Binecuvântările templului
Templul asigură un scop vieţilor noastre. El aduce pace în sufletele noastre – nu pacea dată de lume, ci pacea promisă de Fiul lui Dumnezeu când El a spus: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea”.
În templu, noi ne putem simţi aproape de Domnul.
Cred că nu există un loc în lume unde să mă simt mai aproape de Domnul decât într-unul dintre templele Sale sfinte. Pentru a parafraza o poezie:
Cât e cerul de departe?
El nu e foarte departe.
În ale lui Dumnezeu temple
Este exact unde suntem.
Domnul a spus:
„Nu va strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina, şi unde le sapă şi le fură hoţii;
ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina, şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură.
Pentru că unde este comoara voastră, va fi şi inima voastră”.1
Pentru membrii Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă, templul este cel mai sacru loc de pe pământ. Este casa Domnului şi, exact cum inscripţia de pe exteriorul templului menţionează, templul este „sfinţenie Domnului”.
Templul ne înalţă şi ne exaltă.
În temple, preţiosul plan al lui Dumnezeu este predat. În templu se efectuează legămintele veşnice. Templul ne înalţă, ne exaltă, stă ca un far luminos pe care să-l vadă toţi şi ne îndreaptă spre gloria celestială. Este casa lui Dumnezeu. Tot ce se întâmplă între pereţii templului este înălţător şi înnobilează.
Pentru familii, templul este una dintre cele mai mari comori pe care le avem în viaţa muritoare. Domnul a fost foarte explicit vorbindu-ne nouă, cei care suntem taţi, arătând că noi avem responsabilitatea de a ne iubi soţiile din toată inima şi de a asigura pentru ele şi pentru copiii noştri cele necesare vieţii. El ne-a arătat că cea mai mare lucrare pe care o putem realiza noi, ca părinţi, este efectuată în căminele noastre şi, căminele noastre pot fi ca raiul, în special atunci când căsătoriile noastre sunt pecetluite în casa lui Dumnezeu.
Regretatul vârstnic Matthew Cowley, care a fost membru al Cvorumului celor Doisprezece Apostoli, a povestit odată experienţa unui bunic, dintr-o sâmbătă după amiază, când, ţinând-o de mână pe micuţa lui nepoată, a dus-o, cu ocazia zilei ei de naştere, într-o vizită – nu la grădina zoologică sau la filme, ci pe terenul din jurul templului. Cu permisiunea îngrijitorului, cei doi au mers în faţa uşilor mari ale templului. El i-a sugerat nepoatei să-şi aşeze mâna pe peretele solid şi, apoi, pe uşa masivă. Cu blândeţe, el i-a spus după aceea: „Să-ţi aminteşti că în această zi tu ai atins templul. Într-o zi, vei intra înăuntru”. Darul său pentru cea mică nu a fost compus din îngheţată sau bomboane, ci dintr-o experienţă cu mult mai importantă şi nepieritoare – o apreciere faţă de casa Domnului. Ea atinsese templul şi templul o impresionase.
Templul aduce pace în sufletele noastre
Când ajungem la templu şi iubim templul, vieţile noastre vor reflecta credinţa noastră. Când mergem în casa sfântă, când ne amintim legămintele pe care le facem acolo, vom putea suporta orice încercare şi vom putea învinge fiecare ispită. Templu asigură un scop vieţilor noastre. El aduce pace în sufletele noastre – nu pacea dată de lume, ci pacea promisă de Fiul lui Dumnezeu când a spus: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte”2.
Există o mare credinţă printre sfinţii din zilele din urmă. Domnul ne dă ocazii pentru a vedea dacă noi urmăm poruncile Sale, dacă urmăm calea pe care Isus din Nazaret a urmat-o, dacă Îl iubim pe Domnul cu toată inima noastră, cu tot sufletul nostru şi cu tot cugetul nostru şi dacă îl iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine.3
Eu cred în proverbul: „Încrede-te în Domnul din toată inima ta, şi nu te bizui pe înţelepciunea ta! Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările”.4
Astfel a fost întotdeauna; astfel va fi întotdeauna. Dacă ne respectăm toate îndatoririle şi credem cu adevărat în Domnul, vom umple templele Sale, realizând nu numai munca pentru propriile noastre rânduieli, ci având, de asemenea, privilegiul de a efectua şi munca pentru alţii. Vom îngenunchea la altarele sacre participând ca împuterniciţi la realizarea pecetluirilor care unesc soţii şi soţiile şi copiii pentru toată eternitatea. Tinerii demni şi tinerele demne care au împlinit 12 ani pot participa la aceste ceremonii în numele celor care au murit fără să primească binecuvântările botezului. Aceasta este dorinţa Tatălui Ceresc pentru dumneavoastră şi pentru mine.
Un miracol s-a produs
Cu mulţi ani în urmă, un patriarh umil şi credincios, fratele Percy K. Fetzer, a primit chemarea de a da binecuvântări patriarhale membrilor Bisericii care trăiau în ţările aflate dincolo de cortina de fier.
Fratele Fetzer s-a dus în Polonia în timpul acelor zile negre. Frontierele erau închise şi cetăţenilor nu li se permitea să părăsească ţara. Fratele Fetzer s-a întâlnit cu sfinţi din Germania care fuseseră prinşi acolo când graniţele au fost trasate din nou în urma celui de-al Doilea Război Mondial şi zona unde locuiau ei a devenit o parte din Polonia.
Conducătorul nostru pentru toţi acei sfinţi germani era fratele Eric P. Konietz, care locuia acolo cu soţia şi copiii lui. Fratele Fetzer le-a dat binecuvântari patriarhale fratelui şi surorii Konietz şi copiilor mai mari.
Când fratele Fetzer s-a întors în Statele Unite, mi-a telefonat şi m-a întrebat dacă poate veni să vorbească cu mine. În timp ce stătea în biroul meu, a început să plângă. El a spus: „Frate Monson, când mi-am aşezat mâinile pe capetele membrilor familiei Konietz, am făcut promisiuni care nu pot fi împlinite. Le-am promis fratelui şi surorii Konietz că ei vor putea să se întoarcă în ţara lor natală, că ei nu vor fi ţinuţi captivi prin deciziile arbitrare ale ţărilor victorioase şi că ei vor fi pecetluiţi ca familie în casa Domnului. Am promis fiului lor că el se va duce în misiune şi am promis fiicei lor că ea se va căsători în templul sfânt al lui Dumnezeu. Dumneavoastră şi cu mine ştim că, din cauza graniţelor închise, ei nu vor putea să aibă parte de împlinirea acelor binecuvântări. Ce am făcut?”
I-am spus: „Frate Fetzer, te cunosc destul de bine pentru a şti că ai făcut exact ceea ce Tatăl nostru Ceresc dorea să faci”. Amândoi am îngenuncheat lângă biroul meu şi ne-am descărcat inimile Tatălui nostru Ceresc, menţionând că au fost făcute promisiuni unei familii devotate care se refereau la templul lui Dumnezeu precum şi alte binecuvântări la care ei nu aveau, atunci, acces. Numai El putea realiza miracolul de care aveam nevoie.
Miracolul s-a produs A fost semnat un acord între conducătorii guvernului polonez şi Republica Federală Germană, permiţându-se cetăţenilor germani care fuseseră prinşi în acea zonă să se mute în Germania de Vest. Fratele şi sora Konietz împreună cu copiii lor s-au mutat în Germania de Vest şi fratele Konietz a devenit episcop al episcopiei în cadrul cărei locuiau.
Întreaga familie Konietz a mers la templul sfânt din Elveţia. Şi cine a fost preşedintele templului care, îmbrăcat într-un costum alb, i-a salutat cu braţele deschise? Nimeni altul decât Percy Fetzer – patriarhul care le făcuse promisiunea. Atunci, în calitatea lui de preşedinte al Templului Berna, Elveţia, el le-a urat bun venit în casa Domnului, în împlinirea acelei promisiuni şi i-a pecetluit pe soţ şi pe soţie, precum şi pe copii cu părinţii lor.
Fiica cea tânără, în final, s-a căsătorit în casa Domnului. Fiul cel tânăr a primit chemarea şi a îndeplinit o misiune cu timp deplin.
„Vă vom vedea la templu!”
Pentru unii dintre noi, călătoria noastră la templu este de doar câteva străzi. Pentru alţii, sunt oceane de traversat şi kilometri de parcurs înainte ca ei să intre în templul sfânt al lui Dumnezeu.
Acum câţiva ani, înainte de terminarea templului din Africa de Sud, în timp ce participam la o conferinţă de district în locul care pe atunci era Salisbury, Rodezia, l-am întâlnit pe preşedintele de district, Reginald J. Nield. El, soţia şi fiicele lui fermecătoare m-au întâmpinat când am intrat în capelă. Ei mi-au explicat că ei economisiseră bani şi se pregătiseră pentru ziua în care vor putea călători la templul Domnului. Dar, o, templul era atât de departe.
La încheierea adunării, cele patru fiice fermecătoare mi-au adresat întrebări despre templu. „Cum arată templul? Tot ceea ce am văzut este o fotografie.” „Cum ne vom simţi când vom intra în templu?” „Ce anume ne vom aminti cel mai mult?” Timp de aproape o oră, am avut ocazia să le vorbesc celor patru fete despre casa Domnului. Când am plecat spre aeroport, ele mi-au făcut semn cu mâna şi cea mai tânără fată a spus: „Vă vom vedea la templu!”
Un an mai târziu, am avut ocazia să salut familia Nield la templul din Salt Lake. Într-o încăpere de pecetluire plină de pace, am avut privilegiul să-i unesc, pentru timp şi eternitate, pe fratele şi sora Nield. Uşile s-au deschis, şi acele fete frumoase, fiecare dintre ele îmbrăcate într-un alb imaculat, au intrat în cameră. Ele şi-au îmbrăţişat mama, apoi tatăl. În ochii lor erau lacrimi şi în inimile lor era recunoştinţă. Eram aproape de cer Pe bună dreptate, fiecare putea spune: „Acum, suntem o familie pentru eternitate”.
Aceasta este binecuvântarea minunată care îi aşteaptă pe cei care vin la templu. Fie ca fiecare dintre noi să trăim demni, cu mâini curate şi inimi pure, astfel încât templul să poată influenţa vieţile şi familiile noastre.
Cât de departe e cerul? Eu depun mărturie că, în templele sfinte, el nu este departe deloc – pentru că, în aceste locuri sacre, cerul şi pământul se întâlnesc şi Tatăl Ceresc acordă copiilor Săi binecuvântările Sale cele mai mari.
Templul St. George, Utah. Dedicat la 6 aprilie 1877. Rededicat la 11 noiembrie 1975.
Templul Manila, Filipine. Dedicat la 25 septembrie 1984.
Templul Bountiful, Utah. Dedicat la 8 ianuarie 1995.
Templul Berna, Elveţia. Dedicat la 11 septembrie 1955. Rededicat la 23 octombrie 1992.
Cameră de pecetluire, Templul Salt Lake.