Care este scopul templelor?
Templele Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă sunt edificii sacre în care întrebările veşnice îşi găsesc răspunsul.
Templele sunt locuri în care întrebările noastre despre viaţă primesc răspunsurile eternităţii.
A fost vreodată un bărbat sau o femeie care, într-un moment de contemplare liniştită, să nu se gândească la misterele impresionante ale vieţii?
Nu s-a întrebat, el sau ea, „De unde am venit? De ce sunt aici? Unde merg? Care este relaţia mea cu Făcătorul meu? Mă va priva moartea de legăturile valoroase din timpul vieţii? Ce se va întâmpla cu familia mea? Va fi o altă existenţă după aceasta, şi, dacă da, ne vom cunoaşte unii cu alţii?”.
Răspunsurile la aceste întrebări nu sunt găsite în înţelepciunea lumii. Ele pot fi găsite doar în cuvântul revelat al lui Dumnezeu. Templele Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă sunt edificii sacre în care atât aceste întrebări, cât şi alte întrebări veşnice îşi găsesc răspunsul. Fiecare templu este dedicat ca o casă a lui Dumnezeu, un loc al sfinţeniei şi al păcii pus deoparte de lume. În templu, se învaţă adevărurile şi se realizează rânduielile, astfel încât se asigură cunoaşterea lucrurilor veşnice şi se motivează participanţii să trăiască cu înţelegerea moştenirii noastre divine în calitate de copii ai lui Dumnezeu şi cu o cunoaştere a potenţialului nostru ca fiinţe eterne.
Prin scopul şi modul de funcţionare, templele sunt diferite faţă de toate celelalte edificii religioase.
Aceste clădiri, diferite de miile de case de preaslăvire obişnuite care se găsesc în toată lumea, sunt unice prin scop şi funcţiuni faţă de toate celelalte edificii religioase. Nu mărimea acestor clădiri sau frumuseţea lor arhitecturală le fac să fie astfel. Ci munca ce se desfăşoară între pereţii templelor.
Desemnarea anumitor clădiri în scopul unor rânduieli speciale, în mod distinct faţă de locurile obişnuite de slăvire, nu este un lucru nou. Aceasta a fost practica în vechiul Israel, unde poporul preaslăvea cu regularitate în sinagogi. Locul lor cel mai sacru a fost, mai întâi, tabernacolul din pustiu cu Sfânta Sfintelor şi după aceea o serie de temple, în care erau îndeplinite rânduieli speciale şi unde doar cei care aveau pregătirea necesară puteau participa la aceste rânduieli.
La fel este şi astăzi. Înainte de dedicarea unui templu, Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă invită publicul să meargă prin clădire şi să viziteze diferitele ei încăperi. Dar când este dedicat, templul devine casa Domnului, investit cu un caracter atât de sacru, încât doar membrilor Bisericii care sunt acceptaţi şi demni li se permite să intre. Nu este vorba de un secret. Este vorba de sfinţenie.
Munca din templu are legătură cu fiecare dintre noi în calitate de membri ai familiei eterne a lui Dumnezeu.
Munca ce se desfăşoară în aceste clădiri prezintă scopurile eterne ale lui Dumnezeu cu referire la om, care este copilul şi creaţia lui Dumnezeu. În cea mai mare parte, munca în templu are legătură cu familia, cu fiecare dintre noi ca membri ai familiei eterne a lui Dumnezeu şi cu fiecare dintre noi ca membri ai familiilor pământeşti. Ea are legătură cu sfinţenia şi cu natura eternă a legământului căsătoriei şi a relaţiilor de familie.
Munca din templu mărturiseşte că fiecare bărbat şi fiecare femeie care s-a născut este un copil al lui Dumnezeu, înzestrat cu ceva din natura Sa divină. Repetarea acestor învăţături de bază şi fundamentale are un efect salutar asupra acelora care le primesc, deoarece, în timp ce doctrina este clar prezentată într-un limbaj care este atât frumos, cât şi impresionant, participantul ajunge să realizeze că, întrucât fiecare bărbat şi fiecare femeie este un copil al Tatălui Ceresc, atunci fiecare este un membru al unei familii divine; deci, fiecare persoană este fratele sau sora lui.
Când a fost întrebat de un cărturar „Care este cea dintâi dintre toate poruncile?”, Salvatorul a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, şi cu toată puterea ta; iată porunca dintâi.
Iar a doua este următoarea: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Marcu 12:28, 30-31).
Învăţăturile prezentate în templele moderne subliniază cu putere acest concept fundamental al responsabilităţii noastre faţă de Făcătorul nostru şi faţă de aproapele nostru. Rânduielile sacre dezvoltă această filozofie înălţătoare a familiei lui Dumnezeu. Rânduielile sacre ne învaţă că spiritul fiecăruia dintre noi este veşnic, în contrast cu trupul, care este muritor. Ele nu doar oferă înţelegerea acestor mari adevăruri, ci, de asemenea, îl motivează pe participant să-L iubească pe Dumnezeu şi îl încurajează să dovedească o prietenie mai mare faţă de ceilalţi copii ai lui Dumnezeu.
Acceptarea premisei că fiecare persoană este un copil al lui Dumnezeu ne ajută să vedem că există un scop divin în viaţa muritoare. Aici, din nou, adevărul revelat este predat în casa Domnului. Viaţa pământeană este o parte din călătoria eternă. Înainte de a veni aici, noi am trăit ca şi copii de spirit. Scripturile mărturisesc despre aceasta. Fiţi atenţi la cuvântul Domnului către Ieremia: „Mai înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoşteam, şi mai înainte ca să fi ieşit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte, şi te făcusem prooroc al neamurilor” (Ieremia 1:5).
Relaţiile preţioase din viaţa de familie pot continua în lumea ce va veni.
Noi venim în această lume ca fiind copiii unor părinţi muritori şi ca membri ai familiilor. Părinţii sunt parteneri cu Dumnezeu în realizarea scopurilor Sale eterne cu privire la copiii Săi. Prin urmare, familia este o instituţie divină, cea mai importantă, atât în viaţa muritoare, cât şi în eternitate.
Cea mai mare parte din munca ce se realizează în temple are legătură cu familia. Pentru înţelegerea importanţei ei, este fundamental să recunoaştem faptul că, la fel cum am existat ca şi copii ai lui Dumnezeu înainte de a ne fi născut în această lume, noi, de asemenea, vom continua să trăim după moarte şi, relaţiile preţioase şi pline de satisfacţie din viaţa muritoare, cele mai frumoase şi mai semnificative dintre ele găsindu-se în viaţa de familie, pot continua în lumea care va veni.
Când un bărbat şi o femeie sunt căsătoriţi în casa Domnului, ei sunt uniţi nu doar pentru perioada din vieţile lor muritoare, ci şi pentru toată eternitatea. Ei sunt legaţi nu doar prin autoritatea legii din ţara respectivă care îi uneşte până la moarte, ci, de asemenea, prin preoţia eternă a lui Dumnezeu, care leagă în cer ceea ce este legat pe pământ. Cuplul care este căsătorit în templu este asigurat prin revelaţie divină că relaţia lor şi relaţia cu copiii lor nu se vor încheia cu moartea, ci vor continua în eternitate, dacă ei trăiesc demni de această binecuvântare.
A existat vreodată un bărbat care a iubit cu adevărat o femeie sau o femeie care a iubit cu adevărat un bărbat care să nu se fi rugat ca relaţia lor să poată continua dincolo de mormânt? A fost vreodată îngropat un copil de părinţi care să nu fi tânjit după asigurarea că iubitul lor copil va fi din nou al lor în lumea care va veni? Poate cineva care crede în viaţa veşnică să se îndoiască de faptul că Dumnezeu din Cer va acorda fiilor şi fiicelor Lui cel mai preţios atribut al vieţii, dragostea care îşi găseşte expresia cea mai semnificativă în relaţiile de familie? Nu, deoarece Dumnezeu ne iubeşte, logica cere ca relaţiile de familie să continue după moarte. Inima omului tânjeşte după aceasta, şi Dumnezeu din Cer a revelat o cale prin care ea poate fi asigurată. Rânduielile sacre din casa Domnului asigură aceasta.
Binecuvântările din templu sunt disponibile tuturor
Dar toate acestea ar apărea cu adevărat nedrepte, dacă binecuvântările acestor rânduieli ar fi permise doar celor care sunt acum membri ai Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă. Adevărul este că, ocazia de a veni la templu şi de a primi din binecuvântările sale este deschisă tuturor celor care vor accepta Evanghelia şi vor fi botezaţi în Biserică. Pentru acest motiv Biserica duce mai departe un program misionar extensiv în multe părţi ale lumii şi va continua să dezvolte cât mai mult posibil acest program, pentru că are responsabilitatea, sub îndrumare divină, să predice Evanghelia fiecărui neam, fiecărei seminţii, limbi şi fiecărui popor.
Dar sunt nenumărate milioane de oameni care au trăit pe pământ şi care nu avut niciodată posibilitatea să audă Evanghelia. Li se vor refuza lor binecuvântările care sunt primite în templele Domnului?
Prin împuterniciţi care sunt în viaţă şi care stau în locul celor morţi, aceleaşi rânduieli sunt disponibile celor care au trecut dincolo de viaţa muritoare. În lumea spiritelor aceste persoane sunt libere să accepte sau să respingă acele rânduieli pământeşti realizate pentru ei, care includ botezul, căsătoria şi pecetluirea relaţiilor de familie. În lucrarea Domnului nu există constrângere, dar trebuie să fie oferită ocazia.
Munca în templu este o muncă făcută cu dragoste din partea celor care sunt în viaţă, realizată în numele celor morţi.
Această muncă realizată în numele altora constituie o muncă extraordinară făcută cu dragoste de către cei care sunt în viaţă pentru cei care sunt morţi. Pentru aceasta este necesară o vastă acţiune de cercetare a istoriei familiei în vederea găsirii şi identificării acelora care au trăit înaintea noastră. Pentru a sprijini această cercetare, Biserica coordonează un program de istorie a familiei şi asigură facilităţi de cercetare fără egal în toată lumea. Arhivele Bisericii sunt deschise publicului şi au fost folosite de multe persoane care nu sunt membre ale Bisericii pentru căutarea strămoşilor lor. Acest program a fost lăudat de genealogii din toată lumea şi a fost utilizat de diferite naţiuni ca o protejare a propriilor lor înregistrări. Dar scopul lui principal este acela de a permite membrilor Bisericii accesul la resursele de identificare ale strămoşilor lor pentru a putea extinde asupra lor binecuvântările de care ei înşişi se bucură. Este ca şi cum îşi spun lor înşişi: „Dacă îmi iubesc soţia şi copiii atât de mult încât aş dori să îi am pentru toată eternitatea, atunci n-ar trebui ca bunicul meu, străbunicul şi alţi strămoşi să aibă ocazia să primească aceleaşi binecuvântări veşnice?”.
Templele oferă ocazia de a învăţa despre lucrurile cu adevărat semnificative ale vieţii.
Şi astfel, aceste clădiri sacre sunt scenele unor activităţi deosebit de importante, liniştite şi respectuoase. Ele ne amintesc o parte din viziunea lui Ioan Revelatorul în care este înregistrată această întrebare şi acest răspuns: „Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt oare? Şi de unde au venit? …
Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele, şi le-au albit în sângele Mielului.
Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în Templul Lui” (Apocalipsa 7:13-15).
Cei care vin în aceste case sfinte sunt îmbrăcaţi în haine albe atunci când participă înăuntru. Ei vin doar cu recomandarea autorităţilor lor ecleziastice, care certifică faptul că sunt demni. Este de aşteptat ca ei să vină cu gânduri curate, cu trupuri curate şi cu îmbrăcăminte curată, pentru a intra în templul lui Dumnezeu. Când intră, se aşteaptă de la ei să lase lumea în urma lor şi să se concentreze asupra lucrurilor divine.
Acest exerciţiu, dacă poate fi numit astfel, are propriile beneficii, pentru că, în aceste vremuri de stres, cine nu ar primi cu bucurie ocazia de a se îndepărta de lume şi a intra în casa Domnului, pentru ca acolo, să mediteze în linişte la lucrurile veşnice ale lui Dumnezeu? Aceste locuri sfinte oferă ocazia, care nu este disponibilă în niciun alt loc, de a învăţa şi de a reflecta la lucrurile vieţii cu adevărat pline de însemnătate – relaţia noastră cu Dumnezeirea şi călătoria noastră eternă de la o stare premuritoare la această viaţă şi la o stare viitoare în care ne vom cunoaşte şi ne vom asocia unul cu altul, inclusiv cu cei dragi nouă şi cu strămoşii noştri de la care am moştenit caracteristicile trupului, ale minţii şi ale spiritului.
În temple, ne sunt promise binecuvântările nepieritoare ale lui Dumnezeu.
Cu siguranţă, templele sunt unice printre toate clădirile. Ele sunt case de instruire. Ele sunt locuri în care se fac legăminte şi promisiuni. La altarele lor, noi îngenunchem înaintea lui Dumnezeu, Creatorul nostru, şi ne sunt date binecuvântările Sale nepieritoare promise. În locurile sacre ale templelor noi comunicăm cu El şi reflectăm la Fiul Său, Salvatorul şi Mântuitorul nostru, Domnul Isus Hristos, care a slujit în locul fiecăruia dintre noi într-un sacrificiu pe care l-a făcut în folosul nostru. Aici, noi lăsăm la o parte egoismul nostru şi slujim în locul celor care nu pot sluji ei înşişi. Aici, sub adevărata putere a preoţiei lui Dumnezeu, noi suntem uniţi în cea mai sacră dintre toate relaţiile umane – ca soţi şi soţii, ca părinţi şi copii, ca familii sub o pecetluire pe care timpul nu o poate distruge şi moartea nu o poate întrerupe.
Aceste clădiri sacre au fost construite chiar în timpul acelor ani grei, când sfinţii din zilele din urmă erau în mod constant goniţi şi persecutaţi. Ele au fost clădite şi întreţinute în timpuri de sărăcie şi de prosperitate. Ele s-au ridicat prin credinţa puternică a unui număr de oameni în continuă creştere care depun mărturie despre un Dumnezeu viu, despre Domnul înviat, despre profeţi şi divina revelaţie şi despre pacea şi asigurarea binecuvântărilor eterne care se găsesc numai în casa Domnului.
Bazin de botez, Templul Papeete, Tahiti.
Templul Stockholm, Suedia. Dedicat la 2 iulie 1985.
Templul Manti, Utah. Dedicat la 21 mai 1888. Rededicat la 14 iunie 1985.