Rasa şi preoţia

Din punct de vedere doctrinar şi în practică, Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă îi acceptă şi-i iubeşte pe toţi cei care aparţin familiei umane. Scripturile şi învăţăturile sfinţilor din zilele din urmă declară că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi copiii Săi şi face ca salvarea să fie disponibilă tuturor. Dumnezeu a creat diversitatea rasială şi etnică şi îi consideră pe toți egali. În Cartea lui Mormon citim: „toţi sunt egali în faţa lui Dumnezeu”¹.

Structura și organizarea Bisericii încurajează integrarea rasială. Sfinţii din zilele din urmă participă la adunările din cadrul Bisericii conform limitelor teritoriale ale episcopiei sau congregaţiei locale de care aparţin. Prin definiție, aceasta înseamnă că alcătuirea congregaţiilor mormone din punct de vedere al rasei, din punct de vedere economic și demografic o reflectă, în general, pe cea a comunității locale². Faptul că Biserica nu are un cler plătit tinde, de asemenea, să faciliteze integrarea: un episcop de culoare poate prezida o congregaţie alcătuită în mare parte din albi; o femeie hispanică poate să facă echipă cu o femeie asiatică pentru a vizita casele membrilor ce pot să aparţină unor rase diferite. Membrii Bisericii de diferite rase şi etnii se vizitează unii pe ceilalţi în casele lor şi slujesc, cu regularitate, unii alături de ceilalţi, în calitate de învăţători, de conducători ai tinerilor şi în multe alte însărcinări în congregaţiile lor locale. Asemenea practici fac ca Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă să fie o biserică care susţine în mod minuţios integrarea.

În pofida acestei realităţi a zilelor noastre, mare parte din istoria ei – de la jumătatea anilor 1800 până în 1978 – Biserica nu a rânduit bărbaţi negri de origine africană la preoţie sau nu a permis persoanelor de culoare, bărbaţi şi femei, să participe la înzestrările sau rânduielile de pecetluire care se înfăptuiesc în templu.

Biserica a fost întemeiată în anul 1830, într-o perioadă de mari conflicte rasiale în Statele Unite. În vremea aceea, mulţi oameni de origine africană trăiau în sclavie şi deosebirile şi prejudecăţile rasiale erau nu doar ceva obişnuit, ci un lucru general printre albii americani. Aceste realităţi, deşi sunt astăzi ieşite din comun şi îngrijorătoare, influenţau toate aspectele vieţii oamenilor, inclusiv religia lor. De exemplu, multe biserici creştine din acea perioadă erau divizate în funcţie de descendenţă rasială. De la începuturile Bisericii, oamenii de toate rasele şi etniile au putut fi botezaţi şi primiţi în calitate de membri. Spre sfârşitul vieţii sale, fondatorul Bisericii, Joseph Smith, s-a opus sclaviei în mod deschis. Nu a existat niciodată o regulă generală a Bisericii prin care să se promoveze discriminarea în cadrul congregaţiilor³.

În primele două decenii de la restaurarea Bisericii, câţiva bărbaţi negri au fost rânduiţi la preoţie. Unul dintre aceşti bărbaţi, pe nume Elijah Abel, a participat, de asemenea, la ceremoniile din templu în Kirtland, Ohio, şi, ulterior, a fost botezat ca înlocuitor pentru rudele sale decedate în Nauvoo, Illinois. Nu există nicio dovadă demnă de încredere a faptului că vreunui bărbat de culoare i-ar fi fost refuzată preoţia în timpul vieţii lui Joseph Smith. La trei ani de la moartea lui Joseph Smith, în cadrul unui consiliu privat al Bisericii, Brigham Young l-a lăudat pe Q. Walker Lewis, un bărbat de culoare care fusese rânduit la preoţie, spunând: „Avem unul dintre cei mai buni vârstnici, un african”⁴.

În anul 1852, preşedintele Brigham Young a anunţat în mod public faptul că bărbaţii negri, de origine africană, nu mai puteau fi rânduiţi la preoţie, deşi, după aceea, negrii au continuat să se alăture Bisericii prin botez şi prin primirea darului Duhului Sfânt. După moartea lui Brigham Young, preşedinţii Bisericii care l-au succedat nu le-au permis negrilor să fie înzestraţi sau să se căsătorească în templu. De-a lungul timpului, conducătorii Bisericii şi membrii au vehiculat multe teorii care să explice restricţiile cu privire la preoţie şi la templu. Astăzi, niciuna dintre aceste teorii nu este acceptată ca doctrină a Bisericii.

Biserica în cultura rasială americană

Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă a fost restaurată în mijlocul unei culturi în care existau conflicte rasiale importante şi în care albii erau foarte privilegiaţi. În anul 1790, Congresul Statelor Unite a limitat dreptul la cetăţenie, oferindu-l doar „albilor liberi”⁵. Pe parcursul următoarei jumătăţi de secol, problemele cu privire la rasă au divizat ţara – în timp ce munca sclavilor era legală în partea de sud a Statelor Unite, o zonă mai agrară, în partea de nord a Statelor Unite, o zonă mai urbanizată, folosirea sclavilor a fost, în cele din urmă, interzisă. Chiar şi aşa, discriminarea rasială era foarte răspândită, atât în nord, cât şi sud, şi multe state au adoptat legi care interziceau căsătoria interrasială⁶. În anul 1857, Curtea Supremă a Statelor Unite a declarat faptul că negrii nu aveau „niciun drept pe care omul alb era obligat să-l respecte”⁷. Generaţia de după Războiul Civil (1861-1865) a pus capăt sclaviei în Statele Unite iar Curtea Supremă a Statelor Unite a stabilit că acordarea privilegiilor, „în mod separat, dar egal”, pentru albi şi negri, este constituţională; o hotărâre care a legalizat multe restricţii împotriva negrilor până în anul 1954, când Curtea Supremă a schimbat acea decizie⁸. Abia în anul 1967 Curtea Supremă a invalidat legile care interziceau căsătoria interrasială.

În anul 1850, Congresul Statelor Unite a creat Teritoriul Utah şi preşedintele Statelor Unite l-a numit pe Brigham Young guvernator al teritoriului. Locuitorii din sud care s-au alăturat Bisericii şi s-au mutat în Utah împreună cu sclavii lor au întrebat dacă sclavia era legală în teritoriu. În două cuvântări rostite în fața legislativului teritoriului Utah în lunile ianuarie și februarie 1852, Brigham Young a anunţat o regulă care restricționa rânduirea la preoție a bărbaților negri de origine africană. În acelaşi timp, preşedintele Young a spus că, într-o zi, în viitor, membrii de culoare ai Bisericii vor „avea toate privilegiile şi, chiar mai mult”, chiar privilegii de care se bucură ceilalţi membri⁹.

Justificările folosite pentru această restricţie au rezonat cu ideile foarte răspândite despre inferioritatea rasială, care au fost folosite pentru a argumenta legalizarea „robiei” negrilor în Teritoriul Utah¹⁰. Conform unei concepţii, care a fost răspândită în Statele Unite încă din anul 1730 sau chiar mai devreme, negrii erau descendenţi ai lui Cain, cel menţionat în Biblie, care l-a omorât pe fratele său, Abel¹¹. Aceia care împărtăşeau această concepţie credeau că „blestemul” lui Dumnezeu asupra lui Cain era însemnat prin culoarea neagră a pielii. Uneori, robia negrilor a fost văzută ca rezultat al unui alt blestem care a venit asupra nepotului lui Noe, Canaan, din cauza nechibzuinţei lui Ham faţă de tatăl său¹². Chiar dacă sclavia nu a reprezentat un factor important în economia din Utah şi a fost abolită la scurt timp, restricţia cu privire la rânduirea la preoţie a rămas.

Anularea restricţiei

Chiar şi după anul 1852, cel puţin doi mormoni negri au continuat să deţină preoţia. În anul 1879, când unul dintre aceşti bărbaţi a solicitat să-şi primească înzestrarea în templu, a fost refuzat. Jane Manning James, o membră credincioasă care a traversat câmpiile şi a trăit în oraşul Salt Lake până la moartea ei, în anul 1908, a solicitat, de asemenea, să intre în templu; ei i-a fost permis să facă botezuri pentru cei morţi, pentru strămoşii ei, însă nu i-a fost permis să participe la alte rânduieli¹³. Blestemul lui Cain a fost folosit deseori drept justificare a restricţiilor cu privire la templu şi preoţie. În jurul anului 1900, o altă explicaţie a devenit foarte răspândită: se spunea că negrii nu ar fi fost complet loiali în lupta premuritoare împotriva lui Lucifer şi, drept consecinţă, preoţia şi binecuvântările templului le erau restricţionate¹⁴.

Începând cu sfârşitul anilor 1940 şi 1950, integrarea rasială a devenit un lucru mai obişnuit în viaţa americanilor. Preşedintele Bisericii, David O. McKay, a subliniat faptul că restricţiile erau valabile doar pentru bărbaţii negri de origine africană. Biserica a permis întotdeauna locuitorilor din insulele Pacificului să deţină preoţia şi preşedintele McKay a clarificat faptul că negrii din Fiji şi aborigenii australieni puteau, de asemenea, să fie rânduiţi la preoţie şi a organizat muncă misionară printre ei. În Africa de Sud, preşedintele McKay a anulat regula potrivit căreia potenţialii deţinători ai preoţiei erau nevoiţi să dovedească faptul că strămoşii lor nu erau din Africa¹⁵.

Cu toate acestea, din cauza faptului că preoţia fusese, un timp îndelungat, restricţionată pentru bărbaţii negri de origine africană, conducătorii Bisericii au considerat că era necesară o revelaţie de la Dumnezeu pentru ca această regulă să fie schimbată şi au depus eforturi continue pentru a înţelege ce era de făcut. După ce s-a rugat pentru îndrumare, preşedintele McKay nu a simţit că trebuia să anuleze restricţia¹⁶.

Pe măsură ce Biserica creştea în toată lumea, misiunea ei atotcuprinzătoare de „[a se duce] şi [a face] ucenici din toate neamurile”¹⁷ părea să fie tot mai incompatibilă cu restricţiile cu privire la preoţie şi templu. Cartea lui Mormon declară că mesajul de salvare al Evangheliei trebuie să meargă înainte la „[fiecare naţiune, neam, limbă şi popor]”¹⁸. Cu toate că nu existau restricţii cu privire la invitaţia Domnului de „[a lua] parte la bunătatea Sa” prin intermediul botezului,¹⁹ restricţiile legate de preoţie şi de templu au creat bariere importante, fapt ce a devenit tot mai evident pe măsură ce Biserica s-a extins în diverse locuri de pe pământ în care oamenii aveau o descendenţă rasială mixtă şi diversă.

În mod deosebit, în Brazilia au existat multe astfel de probleme. Spre deosebire de Statele Unite şi Africa de Sud, unde, atât din cauza legilor rasiale, cât şi a mentalităţii oamenilor, societăţile deveniseră puternic divizate, Brazilia se mândrea cu moştenirea ei rasială mixtă şi cu societatea ei deschisă, lipsită de legi restrictive. În anul 1975, Biserica a anunţat că, în São Paulo, Brazilia, urma să fie construit un templu. Pe măsură ce au început lucrările de construire a templului, autorităţile Bisericii s-au confruntat cu faptul că mormoni credincioşi negri sau care aveau o descendenţă mixtă şi, care contribuiseră financiar şi în alte moduri la construirea Templului São Paulo, au realizat că nu le va fi permis să intre în acest locaş odată ce acesta va fi terminat. Sacrificiile lor, precum şi convertirea a mii de nigerieni şi ghanezi în anii 1960 şi la începutul anilor 1970 i-au tulburat foarte mult pe conducătorii Bisericii²⁰.

Conducătorii Bisericii au cugetat la promisiunile făcute de profeţi, precum Brigham Young, potrivit cărora membrii negri vor primi într-o zi preoţia şi binecuvântările din templu. În luna iunie a anului 1978, după „multe ore petrecute în camera de sus a Templului [Salt Lake]”, implorându-l pe Domnul pentru îndrumare divină, preşedintele Bisericii, Spencer W. Kimball, consilierii săi din Prima Preşedinţie şi membrii Cvorumului celor Doisprezece Apostoli au primit o revelaţie. În data de 8 iunie, Prima Preşedinţie a anunţat: „El a auzit rugăciunile noastre şi, prin revelaţie, a confirmat că ziua demult promisă a sosit”. Prima Preşedinţie a declarat că erau „conştienţi de promisiunile făcute de profeţii şi preşedinţii Bisericii care au fost înaintea noastră… că toţi fraţii noştri care sunt demni pot primi preoţia”²¹. Revelaţia a înlăturat restricţiile cu privire la rânduirea la preoţie. De asemenea, a făcut ca binecuvântările din templu să fie disponibile tuturor sfinţilor din zilele din urmă demni, bărbaţi şi femei. Declaraţia Primei Preşedinţii cu privire la această revelaţie a fost canonizată în Doctrină şi legăminte cu titlul Declaraţia oficială – 2.

Această „revelaţie despre preoţie”, aşa cum este cunoscută de membrii Bisericii, este o revelaţie importantă şi un eveniment istoric. Cei care au fost prezenţi când aceasta a fost primită au vorbit despre ea cu reverenţă. Gordon B. Hinckley, care pe atunci era un membru al Cvorumului celor Doisprezece, şi-a amintit despre aceasta astfel: „În încăpere a fost o atmosferă sfântă şi sacră. Pentru mine, a fost ca şi cum o cale directă s-a deschis între tronul ceresc şi profetul lui Dumnezeu, care îngenunchease şi se ruga împreună cu fraţii săi… Prin puterea Duhului Sfânt, toţi bărbaţii din acel cerc au ştiut acelaşi lucru… Niciunul dintre noi, cei care am fost prezenţi acolo, nu a mai fost la fel după aceea. Nici Biserica nu a mai fost tocmai la fel”²².

Reacţiile membrilor Bisericii de toate rasele din lumea întreagă au fost cât se poate de pozitive. La aflarea acestei veşti, mulţi sfinţi din zilele din urmă au plâns de bucurie. Unii au spus că s-au simţit uşuraţi de o povară care atârna şi pe umerii lor. Imediat, Biserica a început să rânduiască la preoţie bărbaţi de origine africană şi bărbaţi şi femei de culoare au putut intra în temple în întreaga lume. La scurt timp de la primirea revelaţiei, vârstnicul Bruce R. McConkie, un apostol, a vorbit despre o nouă „lumină şi cunoaştere” care a înlocuit „înţelegerea limitată” anterioară²³.

Biserica în zilele noastre

Astăzi Biserica dezminte teoriile formulate în trecut, potrivit cărora pielea neagră reprezintă un semn al blestemului sau dezaprobării divine, că pielea neagră se datorează unor acţiuni nedrepte din lumea premuritoare sau căsătoriile între rase reprezintă un păcat sau faptul că oamenii de culoare sau de oricare altă rasă sau etnie sunt inferiori în orice fel celorlalţi. În zilele noastre, conducătorii Bisericii condamnă, fără echivoc, orice formă de rasism, din trecut şi din prezent²⁴.

Începând cu acea zi a anului 1978, Biserica a privit spre viitor, pe măsură ce tot mai mulţi africani, afro-americani şi alte persoane care aveau strămoşi din Africa au devenit membri. Cu toate că înregistrările individuale ale membrilor Bisericii nu indică rasa sau etnia, numărul membrilor cu origini africane este de ordinul sutelor de mii.

Biserica declară că mântuirea prin Isus Hristos este disponibilă întregii familii umane potrivit condiţiilor date de Dumnezeu. Declară faptul că Dumnezeu „nu este părtinitor”²⁵ şi declară cu tărie că oricine este neprihănit – indiferent de rasă – este iubit de El. Învăţăturile Bisericii în legătură cu copiii lui Dumnezeu sunt rezumate perfect într-un verset din a doua carte a lui Nefi: „[Domnul] nu respinge pe nimeni dintre cei care vin la El, negri şi albi, sclavi şi liberi, bărbaţi şi femei… toţi sunt egali în faţa lui Dumnezeu, atât iudeii, cât şi neamurile”²⁶.