care au părăsit Biserica şi-au reînnoit atacurile împotriva Bisericii. Joseph Smith şi fratele lui, Hyrum, au fost martirizaţi în mod brutal de o gloată într-o închisoare din Illinois în pofida promisiunii guvernatorului statului că cei doi fraţi vor fi protejaţi cât timp erau reţinuţi.13 Optsprezece luni mai târziu, începând cu friguroasa lună februarie a anului 1846, mare parte dintre sfinţi au plecat din Nauvoo din cauza presiunilor mari. Ei s-au stabilit în tabere temporare – în ceea ce am numi astăzi tabere de refugiaţi – pe câmpiile statelor Iowa şi Nebraska. Se estimează că unul din doisprezece sfinţi au murit în aceste tabere pe parcursul primului an.14 Unii dintre cei mai bătrâni şi săraci au rămas iniţial în Nauvoo şi au sperat să se alăture mai târziu grupului principal de sfinţi. Dar o gloată i-a alungat cu forţa din Nauvoo în luna septembrie a anului 1846 şi, apoi, a profanat templul.15 O persoană care nu era membră a Bisericii a trecut prin taberele sfinţilor și, la scurt timp după aceea, a scris: „Înfricoşaţi şi chinuiţi de frig și de arsuri de soare, care se succedau pe măsură ce zilele și nopțile se scurgeau cu greu, erau, aproape cu toţi, victime afectate de boală… Ei nu puteau veni în întâmpinarea micilor nevoi ale bolnavilor lor; nu aveau pâine să liniştească plânsetele nestăpânite de foame ale copiilor lor”.16 Amploarea acestor acte de violenţă împotriva unui grup religios era fără precedent în istoria Statelor Unite.

Conducătorii şi membrii Bisericii au încercat în repetate rânduri să obţină despăgubiri de la autorităţile locale şi ale statului; când aceste petiţii au eşuat, ei au apelat fără succes la guvernul federal pentru a corecta nedreptăţile din trecut şi pentru a primi mai multă protecţie.17 Sfinţii din zilele din urmă şi-au amintit mult timp persecuţiile pe care le-au îndurat şi lipsa de voinţă a autorităților guvernamentale de a-i proteja sau de a-i judeca pe atacatorii lor. Deseori, ei s-au plâns că au avut parte de persecuţii religioase într-o ţară care promitea libertate religioasă.18 Din pricina acestei persecuţii îndelungate, începând cu anul 1838, câţiva dintre sfinţi au răspuns în unele situaţii într-un mod defensiv şi, uneori, prin represalii pe cont propriu.

Violenţa şi spiritul justiţiar din timpul secolului al XIX-lea în Statele Unite

În societatea americană din secolul al XIX-lea, violenţa din cadrul comunităţii era un lucru obişnuit şi deseori tolerată. O mare parte din violenţa comisă de sfinţii din zilele din urmă şi împotriva lor era în acord cu tradiţia americană de justițiarism extrajudiciar, existentă în acele vremuri, potrivit căreia cetăţenii se organizau pentru a lua justiţia în mâinile lor atunci când credeau că guvernul fie era represiv, fie nu îşi făcea datoria. Justițiarii atacau în general grupurile minoritare sau pe cei pe care îi percepeau a fi răufăcători sau de neacceptat din punct de vedere social. Astfel de acte erau uneori stârnite de retorica religioasă.19

Existenţa miliţiilor formate din membri ai comunităţilor a contribuit, de asemenea, la această cultură de justițiarism. Congresul a dat o lege în anul 1792 care cerea ca toţi bărbaţii apţi fizic, cu vârste cuprinse între 18 şi 45 de ani, să facă parte dintr-o miliţie locală.20 În timp, miliţiile s-au transformat în Garda Naţională, dar, în perioada de început a Americii, acestea erau deseori insubordonate şi comiteau acte de violenţă împotriva persoanelor sau grupurilor pe care le percepeau ca fiind duşmani ai comunităţii.

Între anii 1830 şi 1840, comunităţile sfinţilor din zilele din urmă din Ohio, Missouri, Illinois şi Utah se aflau în regiunile de graniţă din vestul Statelor Unite, acolo unde violenţa din cadrul comunităţilor era ușor permisă.

Războiul mormon din Missouri şi daniţii

Actele izolate de violenţă comise de unii sfinţi din zilele din urmă pot fi, în general, considerate ca făcând parte dintr-un fenomen mai larg de violenţă comisă în zonele de graniţă ale Americii din secolul al XIX-lea.21 În anul 1838, Joseph Smith şi alţi membri ai Bisericii au fugit de gloatele din Ohio şi s-au mutat în Missouri, unde sfinţii din zilele din urmă se stabiliseră deja. Joseph Smith a crezut că opoziţia venită din partea dizidenților Bisericii şi a altor persoane potrivice a slăbit şi, în cele din urmă, a distrus comunitatea lor din Kirtland, Ohio, unde, în urmă cu doar doi ani, ei construiseră un templu cu mari sacrificii. Conducătorii Bisericii au observat, până în vara anului 1838, o intensificare a unor ameninţări similare împotriva obiectivului lor de a crea o comunitate paşnică în Missouri.

În comunitatea sfinţilor din zilele din urmă din Far West, câţiva conducători şi membri au înfiinţat un grup paramilitar, cunoscut sub numele de daniţi, al cărui obiectiv era să apere comunitatea de atacurile dizidenților şi sfinţilor din zilele din urmă excomunicaţi, precum şi ale altor persoane din Missouri. În general, istoricii sunt de acord că Joseph Smith a încuviinţat organizaţia daniţilor, dar că, cel mai probabil, nu era informat în legătură cu toate planurile lor şi nici nu a aprobat toate activităţile lor. Daniţii au intimidat membrii care s-au despărțit de Biserică şi alte persoane din Missouri; de exemplu, ei au avertizat pe unii dintre membrii care s-au despărțit de Biserică să părăsească ţinutul Caldwell. În toamna anului 1838, pe măsură ce tensiunile au culminat cu ceea ce acum este cunoscut sub numele de Războiul mormon din Missouri, daniţii au fost, se pare, încorporaţi în cadrul miliţiilor alcătuite în mare parte din sfinţi din zilele din urmă. Aceste miliţii s-au confruntat cu oponenţii lor din Missouri, lucru ce a dus la moartea unor persoane din ambele tabere. În plus, justiţiarii mormoni, inclusiv mulţi daniţi, au atacat două oraşe despre care se credea că erau centre ale activităţilor anti-mormone, arzând case şi furând bunuri.22 Deşi existenţa daniţilor a fost de scurtă durată, acest lucru a contribuit la apariţia unui mit de durată şi foarte exagerat despre o societate secretă a justițiarilor mormoni.

După ce s-au mutat în Illinois, ca rezultat al celor întâmplate în Missouri, sfinţii din zilele din urmă au creat o miliţie numeroasă, aprobată de stat, numită Legiunea Nauvoo, pentru a se proteja. Această miliţie era temută de multe persoane care îi considerau pe sfinţii din zilele din urmă duşmani. Dar legiunea evita să atace sau să se răzbune; nu a acţionat nici în cazul crizei care a dus la uciderea lui Joseph Smith şi a fratelui său, Hyrum, de către o gloată în luna iunie a anului 1844 şi nici după aceste crime. Când guvernatorul statului Illinois a cerut ca legiunea să fie desfinţată, sfinţii s-au supus acestei instrucţiuni.23

Violenţa în teritoriul Utah

În Utah, agresiunea sau represaliile sfinţilor din zilele din urmă împotriva celor pe care îi percepeau ca fiind duşmanii lor au avut loc, cel mai des, în primul deceniu după stabilirea lor acolo (1847-1857). Pentru mulţi, traumele persecuţiilor din trecut şi călătoria dificilă prin Munţii Stâncoşi încă erau prezente şi personale. Pe măsură ce încercau să-şi clădească un cămin în deşertul Utah, sfinţii au avut parte de conflicte neîntrerupte. Mulţi factori au lucrat împotriva succesului eforturilor sfinţilor din zilele din urmă în Utah: tensiunile cu indienii americani, care au fost strămutați din cauza colonizării şi extinderii mormone, presiunea venită din partea guvernului federal al Statelor Unite, mai ales după anunţul public în anul 1852 privind practicarea căsătoriei pluraliste, revendicări de pământ nesigure şi o creştere rapidă a populaţiei. Conducătorii comunităţii erau apăsaţi de povara permanentă a responsabilităţii, nu doar pentru bunăstarea spirituală a Bisericii, ci şi pentru supravieţuirea fizică a oamenilor. Mulţi dintre aceşti conducători, inclusiv preşedintele Bisericii şi guvernatorul local, Brigham Young, au deţinut în acelaşi timp oficii ecleziastice şi civile.

Relaţia sfinţilor din zilele din urmă cu indienii americani

Asemenea altor colonişti din regiunile de graniţă, sfinţii din zilele din urmă au ocupat teritorii deja locuite de indienii americani. Istoria tragică a anihilării multor triburi indiene şi a devastării altora de către coloniştii imigranţi europeni şi de către armata şi aparatul politic al Statelor Unite a fost bine documentată de istorici. De-a lungul secolului al XIX-lea, coloniştii, inclusiv câţiva sfinţi din zilele din urmă, au maltratat şi au ucis indieni în numeroase conflicte, forţându-i să părăsească pământuri fertile şi să se mute în rezervaţii.

Spre deosebire de majoritatea americanilor, sfinţii din zilele din urmă îi considerau pe indieni a fi un popor ales, israeliţi ca şi ei, care erau descendenţi ai popoarelor din Cartea lui Mormon şi, drept urmare, moştenitori ai promisiunilor lui Dumnezeu. În calitate de preşedinte al Bisericii, de guvernator teritorial şi reprezentat al relaţiilor cu indienii, Brigham Young a întreprins o politică de pace pentru a-i ajuta pe mormoni să se stabilească în zone în care trăiau indieni. Sfinţii din zilele din urmă au învăţat limbile indienilor, au stabilit relaţii comerciale cu ei, le-au predicat Evanghelia şi, în general, au căutat să se înţeleagă bine cu ei.24 Totuşi, această politică nu a fost pusă în practică în mod uniform şi consistent.25

Buna înţelegere dintre sfinţii din zilele din urmă şi indieni era atât o normă, cât şi un ideal. Totuşi, uneori membrii Bisericii au avut conflicte violente cu indienii. Aceste două culturi – cea europeană şi cea a indienilor americani – aveau concepţii foarte diferite privind modul în care să fie folosit pământul şi proprietatea şi nu erau în acord una cu cealaltă. Deseori, mormonii îi acuzau pe indieni de furt. În acelaşi timp, indienii credeau că mormonii aveau responsabilitatea de a împărţi bunurile şi animalele crescute pe pământurile triburilor indiene. În zonele în care s-au stabilit mormonii, experienţele precedente ale indienilor cu europenii au constat în interacţiuni reciproc benefice cu vânători de recompense şi comercianţi, oameni care erau doar în trecere prin zonă sau care stăteau acolo pentru scurt timp, spre deosebire de mormoni, care doreau să stăpânească pământul permanent. Aceste neînţelegeri au dus la conflicte şi violenţă între cele două populaţii.26

La sfârşitul anului 1849, tensiunile dintre indienii Ute şi mormonii din Utah Valley s-au intensificat după ce un mormon a ucis un Ute cunoscut sub numele de Bătrânul Episcop, pe care l-a acuzat că i-a furat cămaşa. Apoi, mormonul şi cei doi prieteni ai lui au ascuns cadavrul victimei în râul Provo. Detaliile crimei au fost, cel mai probabil, ascunse, cel puţin la început, lui Brigham Young şi celorlalţi conducători ai Bisericii. Totuşi, coloniştii de la Fort Utah au raportat alte probleme pe care le aveau cu indienii, inclusiv faptul că aceştia au tras cu arme în colonişti şi că le-au furat animale şi recolte. Brigham Young i-a sfătuit să aibă răbdare, spunându-le: „Îngrădiţi-vă locul pentru a vă ocupa de treburile voastre şi lăsaţi-i pe indieni să se ocupe de ale lor”27. Cu toate acestea, tensiunile au crescut la Fort Utah, în parte deoarece mormonii de acolo au refuzat să-i dea pe mâna tribului Ute pe cei implicaţi în uciderea indianului numit Bătrânul Episcop sau să plătească compensaţii pentru moartea lui. În iarna anilor 1849-1850, o epidemie de pojar s-a răspândit de la coloniştii mormoni la taberele indienilor Ute, ucigând mulţi indieni şi intensificând tensiunile. În cadrul unui consiliu al conducătorilor Bisericii ţinut în oraşul Salt Lake, la data de 31 ianuarie 1850, conducătorul din Fort Utah a raportat faptul că acţiunile şi intenţiile tribului Ute deveneau tot mai agresive: „Ei spun că intenţionează să ne vâneze vitele şi să meargă să-i adune pe ceilalţi indieni şi să ne ucidă”.28 Ca răspuns la această situaţie, guvernatorul Young a autorizat o campanie împotriva tribului Ute. În luna februarie a anului 1850, o serie de bătălii a dus la moartea a mai multor indieni Ute şi a unui mormon.29 În aceste cazuri şi în altele, câţiva sfinţi din zilele din urmă au comis acte excesiv de violente împotriva localnicilor.30

Cu toate acestea, în mare parte, sfinţii au avut relaţii mult mai amiabile cu indienii decât coloniştii din alte regiuni din vestul Americii. Brigham Young s-a bucurat de prietenia mai multor conducători ai indienilor americani şi i-a învăţat pe oamenii săi să trăiască în pace cu vecinii lor indieni ori de câte ori era posibil.31 Câţiva indieni făceau distincţia dintre „mormoni”, pe care îi considerau prietenoşi, şi alţi colonişti americani, care erau numiţi „muricani”.32

„Reforma” şi Războiul din Utah

La mijlocul anilor 1850, o „reformă” din cadrul Bisericii şi tensiunile dintre sfinţii din zilele din urmă din Utah şi guvernul federal al Statelor Unite au contribuit la crearea unui sentiment că sunt asediaţi şi au reînnoit sentimentul că sunt persecutaţi, ceea ce a dus la câteva întâmplări violente comise de membri ai Bisericii. Fiind îngrijorat de lipsa de preocupare spirituală, Brigham Young şi alţi conducători ai Bisericii au oferit o serie de cuvântări în care îi chemau pe sfinţi să se pocăiască şi să-şi reînnoiască angajamentele spirituale.33 Mulţi au depus mărturie că au devenit persoane mai bune datorită acestei reforme.34

Americanii din secolul al XIX-lea erau obişnuiţi cu limbajul violent, atât cu cel religios, cât şi de altă natură. De-a lungul secolului, cei care promovau renaşterea religioasă au folosit expresii dure pentru a-i încuraja pe cei neconvertiţi să se pocăiască şi a-i îndemna pe cei care nu mai erau spirituali să se schimbe.35 Uneori, de-a lungul reformei, preşedintele Young, consilierul său, Jedediah M. Grant, şi alţi conducători au propovăduit folosind o retorică aprinsă, avertizând împotriva relelor celor care au părăsit Biserica sau a oponenţilor ei. Citând fragmente din Biblie, mai ales din Vechiul Testament, conducătorii au propovăduit că anumite păcate erau atât de grave, încât sângele făptașului trabuia vărsat pentru a primi iertare.36 Astfel de predici au dus la creșterea tensiunilor dintre sfinţii din zilele din urmă din Utah şi numărul relativ mic de locuitori care nu erau mormoni, inclusiv oficialii numiţi de guvernul federal.

La începutul anului 1857, preşedintele Statelor Unite, James Buchanan, a primit rapoarte de la unii dintre oficialii federali, care pretindeau că guvernatorul Young şi sfinţii din zilele din urmă din Utah se răzvrăteau împotriva autorităţii guvernului federal. Un memoriu rău intenţionat scris de adunarea legislativă din Utah şi trimis guvernului federal i-a convins pe oficialii federali că informaţiile erau adevărate. Preşedintele Buchanan a decis să-l înlocuiască pe Brigham Young din funcţia de guvernator şi, în ceea ce a devenit cunoscut ca fiind Războiul din Utah, a trimis o armată în Utah pentru a-l însoţi pe înlocuitorul său. Sfinţii din zilele din urmă s-au temut că armata care se apropia – pentru început, aproximativ 1.500 de soldaţi, mulţi alţii urmând să ajungă ulterior – avea să producă aceleaşi jafuri ca cele din Missouri şi Illinois şi să-i alunge din nou din căminele lor. În plus, Parley P. Pratt, un membru al Cvorumului celor Doisprezece Apostoli, fusese ucis în Arkansas în luna mai a anului 1857. Vestea crimei – precum şi ştirile din ziarele din partea de est a Statelor Unite, care sărbătoreau crima – a ajuns în Utah la sfârşitul lunii iunie a anului 1857.37 Pe măsură ce aceste evenimente se desfăşurau, Brigham Young a declarat legea marţială în teritoriu, le-a cerut misionarilor şi coloniştilor din zonele limitrofe să se întoarcă în Utah şi a început pregătirile pentru a se opune armatei. Predicile sfidătoare oferite de preşedintele Young şi de alţi conducători ai Bisericii, combinate cu sosirea iminenetă a armatei, au creat o stare de frică şi suspiciune în Utah.38

Masacrul de la Mountain Meadows

La apogeul acestei tensiuni, la începutul lunii septembrie a anului 1857, o filială a miliţiei locale din sudul statului Utah (compusă în întregime din mormoni), împreună cu câţiva indieni pe care i-a recrutat, au asediat un convoi de căruţe al unor emigranţi care călătoreau din Arkansas spre California. Pe măsură ce convoiul de căruţe călătorea la sud de oraşul Salt Lake, emigranţii au avut altercaţii verbale cu mormonii de acolo privind locul în care puteau să-şi lase vitele să pască. Unii membri ai convoiului de căruţe s-au înfuriat pentru că le-a fost greu să cumpere proviziile şi grânele de care aveau nevoie de la coloniştii locali, care fuseseră instruiţi să păstreze grânele pe timp de război. Ofensaţi, unii dintre emigranţi au ameninţat că se vor alătura trupelor care urmau să vină pentru a lupta împotriva sfinţilor.39

Deşi unii sfinţi au ignorat aceste ameninţări, alţi conducători locali şi membri din oraşul Cedar, Utah, au îndemnat la violenţă. Isaac C. Haight, un preşedinte de ţăruş şi conducător al miliţiei, l-a trimis pe John D. Lee, un maior al miliţiei, să conducă un atac asupra convoiului de emigranţi. Când preşedintele a prezentat acest plan consiliului său, alţi conducători s-au opus şi au cerut ca el să anuleze atacul şi să trimită în schimb un mesager călare la Brigham Young în oraşul Salt Lake pentru a primi îndrumare. Dar oamenii pe care Haight i-a trimis să-i atace pe emigranţi şi-au dus planurile la bun sfârşit înainte de a primi ordinul de a nu ataca. Emigranţii au ripostat şi a urmat un asediu.

De-a lungul următoarelor zile, situaţia a devenit tot mai tensionată, iar miliţia mormonă a plănuit şi a executat în mod deliberat un masacru. Ei i-au ademenit pe emigranţi din zona împrejmuită de căruţele lor arătându-le un steag alb care semnala un armistiţiu fals şi, fiind ajutaţi de indienii tribului Paiute, pe care îi recrutaseră înainte, i-au măcelărit pe emigranţi. Între primul atac şi măcelul final, acest masacru a luat vieţile a 120 de bărbaţi, femei şi copii într-o vale numită Mountain Meadows. Doar copii mici – cei despre care se credea că erau prea mici pentru a putea spune ce s-a întâmplat – au fost cruţaţi. Mesagerul s-a întors la două zile după masacru. El avea cu el o scrisoare de la Brigham Young care le spunea conducătorilor locali să „nu se amestece” cu emigranţii şi să le permită să treacă prin sudul statului Utah.40 Membrii miliţiei au încercat să-şi acopere crima punând întreaga vină pe seama indienilor tribului Paiute, dintre care unii erau, de asemenea, membri ai Bisericii.

Doi sfinţi din zilele din urmă au fost, în cele din urmă, excomunicaţi din Biserică pentru că au luat parte la masacru şi un juriu format şi din sfinţi din zilele din urmă a pus sub acuzare nouă bărbaţi. Doar un participant, John D. Lee, a fost condamnat şi executat pentru crimă, ceea ce a dus la răspândirea unor zvonuri şi acuzaţii false că masacrul a fost ordonat de Brigham Young.

Recent, Biserica a făcut mari eforturi pentru a afla tot ce se poate despre masacru. La începutul anilor 2000, istorici ai Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă din cadrul Departamentului de Istorie a Bisericii au cercetat arhivele de-a lungul Statelor Unite pentru a căuta documente istorice; de asemenea, toate documentele Bisericii despre masacru au fost oferite pentru a fi cercetate. Cartea care a rezultat, publicată de Oxford University Press în anul 2008, avându-i ca autori pe Ronald W. Walker, Richard E. Turley Jr. şi Glen M. Leonard, a concluzionat că, deşi modul necumpătat de a predica despre străini al lui Brigham Young, George A. Smith şi al altor conducători a contribuit la o atmosferă ostilă, preşedintele Young nu a ordonat masacrul. Mai degrabă, confruntările verbale dintre persoanele din convoiul de căruţe şi coloniştii din sudul statului Utah au creat o mare agitaţie, mai ales în cadrul contextului Războiului din Utah şi al altor evenimente potrivnice. O serie de decizii tragice luate de conducătorii locali ai Bisericii – care, de asemenea, deţineau importante funcţii de conducere pe linie civică şi în cadrul milițiilor în sudul statului Utah – au dus la masacru.41

În afară de masacrul de la Mountain Meadows, câţiva sfinţi din zilele din urmă au comis alte acte violente împotriva unui număr mic de dizidenți şi străini. Unii sfinţi din zilele din urmă au comis acte de violenţă în afara legii, mai ales în anii 1850, atunci când frica şi tensiunile predominau pe teritoriul statului Utah. Este posibil ca retorica aprinsă a conducătorilor Bisericii îndreptată împotriva dizidenților să-i fi făcut pe acei mormoni să creadă că astfel de fapte erau justificate.42 În general, făptaşii acestor fărădelegi nu erau pedepsiţi. Cu toate acestea, multe dintre acuzaţiile pentru astfel de violenţe sunt nefondate, iar cei care scriau împotriva mormonilor i-au învinuit pe conducătorii Bisericii pentru multe infracţiuni nerezolvate sau decese suspecte care au avut loc în perioada de început a statului Utah.43

Concluzie

În secolul al XIX-lea, multe persoane îi caracterizau în mod nedrept pe sfinţii din zilele din urmă ca fiind nişte oameni violenţi. Totuşi, ca şi astăzi, majoritatea sfinţilor din zilele din urmă din secolul al XIX-lea trăiau în pace cu vecinii şi familiile lor şi căutau să aibă pace în comunităţile lor. Călătorii din secolul al XIX-lea au scris adesea despre pacea şi ordinea care predominau în comunităţile mormone din Utah şi din alte părţi.44 Totuşi, faptele câtorva sfinţi din zilele din urmă au provocat moarte şi răni, au dăunat relaţiilor din rândul comunităţii şi au stricat percepţia potrivit căreia mormonii erau oameni paşnici.45

Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă condamnă cuvintele şi faptele violente şi îşi afirmă angajamentul de a răspândi pacea în întreaga lume. Vorbind despre masacrul de la Mountain Meadows, preşedintele Henry B. Eyring, pe atunci membru al Cvorumului celor Doisprezece Apostoli, a spus: „Evanghelia lui Isus Hristos, conform căreia noi trăim, se opune total uciderii cu sânge rece a bărbaţilor, femeilor şi copiilor. În mod sigur, ea încurajează pacea şi iertarea. Ceea ce s-a făcut aici cu mulţi ani în urmă de către membri ai Bisericii noastre reprezintă o abatere cumplită şi nejustificată de la învăţăturile şi conduita creştină”.46

De-a lungul istoriei Bisericii, conducătorii Bisericii au propovăduit că faptul de a urma calea uceniciei creştine înseamnă a urma o cale a păcii. Vârstnicul Russell M. Nelson, din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli, a făcut o legătură între credinţa în Isus Hristos a sfinţilor din zilele din urmă şi eforturile lor energice de a-şi iubi aproapele şi de a trăi în pace cu toată lumea: „Speranţa lumii este Prinţul păcii… Acum, ca membri ai Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă, ce aşteptă Domnul de la noi? Ca Biserică, noi trebuie «să [renunţăm] la război şi [să proclamăm] pace». Ca persoane, trebuie «să urmărim lucrurile care duc la pace». Trebuie să fim împăciuitori în esența noastră”47.

  1. Matei 5:9; 3 Nefi 12:9.

  2. Doctrină şi legăminte 98:16.

  3. Mosia 4:13.

  4. Scrisoare a lui Lilburn W. Boggs către John B. Clark, 27 oct. 1838, Documente privind războiul mormon, Arhivele de stat din Missouri. Unul dintre înţelesurile contemporane ale cuvântului extermina era de „a alunga pe cineva dintr-o zonă”. (Noah Webster, An American Dictionary of the English Language [New York: S. Converse, 1828], la cuvântul „extermina”.)

  5. Pentru a citi lucrări academice despre aceste expulzări, vezi Stephen C. LeSueur, The 1838 Mormon War in Missouri (Columbia, MO: University of Missouri Press, 1987) şi Alexander L. Baugh, A Call to Arms: The 1838 Mormon Defense of Northern Missouri, Dissertations in Latter-day Saint History (Provo, UT: Joseph Fielding Smith Institute for Latter-day Saint History; BYU Studies, 2000). Pentru relatări personale, vezi John Whitmer, History, p. 39-67, şi „A History, of the Persecution”, 1839-1840, în Karen Lynn Davidson, Richard L. Jensen şi David J. Whittaker, redactori, Histories, Volume 2: Assigned Historical Writings, 1831-1847, vol. 2 din seria Histories din The Joseph Smith Papers, redactat de Dean C. Jessee, Ronald K. Esplin şi Richard Lyman Bushman (Salt Lake City, Church Historian’s Press, 2012), p. 52-76, p. 202-286.

  6. Joseph Young, declaraţie scrisă, ţinutul Adams, IL, 4 iunie 1839, L. Tom Perry Special Collections, Harold B. Lee Library, Brigham Young University, Provo, Utah; Beth Shumway Moore, Bones in the Well: The Haun’s Mill Massacre, 1838, A Documentary History (Norman, OK, Arthur H. Clark Company, 2006).

  7. Mărturia lui Parley P. Pratt, 1 iulie 1843, p. 4, Nauvoo, IL, Arhive, Biblioteca de istorie a Bisericii, Salt Lake City; mărturia lui Hyrum Smith, 1 iulie 1843, p. 24, Nauvoo, IL, Arhive, Biblioteca de istorie a Bisericii, Salt Lake City.

  8. Mai târziu, sfinţii din zilele din urmă au scris aproape o mie de petiţii şi declaraţii în care ofereau detalii despre suferinţele lor. O petiţie adresată adunării legislative a statului Missouri, scrisă de câţiva conducători şi membri ai Bisericii, descria diferitele cazuri de violenţă, inclusiv masacrul de la Hawn’s Mill, şi oferea detalii despre distrugerea proprietăţilor: „Multe proprietăți au fost distruse de trupe în oraș în timpul șederii lor aici: au ars bușteni destinați construirii de case, garduri, hambare de porumb, materiale şi aşa mai departe, au folosit porumb şi fân, au jefuit case, au ucis vite, oi, porci şi, de asemenea, au luat cai care nu erau ai lor, toate acestea fără să le pese de proprietari sau să le ceară voie. În acelaşi timp, bărbaţii erau abuzaţi iar femeile insultate şi abuzate de trupe”. (Edward Partridge şi alţii, 10 dec. 1838, petiţie adresată adunării legislative a statului Missouri, în Clark V. Johnson, redactor, Mormon Redress Petitions: Documents of the 1833–1838 Missouri Conflict [Provo, UT: Brigham Young University Religious Studies Center, 1992], p. 18.)

  9. Jeffrey N. Walker, „Mormon Land Rights in Caldwell and Daviess Counties and the Mormon Conflict of 1838: New Findings and New Understandings”, BYU Studies vol. 47, nr. 1 (2008), p. 5-55.

  10. Karen Lynn Davidson, David J. Whittaker, Mark Ashurst-McGee şi Richard L. Jensen, redactori, Histories Volume 1: Joseph Smith Histories, 1832-1844, vol. 1 din seria Histories din The Joseph Smith Papers, redactat de Dean C. Jessee, Ronald K. Esplin şi Richard Lyman Bushman (Salt Lake City: Church Historian’s Press, 2012), 498n25.

  11. Pentru o relatare detaliată a expulzării din anii 1838-1839 din Missouri, vezi William G. Hartley, „The Saints’ Forced Exodus from Missouri”, în Richard Neitzel Holzapfel şi Kent P. Jackson, redactori, Joseph Smith: The Prophet and Seer (Provo, UT: Brigham Young University Religious Studies Center, 2010), p. 347-389.

  12. Doctrină şi legăminte 121:1, 6.

  13. Scrisoare a lui Thomas Ford către Joseph Smith şi alţii, 22 iunie 1844, Joseph Smith Collection, Biblioteca de istorie a Bisericii, oraşul Salt Lake.

  14. Richard E. Bennett, Mormons at the Missouri, 1846–1852: „And Should We Die…” (Norman, OK: University of Oklahoma Press, 1987), p. 141.

  15. Glen M. Leonard, Nauvoo: A Place of Peace, A People of Promise (Salt Lake City şi Provo, UT: Deseret Book and Brigham Young University Press, 2002), p. 600-621.

  16. Thomas L. Kane, The Mormons: A Discourse Delivered before the Historical Society of Pennsylvania: March 26, 1850 (Philadelphia: King & Baird, 1850), p. 9-10. Kane a făcut această declaraţie în timpul unei prelegeri pe care a ţinut-o la patru ani după ce a vizitat taberele. Scrisorile sale trimise membrilor familiei atunci, scrise din principalele tabere de refugiaţi din Iowa în lunile iulie şi august ale anului 1846, reflectă păreri similare. El s-a plâns părinţilor săi că nişte oameni „atât de inocenţi trebuie, în secolul al XIX-lea, din cauza crezurilor lor, să fie bătuţi, jefuiţi, violaţi şi ucişi”. (Scrisoare a lui Thomas L. Kane către John K. Kane şi Jane D. Kane, 20-23 iulie 1846, Thomas L. Kane Papers, American Philosophical Society.)

  17. Marvin S. Hill, Quest for Refuge: The Mormon Flight from American Pluralism (Salt Lake City: Signature Books, 1989), p. 41-44, p. 101-102; Kenneth H. Winn, Exiles in a Land of Liberty: Mormons in America, 1830-1846 (Chapel Hill: University of North Carolina Press, 1989), p. 96-105, p. 145, p. 154-156.

  18. Vezi, de exemplu, „Prospects of the Church”, The Evening and the Morning Star, martie 1833, [4]; „Extract, from the Private Journal of Joseph Smith Jr.”, Times and Seasons, nov. 1839, p. 9, disponibile pe josephsmithpapers.org şi Parley P. Pratt, History of the Late Persecution Inflicted by the State of Missouri upon the Mormons (Detroit, MI: Dawson & Bates, 1839), p. iv-v, disponibile pe josephsmithpapers.org.

  19. Pentru a afla mai multe despre spiritul justiţiar extrajudiciar, vezi Paul A. Gilje, Rioting in America (Bloomington: Indiana University Press, 1996); David Grimsted, American Mobbing, 1828–1861: Toward the Civil War (New York: Oxford University Press, 1998). Există foarte multă literatură ştiinţifică despre violenţa cauzată de religie şi de retorica religioasă. Pentru a afla mai multe detalii despre această temă, vezi R. Scott Appleby, The Ambivalence of the Sacred: Religion, Violence, and Reconciliation (Lanham, MD: Rowman & Littlefield, 2000). Pentru a citi mai multe despre America secolului al XIX-lea, mai ales despre violenţa cauzată de religie în partea de sud a ţării, vezi Donald G. Mathews, „Lynching Is Part of the Religion of Our People: Faith in the Christian South”, în Beth Barton Schweiger şi Donald G. Mathews, redactori, Religion in the American South: Protestants and Others in History and Culture (Chapel Hill, NC: University of North Carolina Press, 2004), p. 153-194; Orlando Patterson, Rituals of Blood: Consequences of Slavery in Two American Centuries (Washington DC: Civitas/Counterpoint, 1998); Edward J. Blum şi W. Scott Poole, redactori, Vale of Tears: New Essays on Religion and Reconstruction (Macon, GA: Mercer University Press, 2005) şi Patrick Q. Mason, The Mormon Menace: Violence and Anti-Mormonism in the Postbellum South (New York: Oxford University Press, 2011).

  20. Act al miliţiei din 1792, primul statut, capitolul 33 (1792).

  21. Pentru a citi un studiu clasic despre violenţa de la graniţele americane, vezi Richard Maxwell Brown, Strain of Violence: Historical Studies of American Violence and Vigilantism (New York: Oxford University Press, 1975).

  22. Daniţii priveau acest furt ca însuşirea unor bunuri mult dorite în vremuri de război. (Vezi Baugh, Call to Arms, p. 36-43; Richard Lyman Bushman, Joseph Smith: Rough Stone Rolling, cu ajutorul lui Jed Woodworth [New York: Knopf, 2005], p. 349-355; Dean C. Jessee, Mark Ashurst-McGee şi Richard L. Jensen, redactori, Journals, Volume 1: 1832-1839, vol. 1 din seria Journals din The Joseph Smith Papers, redactat de Dean C. Jessee, Ronald K. Esplin şi Richard Lyman Bushman [Salt Lake City: Church Historian’s Press, 2008], p. 231, p. 292-293, disponibile pe josephsmithpapers.org şi „Danites”, The Joseph Smith Papers, accesat în data de 23 ian. 2014.)

  23. Leonard, Nauvoo, p. 374-375.

  24. Vezi Ronald W. Walker, „Toward a Reconstruction of Mormon and Indian Relations, 1847 to 1877”, BYU Studies vol. 29, nr. 4 (Fall 1989), p. 23-42 şi Sondra Jones, „Saints or Sinners? The Evolving Perceptions of Mormon-Indian Relations in Utah Historiography”, Utah Historical Quarterly vol. 72, nr. 1 (Winter 2004), p. 19-46. Brigham Young a slujit în calitate de guvernator al statului din anul 1850 până în anul 1857 şi în calitate de prim reprezentant al relaţiilor cu indienii din anul 1851 până în 1857.

  25. Vezi Howard A. Christy, „The Walker War: Defense and Conciliation as Strategy”, Utah Historical Quarterly vol. 47, nr. 4 (Fall 1979), p. 395-420.

  26. Pentru mai multe informaţii privind neînţelgerile din punct de vedere cultural dintre mormoni şi indieni, vezi Marlin K. Jensen, „The Rest of the Story: Latter-day Saint Relations with Utah’s Native Americans”, Mormon Historical Studies vol. 12, nr. 2 (Fall 2011), p. 16-25.

  27. Scrisoare a lui Brigham Young către Isaac Higbee, 18 oct. 1849, Brigham Young Office Files, Biblioteca de istorie a Bisericii, oraşul Salt Lake.

  28. Historian’s Office General Church Minutes, 31 ian. 1850, Biblioteca de istorie a Bisericii, oraşul Salt Lake.

  29. D. Robert Carter, Founding Fort Utah: Provo’s Native Inhabitants, Early Explorers, and First Year of Settlement (Provo, UT: Provo City Corporation, 2003), p. 52, p. 114-115, p. 135, p. 142, p. 145, p. 153-157, p. 163, p. 227. Sursele de atunci indică faptul că numărul de indieni care au murit a fost între 24 şi 40, deşi o relatare mult mai târzie consideră că numărul deceselor din rândul tribului Utes a fost de aproximativ 100. (Vezi Epsy Jane Williams, Autobiography, [1], Biblioteca de istorie a Bisericii, oraşul Salt Lake şi Jared Farmer, On Zion’s Mount: Mormons, Indians, and the American Landscape [Cambridge, MA, and London: Harvard University Press, 2008], p. 67-77.)

  30. Vezi Albert Winkler, „The Circleville Massacre: A Brutal Incident in Utah’s Black Hawk War”, Utah Historical Quarterly vol. 55, nr. 1 (Winter 1987), p. 4-21.

  31. Pentru a afla mai multe despre interacţiunile dintre sfinţii din zilele din urmă şi indienii americani, vezi Jensen, „Latter-day Saint Relations with Utah’s Native Americans”, p. 16-25; vezi, de asemenea, Ronald W. Walker, „Wakara Meets the Mormons, 1848-1852: A Case Study in Native American Accommodation”, Utah Historical Quarterly vol. 70, nr. 3 (Summer 2002), p. 215-237.

  32. Jensen, „Latter-day Saint Relations with Utah’s Native Americans”, p. 23.

  33. Pentru a afla mai multe despre „reformă”, vezi Paul H. Peterson, „The Mormon Reformation of 1856-1857: The Rhetoric and the Reality”, Journal of Mormon History vol. 15 (1989), p. 59-87.

  34. Vezi, de exemplu, John Brown, jurnal, 27 nov., 11 dec. 1856 şi 1 ian. 1857, p. 202-206, Biblioteca de istorie a Bisericii, oraşul Salt Lake; Benjamin F. Johnson, autobiografie, dec. 1856, p. 198, Biblioteca de istorie a Bisericii, oraşul Salt Lake; No Place to Call Home: The 1807-1857 Life Writings of Caroline Barnes Crosby, Chronicler of Outlying Mormon Communities, redactat de Edward Leo Lyman şi alţii (Logan, UT: Utah State University Press, 2005), p. 442 şi Hannah Tapfield King, autobiografie, 16 mart. - 9 apr. 1857, Biblioteca de istorie a Bisericii, oraşul Salt Lake.

  35. Pentru a afla mai multe despre amestecul dintre limbajul religios cu cel violent de-a lungul istoriei Statelor Unite, vezi John D. Carlson şi Jonathan H. Ebel, redactori, From Jeremiad to Jihad: Religion, Violence, and America (Berkeley: University of California Press, 2012). Retorica violentă era deseori folosită şi în sfera politică. De exemplu, în anul 1857, senatorul din Illinois, Stephen A. Douglas, a denunţat în mod aspru „practicile trădătoare, dezgustătoare şi pline de bestialitate” ale mormonilor. Douglas a spus că faptul de a-i proteja pe cei care practicau poligamia era o „ruşine pentru ţară – o ruşine pentru umanitate – o ruşine pentru civilizaţie”. El a continuat: „Acest cancer dăunător şi dezgustător trebuie tăiat cu cuţitul deoarece distruge organele vitale ale societăţii noastre. Trebuie tăiat de la rădăcini şi distrus de fierul încins al legii neclintite şi ferme”. Limbajul cel mai dur a fost scos din versiunea oficială. (Vezi „Great Rally of the People”, Marshall County [Indiana] Democrat, 25 iunie 1857, p. [1]; Remarks of the Hon. Stephen A. Douglas, on Kansas, Utah, and the Dred Scot Decision [Chicago: Daily Times Book and Job Office, 1857], p. 11-15; „Senator Douglas’ Speech in Illinois”, New York Herald, 22 iunie 1857, p. 2 şi Robert W. Johannsen, Stephen A. Douglas [Champaign, IL: University of Illinois Press, 1997], p. 568-569.)

  36. Vezi, de exemplu, Brigham Young, în Journal of Discourses, 4:53-54 şi Heber C. Kimball, în Journal of Discourses, 7:16-21. Acest concept, care a devenit cunoscut drept ispăşirea prin vărsare de sânge, a fost o parte importantă a retoricii împotriva mormonilor în secolul al XIX-lea. Deşi multe dintre afirmaţiile exagerate care apăreau în presa de larg consum şi literatura anti-mormonă pot fi uşor demontate, este foarte probabil ca, cel puţin într-un caz, câţiva sfinţi din zilele din urmă să fi acţionat potrivit acelei retorici. Cu toate acestea, se pare că majoritatea sfinţilor din zilele din urmă au recunoscut faptul că predicile despre ispăşirea prin vărsare de sânge erau, folosind cuvintele istoricului Paul Peterson, „hiperbole sau cuvântări incendiare” care erau „cel mai probabil concepute să sperie membrii Bisericii pentru a se conforma principiilor sfinţilor din zilele din urmă. Pentru sfinţii cu intenţii bune, acestea erau concepute pentru a-i alarma, a-i pune pe gânduri şi, în cele din urmă, pentru a-i face să se pocăiască. Pentru cei care refuzau să se conformeze standardelor mormone, se spera ca astfel de ameninţări dure să le grăbească plecarea din teritoriu”. (Vezi scrisoarea lui Isaac C. Haight către Brigham Young, 11 iunie 1857, Brigham Young Office Files; Peterson, „Mormon Reformation of 1856-1857”, p. 67, 84n66; vezi, de asemenea, Encyclopedia of Mormonism, 5 vol. [1992], „Blood Atonement”, 1:131.)

  37. Pentru mai multe detalii despre uciderea lui Parley P. Pratt, vezi Terryl L. Givens şi Matthew J. Grow, Parley P. Pratt: The Apostle Paul of Mormonism (New York: Oxford University Press, 2011), p. 366-391; despre relaţia dintre ştirea uciderii şi masacru, vezi Richard E. Turley Jr., „The Murder of Parley P. Pratt and the Mountain Meadows Massacre”, în Gregory K. Armstrong, Matthew J. Grow şi Dennis J. Siler, redactori, Parley P. Pratt and the Making of Mormonism (Norman, OK: Arthur H. Clark Company, 2011), p. 297-313.

  38. Pentru mai multe detalii despre Războiul din Utah, vezi William P. MacKinnon, redactor, At Sword’s Point, Part 1: A Documentary History of the Utah War to 1858 (Norman, OK: Arthur H. Clark Company, 2008) şi Matthew J. Grow, „Liberty to the Downtrodden”: Thomas L. Kane, Romantic Reformer (New Haven: Yale University Press, 2009), p. 149-206.

  39. Unele dintre vitele deţinute de emigranţi au murit de-a lungul drumului prin Utah, exacerbând şi mai mult sentimentele de nemulțumire. (Richard E. Turley Jr., „The Mountain Meadows Massacre”, Ensign, sept. 2007, p. 14-18.)

  40. Scrisoarea lui Brigham Young către Isaac C. Haight, 10 sept. 1857, Letterbook, vol. 3, p. 827-828, Brigham Young Office Files.

  41. Ronald W. Walker, Richard E. Turley Jr. şi Glen M. Leonard, Massacre at Mountain Meadows (New York: Oxford University Press, 2008). S-a scris mult despre masacrul de la Mountain Meadows. Un studiu clasic este cel al Juanitei Brooks, The Mountain Meadows Massacre (Stanford, CA: Stanford University Press, 1950). Vezi, de asemenea, Richard E. Turley Jr., „The Mountain Meadows Massacre”, Ensign, sept. 2007, p. 14-21 şi BYU Studies vol. 47, nr. 3 (2008), un număr special dedicat acestui subiect, disponibil pe byustudies.byu.edu.

  42. Vezi, de exemplu, Polly Aird, Mormon Convert, Mormon Defector: A Scottish Immigrant in the American West, 1848-1861 (Norman, OK: Arthur H. Clark Company, 2009) şi Walker, Turley şi Leonard, Massacre at Mountain Meadows, p. 42-43, p. 93. Este posibil ca instrucţiunile ambigue din partea conducătorilor Bisericii să fi contribuit la unele episoade de violenţă. (Vezi, de asemenea, Ardis E. Parshall, „«Pursue, Retake & Punish»: The 1857 Santa Clara Ambush”, Utah Historical Quarterly vol. 73, nr. 1 [Winter 2005], p. 64-86.)

  43. George Q. Cannon către Brigham Young, 23 martie 1876, Brigham Young Office Files. De exemplu, în luna decembrie a anului 1875, ziarul Salt Lake Daily Tribune a scris un articol de o jumătate de pagină despre dispariţia lui Sam D. Sirrine, un poliţist din Salt Lake City. Fără să prezinte nicio dovadă, ziarul Tribune a raportat că, cel mai probabil, Sirrine a fost ucis („ispăşit prin sânge”) de către conducătorii mormoni ca recompensă pentru moartea unui doctor numit J. King Robinson. Câţiva ani mai târziu, s-a aflat că Sirrine trăia în California. („Sam D. Sirrine”, Salt Lake Daily Tribune, 5 dec. 1875; „District Attorney Howard Discovers a Long Lost Danite”, Salt Lake Daily Herald, 17 iulie 1877; „That Danite”, Salt Lake Daily Herald, 18 iulie 1877.)

  44. De exemplu, Franklin Buck, un miner care nu era membru al Bisericii, a vizitat câteva oraşe din partea de sud a statului Utah în anul 1871. El a scris: „Mormonii sunt creştini şi noi suntem păgânii. În Pioche [Nevada], avem două săli de judecată, câţiva şerifi şi ofiţeri de poliţie şi o puşcărie care să-i forţeze pe oameni să facă ce este drept. Există o bătaie în fiecare zi şi un bărbat este omorât în fiecare săptămână… În aceste oraşe mormone nu există săli de judecată sau puşcării… Toate neînţelegerile dintre ei sunt rezolvate de către vârstnici şi de către episcop. În loc ca ei să încerce să-şi omoare vecinul, ei rămân uniţi”. (Franklin A. Buck, A Yankee Trader in the Gold Rush: The Letters of Franklin A. Buck, Katherine A. White, compilaţie [Boston: Houghton Mifflin Company, 1930], p. 235; vezi, de asemenea, William Chandless, A Visit to Salt Lake; Being a Journey across the Plains and a Residence in the Mormon Settlements at Utah [London: Smith, Elder, and Co., 1857], p. 181 şi Richard F. Burton, The City of the Saints, and Across the Rocky Mountains to California [New York: Harper & Brothers, 1862], p. 214, p. 224.)

  45. În anul 1889, răspunzând la câteva dintre aceste acuzaţii, Prima Preşedinţie şi Cvorumul celor Doisprezece Apostoli au scris: „Denunţăm ca fiind total neadevărate acuzaţiile care au fost făcute, şi anume că Biserica noastră favorizează sau crede în uciderea persoanelor care părăsesc Biserica sau cad în apostazie în ceea ce priveşte doctrina ei. Noi privim o astfel de pedeapsă pentru o asemenea faptă ca ceva total îngrozitor, este ceva respingător pentru noi şi total opus principiilor fundamentale ale crezului nostru”. (Official Declaration, 12 dec. 1889, în James R. Clark, compilaţie, Messages of the First Presidency of the Church of Jesus Christ of Latter-day Saints, 1833-1964, 6 vol. [Salt Lake City: Bookcraft, 1966], 3:185.)

  46. Henry B. Eyring, Remarks, 11 sept. 2007, disponibil pe mormonnewsroom.org.

  47. Russell M. Nelson, „Blessed Are the Peacemakers”, Ensign, nov. 2002, p. 41; citând din Doctrină şi legăminte 98:16 şi Romani 14:19.