Aduceţi-vă aminte şi acţionaţi
Seminare şi Institute de Religie – transmisiune prin satelit•4august, 2015
În cadrul unei conferinţe generale, vârstnicul Marlin K. Jensen a spus: „Dacă acordăm atenţie sporită expresiei a aminti folosită în sfintele scripturi, vom înţelege faptul că aducerea aminte în modul dorit de Dumnezeu este un principiu fundamental şi vital al Evangheliei”. În ce fel aducerea aminte este „un principiu fundamental şi vital”? Vârstnicul Jensen a continuat spunând: „Aceasta este aşa deoarece avertizările profetice de a ne aminti sunt deseori invitaţii de a acţiona: a asculta, a vedea, a face, a ne supune, a ne pocăi”1.
Avem un exemplu referitor la acest lucru consemnat în Cartea lui Mormon. Helaman le-a dat fiilor săi numele Nefi şi Lehi şi le-a spus de ce:
„Iată, eu v-am dat vouă numele primilor părinţi ai noştri care au venit din ţara Ierusalimului; şi am făcut aceasta pentru ca atunci când voi vă veţi aduce aminte de numele voastre, voi să vă aduceţi aminte de ei; iar atunci când voi vă aduceţi aminte de ei, voi vă aduceţi aminte de lucrările lor; şi atunci când vă aduceţi aminte de lucrările lor, atunci voi puteţi să ştiţi cum că a fost spus şi, de asemenea, scris că acestea erau bune.
De aceea, fiii mei, aş dori ca voi să faceţi ceea ce este bun”2.
Acesta este un mod prin care aducerea aminte poate fi un principiu fundamental şi vital. Ne poate ajuta să acţionăm într-un mod corespunzător şi drept. În acest scop suntem încurajaţi în Biserică să ne aducem aminte de cei care au trăit înaintea noastră: strămoşii noştri, cei din istoria Bisericii, cei menţionaţi în scripturi şi, cel mai important, să ne aducem aminte de Salvatorul Însuşi.
O tânără evreică care a decedat în timpul persecuţiilor din cel de-al Doilea Război Mondial a descris într-un mod frumos modul în care oamenii din trecut ne binecuvântează viaţa. Ea a scris: „Există stele a căror strălucire este vizibilă pe pământ deşi ele au apus demult. Există oameni a căror strălucire continuă să lumineze lumea deşi nu se mai află demult printre cei vii. Aceste lumini strălucesc mai ales în întunericul nopţii. Ele luminează calea pentru omenire”3.
Acest principiu se aplică şi istoriei seminarelor şi institutelor. Sunt multe lucruri în istoria noastră de care merită să ne aducem aminte. În acest scop, a fost scrisă istoria seminarului şi institutului de religie. Suntem bucuroşi să vă anunţăm că, în viitorul apropiat, o versiune tipărită sau electronică a acestei istorii va fi disponibilă fiecăruia dintre dumneavoastră. Sperăm că o veţi citi şi ca ea va deveni o resursă importantă în studiul nostru individual şi colectiv. Această istorie ne poate ajuta să învăţăm de la oameni care au făcut ca Seminarele şi Institutele de Religie să fie ce sunt astăzi. Noi clădim pe munca pe care au început-o ei şi ne bucurăm de moştenirea bogată pe care ne-au lăsat-o. Şi, deşi mulţi au plecat demult dintre noi, încă mai pot fi o lumină care ne îndrumă pe măsură ce înaintăm spre viitor. Sperăm că, aducându-ne aminte de ei, vom fi conduşi să ne amintim de faptele lor şi să acţionăm.
În această dimineaţă, timp de câteva minute, aş dori să împărtăşesc câteva povestiri din istoria noastră. Vi le spun în speranţa că, atunci când ne vom aduce aminte de cei pe a căror muncă clădim, vom dori să îi imităm – atât în ceea ce priveşte dorinţele, cât şi eforturile lor.
În cuvântarea sa, numită „The Charted Course”, preşedintele J. Reuben Clark a spus că prima cerinţă pentru un educator de religie era o mărturie personală „că Isus este Hristosul şi că Joseph Smith a fost profetul lui Dumnezeu”4. Această mărturie le-a oferit multor învăţători de religie credincioşi şi familiilor lor motivaţia de a accepta sarcini grele şi neconfortabile şi de a sacrifica o mare parte din ambiţia şi confortul personal. Ei urmează exemplul preşedintelui Gordon B. Hinckley, care a spus despre el însuşi: „Nu ştiu să fac nimic decât dacă îngenunchez şi cer ajutor şi, apoi, mă ridic în picioare şi mă apuc de lucru”5. O astfel de persoană a fost Ray L. Jones, care a fost rugat să înceapă programul de seminar al Bisericii ţinut dimineaţa devreme.
„În timpul conferinţei generale din luna aprilie a anului 1950, 10 preşedinţi de ţăruşi din zona Los Angeles s-au întâlnit cu vârstnicul Joseph Fielding Smith pentru a discuta posibilitatea de a stabili un fel de program de seminar pentru tinerii din zonele în care locuiau.” Nu erau siguri cum să procedeze, dat fiind că orele opţionale de religie nu erau permise de stat.
Franklin L. West, reprezentant al Sistemului Educaţional al Bisericii, auzise că, în Utah, se ţineau ore de seminar înainte de orele de curs şi a considerat acest mod de abordare ca fiind o soluţie posibilă pentru cererea primită din partea Californiei de Sud. Reprezentantul respectiv „l-a întrebat pe Ray L. Jones, director de seminar din Logan, [Utah], dacă ar accepta să călătorească în California pentru a începe acest program. Mulţumit cu însărcinarea lui din acel moment şi proaspăt mutat într-o casă nouă, fratele Jones şi-a exprimat îndoiala că el ar fi persoana potrivită care să iniţieze programul”.
Nerăbdător să înceapă programul, West „a sugerat ca fratele Jones să-şi lase familia în Logan şi, pur şi simplu, să «facă naveta» periodic la Los Angeles (adică o distanţă de peste 1000 de km). În cele din urmă, fratele Jones a consimţit să se roage cu privire la această întrebare. După ce a petrecut câtva timp contemplând, a luat hotărârea să renunţe la căminul său din Logan şi să se mute permanent în Los Angeles pentru a lansa programul”6.
Precum Nefi, care a spus: „Am fost condus de Spirit, neştiind dinainte lucrurile pe care trebuia să le fac”, 7 Ray L. Jones a călătorit spre California de Sud.
Biserica nu i-a oferit fonduri pentru călătoria lui, aşa că fratele Jones şi-a găsit o slujbă de a conduce un tren care transporta animale domestice din Utah în California. În cele din urmă, el s-a mutat împreună cu familia în Los Angeles şi a ajutat la organizarea unui Consiliu pentru educaţie. Un preşedinte de ţăruş din zonă, Howard W. Hunter, a slujit în calitate de director al consiliului, iar restul – după cum se spune – e istorie.8 Ceea ce a început în anul 1950 cu 195 de cursanţi împărţiţi în şapte clase a devenit, în 65 de ani, un program care include mai mult de un sfert de milion de cursanţi în 136 de ţări.
Acel spirit de devotament şi sacrificiu a fost prezent iar şi iar în inimile învăţătorilor de religie din toate colţurile lumii. Ascultaţi următoarea relatare a unuia dintre învăţătorii noştri de religie din Mongolia, care a auzit sfatul conducătorului său al preoţiei şi s-a pus pe treabă în circumstanţe grele pentru a-l transforma în realitate:
Odgerel Ochirjav, un convertit al Bisericii, a dobândit o diplomă de doctorat în silvicultură şi lucra în calitate de cercetător în Mongolia, când a fost rugat să lucreze cu normă întreagă în calitate de coordonator al seminarului şi institutului. Iniţial, s-a împotrivit dar, în cele din urmă, a fost de acord. În luna noiembrie a anului 2008, fratele Odgerel şi directorul său de zonă, Patrick Cheuck, au avut o întâlnire cu preşedintele de misiune. Preşedintele a întrebat de ce, în Mongolia, nu se ţineau clase de seminar dimineaţa devreme. „Fratele Ochirjav a răspuns: «Stimate preşedinte, vorbim despre Mongolia. E frig, întuneric, sunt câini şi nu există transport în comun». Un an mai târziu, cei trei bărbaţi s-au întâlnit din nou şi preşedintele de misiune a adresat aceeaşi întrebare. Fratele Odgerel i-a răspuns din nou: «Frig, întuneric, câini şi nu există transport în comun». După adunare, fratele Cheuck l-a luat pe fratele Odgerel deoparte şi i-a spus: «Când conducătorul tău al preoţiei îţi cere să faci un lucru, trebuie să-l faci!». Drept răspuns, fratele Odgerel a spus: «Patrick, tu nu înţelegi întunericul din Mongolia, frigul din Mongolia, câinii din Mongolia şi faptul că nu există transport în comun!». Aşa s-a încheiat conversaţia.
La scurt timp după aceea, fratele Odgerel citea Doctrină şi legăminte 85:8 şi expresia «a susţine chivotul» i-a atras atenţia… A citit un paragraf scris de preşedintele David O. McKay [într-un manual pentru institut] care spunea că, în curând, cei care caută să «susţină chivotul» vor muri din punct de vedere spiritual. Mai târziu, fratele Ochirjav a scris: «Pentru că nu am vrut să pierd Spiritul, am început să lucrez la conceperea unui program de seminar ţinut dimineaţa devreme pentru Mongolia. În mod surprinzător, conducătorii preoţiei locali au fost entuziasmaţi cu privire la această idee»”9. În luna septembrie a anului 2009, ei au început cu 140 de cursanţi şi, până în martie, participau 352 de cursanţi, îndurând cea mai friguroasă iarnă din Mongolia din ultimii 30 de ani – iarnă cu temperaturi medii de minus 32 de grade.
În cadrul unei conferinţe generale, episcopul Victor L. Brown a spus: „Multe organizaţii, biserici, guverne, chiar familii din lume pierd mult din vitalitatea lor deoarece le este teamă să ceară oamenilor să facă sacrificii. Este absolut necesar ca noi să nu facem aceeaşi greşeală”10.
Permiteţi-mi să vă mulţumesc, în numele administraţiei, pentru sacrificiile pe care le faceţi cu toţii. Multe dintre cele mai însemnate lucruri pe care le faceţi pentru a-i binecuvânta pe tineri trec neobservate şi nu sunt scrise într-un raport. Eu cred că slujirea şi sacrificiul continuă să înflorească în cadrul organizaţiei noastre. Vă mulţumesc. După cum cântăm într-unul dintre imnurile noastre, fie ca sacrificiile pe care le faceţi să „[deschidă] drum spre ceruri”11 pentru dumneavoastră şi pentru cei dragi dumneavoastră.
Programele de seminar şi institut de succes au necesitat întotdeauna învăţători de religie care să fie în relaţii profesionale bune cu alţii, incluzând părinţi, conducători ai preoţiei şi membri ai comunităţii. Conduita noastră şi munca pe care o realizăm cu alţii trebuie să arate întotdeauna Spiritul lui Hristos şi Evanghelia Sa.
Vârstnicul Robert D. Hales a spus: „Modul în care îi tratăm pe membrii familiei noastre, pe asociaţii de afaceri şi pe toţi oamenii pe care îi întâlnim arată dacă am luat numele Său asupra noastră şi ne-am amintit întotdeauna de El”.12 Un astfel de spirit a fost demonstrat de directorul primului institut, fratele J. Wyley Sessions.
După ce a slujit timp de şapte ani în calitate de preşedinte al misiunii Sud, Africa, fratele şi sora Sessions au fost rugaţi de Prima Preşedinţie să se mute în oraşul Moscow, Idaho, pentru a începe programul de institut. „În timp ce membrii Bisericii din [Moscow, Idaho], i-au urat bun venit fratelui Sessions şi familiei sale, unii oameni din comunitate i-au privit cu suspiciune. Natura vagă a însărcinării lui în Moscow i-a făcut pe unii să fie şi mai neîncrezători… Mai mulţi oameni de afaceri din zonă au numit un comitet care să fie cu ochii pe el şi să se asigure că nu «mormonizează» universitatea.
Fratele Sessions s-a alăturat mai multor organizaţii ale comunităţii într-un efort „de a ajuta nişte oameni care, în alte împrejurări, nu ar fi fost dispuşi să vorbească cu el. În cadrul unor cine organizate de două ori pe săptămână de către Camera de Comerţ, el a făcut eforturi să stea lângă [bărbatul care era] directorul comitetului ales pentru a se opune lucrării sale. La una dintre aceste cine, [bărbatul respectiv] a spus: «… Eşti extraordinar! Am fost numit să fac parte dintr-un comitet care să te dea afară din Moscow şi, de fiecare dată când te văd, eşti atât de prietenos cu mine, încât îmi placi din ce în ce mai mult». Fratele Sessions a răspuns: «Şi eu simt acelaşi lucru. Hai mai bine să fim prieteni». Mai târziu, fratele Sessions şi-a amintit că [acest bărbat] a devenit unul dintre cei mai buni prieteni ai lui din timpul şederii lui în Moscow.”13
În Doctrină şi legăminte, Domnul a spus: „Nimeni nu poate ajuta în această lucrare, decât dacă este umil şi plin de dragoste”14. Nu putem face munca unui învăţător de religie dacă nu suntem motivaţi de dragoste: dragoste pentru Domnul, pentru familiile noastre, pentru cursanţii noştri şi pentru cei cu care lucrăm.
În anul 1978, vârstnicul Gordon B. Hinckley s-a adresat personalului din sistemul de învăţământ al Bisericii şi a spus:
„Lăsaţi dragostea să fie principiul vostru călăuzitor. Este cea mai mare forţă pe pământ…
Cultivaţi… o dragoste profundă faţă de cursanţii cărora le predaţi şi, în mod special, faţă de cei care par atât de greu de abordat. Ei au cea mai mare nevoie de dumneavoastră şi miracolul care se va produce în viaţa lor în timp ce lucraţi cu ei în spiritul încurajării şi bunătăţii vă va aduce bucurie şi satisfacţie în toate zilele dumneavoastră, iar lor, tărie, credinţă şi mărturie”15.
Din când în când, este posibil să ne fie greu să-i iubim pe unii dintre cursanţii cu care lucrăm. Ce facem atunci? În istoria noastră, există o relatare despre un fost administrator şi cât de greu i-a fost să-i iubească pe cei cu care a fost rugat să lucreze. Vă rog să remarcaţi în această povestire ce i-a permis să iubească în cele din urmă.
Pe măsură ce Biserica creştea la nivel internaţional, Seminarele şi Institutele de Religie s-au confruntat cu provocarea de a oferi educaţie religioasă în noi ţări, culturi şi limbi. La începutul anilor 1970, administraţia Seminarelor şi Institutelor de Religie a fost restructurată şi administratorii adjuncţi au primit spre supraveghere zone din întreaga lume.
Frank Day, unul dintre administratorii adjuncţi, făcuse parte din Infanteria Marină a Statelor Unite în cel de-al Doilea Război Mondial. Luptase în Pacificul de Sud şi fusese învăţat să urască duşmanul. Acum, fratele Day îşi făcea griji că ar putea fi desemnat să lucreze cu oamenii din Asia.
De ce i-a fost teamă n-a scăpat şi fratele Joe J. Christensen, reprezentant asistent al Sistemului Educaţional, i-a cerut să supravegheze zonele Pacificul de Sud şi Asia. „În timp ce [fratele] Day a zburat cu avionul deasupra oceanului Pacific, spre Japonia…, încă îl mai răscoleau sentimente puternice [din război], deşi se rugase cu sinceritate ca acestea să se stingă. Pe când se pregătea să aterizeze, fratele Day a fost cuprins de teamă. Şi-a făcut drum prin aeroport şi s-a apropiat de [preşedintele de misiune]. În timp ce se uita la chipul preşedintelui de misiune, a citit doar dragoste şi a fost copleşit de propriile-i sentimente de dragoste.” Toate sentimentele sale negative de mai devreme dispăruseră.16
Fratele Day a spus că se rugase cu sinceritate şi Spiritul Domnului îi adusese în inimă o dragoste care, în mod firesc, nu ar fi existat acolo. Şi noi putem face la fel. Mormon ne-a sfătuit: „Rugaţi-vă la Tatăl cu toată puterea inimii, pentru ca voi să fiţi plini de dragostea Lui”17.
Acelaşi Spirit ne poate încuraja şi ridica şi pe noi, când trecem prin momente în care ne simţim singuri, neapreciaţi sau descurajaţi.
Bob şi Gwenda Arnold au primit însărcinarea de a se muta în Guatemala şi a începe programul de seminar şi institut acolo. Fratele Arnold a descris sentimentele pe care le-a avut în timp ce conducea spre casă în urma îndeplinirii unei sarcini de serviciu: „Era ora douăsprezece şi jumătate sau unu dimineaţa. La acea oră, am avut sentimentul îngrozitor de singurătate că nimeni în lume nu ştia unde eram. Familia mea credea că dormeam undeva. Oamenii din Statele Unite habar nu aveau ce făceam. M-am simţit atât de singur. În timp ce conduceam printr-o [zonă frumoasă de pădure], cu cerul plin de stele strălucitoare, am privit în sus şi Spiritul mi-a şoptit: «Ştiu unde eşti». Singurătatea m-a părăsit şi am plâns majoritatea drumului care a rămas până acasă. Sentimentul de bucurie şi pace a provenit din faptul că ştiam că Tatăl meu din Cer mă cunoştea şi ştia ce făceam”18.
Dacă putem învăţa ceva din istoria seminarelor şi institutelor, acel lucru cu siguranţă trebuie să fie cum poti să ai recunoştinţă faţă de privilegiul imens pe care îl avem de a ne asocia cu tineri fideli şi credincioşi ai Bisericii. În fiecare colţ al lumii, aceşti cursanţi arată un spirit de credinţă şi de sacrificiu. De exemplu, un tânăr se trezea la 3:15 în fiecare dimineaţă ca să ajungă la timp la seminar. El trebuia să meargă pe jos până la o staţie de autobuz, să meargă cu autobuzul 15 minute, să aştepte un al doilea autobuz, să meargă şi cu acesta şi, apoi, să meargă pe jos patru străzi până la clădirea Bisericii. De multe ori, trebuia să parcurgă acest traseu în ploaie sau în frig. La sfârşitul anului, avusese peste 90 la sută prezenţă şi nu întârziase niciodată.
Vă ofer încă un exemplu referitor la câtă credinţă şi devotament au cursanţii noştri.
Stephen K. Iba, fost administrator asistent, a slujit în calitate de misionar în Filipine şi, apoi, câţiva ani mai târziu, s-a întors să ajute la începerea programului de seminar de acolo. El povesteşte cum a vizitat o familie pe care o cunoscuse în timp ce fusese misionar – familie din care făcea parte „o fiică radioasă de 12 ani” pe nume Maria. Fratele Iba a scris:
„Am bătut la uşa casei lor din bolţari… şi mi-a deschis mama… [I-am spus] de ce mă întorsesem şi i-am oferit detalii despre programul seminarului de acasă.
„Am întrebat despre Maria, care avea în jur de nouăsprezece ani. Mama a dat la o parte perdeaua care împărţea camera în două şi acolo, într-un pătuţ, era Maria, arătând ca un manechin şi cântărind în jur de 25 de kilograme, cancerul ei fiind în ultimele faze. În timp ce m-am apropiat de ea, mi-a zâmbit cu zâmbetul ei fermecător şi ochii ei strălucitori.
M-a întrebat dacă putea începe studiul la seminar. Mai avea doar şase luni de trăit şi dorea să fie mai pregătită să predea rudelor ei din lumea spiritelor. I-am promis că, de îndată ce materialul didactic avea să ajungă în Manila, ea avea să fie prima care avea să le primească. O săptămână mai târziu, când m-am întors, Maria era pregătită să studieze.
Tatăl ei, acum membru şi preşedinte de ramură, instalase oglinzi deasupra capului ei ca ea să se poată uita sus şi să citească şi să scrie. Din cauza stării ei slăbite, nu putea şedea drept. Cu o săptămână înainte de decesul ei… Maria încheiase ultimul exerciţiu din studiul de acasă al Cărţii lui Mormon – nouă luni de muncă, mai bine de o mie de pagini, fiecare cuvinţel, fiecare spaţiu”19.
Speranţa noastră este ca, după ce această istorie va fi disponibilă, să o citiţi, să asimilaţi lecţiile pe care le conţine şi – cel mai important – să fiţi o legătură puternică în lanţul istoriei noastre în derulare.
Preşedintele Dieter F. Uchtdorf a spus:
„Uneori ne gândim la restaurarea Evangheliei ca fiind finalizată şi ca făcând parte din trecut… În realitate, restaurarea este un proces continuu; noi trăim în perioada restaurării …
Aceasta este una dintre perioadele cele mai remarcabile din istoria lumii!”
Astfel, preşedintele Uchtdorf ne-a sfătuit să nu „[dormim] în timpul restaurării.”20 Trebuie să fim recunoscători şi umili pentru că ni s-a dat privilegiul sacru de a ajuta la scrierea acestui capitol din istoria în derulare a restaurării.
Suntem cu toţii martori ai modului în care Domnul grăbeşte lucrarea Lui de salvare. Vârstnicul Quentin L. Cook a spus: „O mare parte din munca grea pe care o implică grăbirea lucrării de salvare, atât pentru cei vii, cât şi pentru cei morţi, va fi făcută de [tineri]”21. În calitate de învăţători de religie, putem ajuta la pregătirea lor pentru a face acea muncă grea. Cel mai bine îi putem ajuta, după cum a sugerat preşedintele Eyring cu câţiva ani în urmă, cerând mai mult, nu mai puţin, de la ei.22
Pe măsură ce cursanţii ridică ştafeta modului în care învaţă, participând cu regularitate la ore, citind în afara orelor de curs, luând parte la evaluări, ei vor fi mai pregătiţi decât oricare generaţie anterioară.
Autorul şi apologetul creştin, C. S. Lewis, a scris cândva: „Cele mai importante evenimente care au avut loc în fiecare perioadă din istorie nu sunt incluse niciodată în cărţile de istorie”23. Timp de mai bine de o sută de ani, au existat oameni anonimi în seminare şi institute care au lucrat şi au sacrificat pentru a-i aduce pe tineri la Hristos. Majoritatea acestor oameni şi povestirile lor nu vor ajunge niciodată într-o carte, dar avem certitudinea că nu vor trece neobservaţi. „De sus privesc cu atenţie îngeri”24 şi există o carte păstrată în altă parte care va include fiecare faptă – inclusiv a dumneavoastră – prin care Îl ajutăm pe Domnul la ducerea lucrării Sale la bun sfârşit.
Am vorbit astăzi câteva minute despre istoria noastră. Dar, pe măsură ce ne întoarcem şi privim spre viitor, ar fi bine să ne aducem aminte un lucru pe care l-a spus vârstnicul James E. Talmage. El a spus: „Profeţia este o consemnare a lucrurilor înainte ca ele să se întâmple. Istoria este o consemnare a lor după ce au avut loc şi, dintre cele două, trebuie să avem mai multă încredere în profeţie datorită acurateţii ei, decât în istorie”25.
Şi ce spune profeţia despre viitorul nostru? Profetul Joseph Smith ne-a spus: Nicio mână care nu este sfântă nu poate opri lucrarea din progresul ei… Adevărul lui Dumnezeu va merge înainte curajos, nobil şi independent până ce va pătrunde în fiecare continent, va vizita fiecare parte a lumii, va intra în fiecare ţară şi va fi auzit de fiecare persoană, până când scopurile lui Dumnezeu vor fi împlinite şi Marele Iehova va spune că lucrarea este terminată”26.
Fie ca Domnul să ne binecuvânteze pe fiecare dintre noi în eforturile noastre de a folosi istoria noastră pentru a ne aduce aminte – şi a acţiona – ajutând la realizarea glorioasă a lucrării Domnului. În numele lui Isus Hristos, amin.
© 2015 Intellectual Reserve, Inc. Toate drepturile rezervate. Aprobarea versiunii în limba engleză: 6/15. Aprobarea traducerii: 6/15. Titlul original: „Remember and Act”. Romanian. PD10054335 171