Preoţia şi rugăciunea personală

Preşedintele Henry B. Eyring

primul consilier în Prima Preşedinţie

Dumnezeu ne poate oferi putere în preoţie, în orice situaţie ne-am afla. Trebuie doar să cerem cu umilinţă.

Sunt recunoscător pentru încrederea care mi-a fost acordată de a mă adresa deţinătorilor preoţiei lui Dumnezeu din întreaga lume. Simt greutatea acestei ocazii, deoarece ştiu câte ceva despre încrederea pe care Domnul v-a acordat-o. Când aţi acceptat preoţia, aţi primit dreptul de a vorbi şi de a acţiona în numele lui Dumnezeu.

Acel drept devine realitate doar când primiţi inspiraţie de la Dumnezeu. Numai atunci puteţi vorbi în numele Său. Şi numai atunci puteţi acţiona în numele Său. Poate aţi făcut greşeala să vă spuneţi: „O, acest lucru nu este greu. Pot să primesc inspiraţie dacă mi se cere să rostesc o cuvântare sau dacă trebuie să dau o binecuvântare a preoţiei”. De asemenea, tânărul diacon sau învăţător se poate relaxa spunându-şi: „Când voi fi mai mare sau când voi fi chemat să slujesc în misiune, voi şti ce va dori Dumnezeu să spună şi să facă”.

Dar gândiţi-vă la ziua în care trebuie să ştiţi ce doreşte Dumnezeu să spună şi să facă. Ea a sosit deja, pentru noi toţi – oricare ar fi chemarea dumneavoastră în cadrul preoţiei. Am crescut într-o zonă din estul Statelor Unite, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în care erau foarte puţini membri. Membrii Bisericii locuiau departe unul de altul, iar benzina era raţionalizată. Eram singurul diacon din ramură. Membrii dădeau plicurile lor cu donaţii de post preşedintelui de ramură când veneau la adunarea de post şi mărturii care se desfăşura în casa noastră.

Când aveam 13 ani, ne-am mutat în Utah unde am făcut parte dintr-o episcopie mare. Îmi amintesc de prima mea însărcinare, aceea de a merge la membri acasă pentru a strânge donaţiile de post. M-am uitat la numele scris pe unul dintre plicurile care mi-au fost date şi am remarcat că numele de familie era la fel ca cel al unuia dintre cei trei martori ai Cărţii lui Mormon. Aşadar, am bătut cu încredere la uşă. Bărbatul a deschis uşa, s-a uitat la mine, s-a încruntat şi, apoi, mi-a spus, urlând, să plec. Am plecat descurajat.

Aceasta s-a întâmplat cu aproximativ 70 de ani în urmă, dar încă îmi amintesc sentimentul pe care l-am avut în acea zi, în pragul uşii, acela că ar fi trebuit să spun sau să fac ceva. Dacă m-aş fi rugat cu credinţă înainte de a-mi fi început treaba în acea zi, aş fi putut fi inspirat să mai rămân puţin în pragul acelei uşi, să zâmbesc şi să spun ceva de genul: „Mă bucur să vă cunosc. Vă mulţumesc pentru ceea ce dumneavoastră şi familia dumneavoastră aţi donat în trecut. Aştept cu nerăbdare să vă revăd luna viitoare”.

Dacă aş fi spus şi aş fi făcut aceste lucruri, poate că el ar fi fost şi mai supărat şi s-ar fi simţit şi mai jignit. Însă, acum, ştiu cum m-aş fi simţit. În locul sentimentului de tristeţe sau de eşec pe care l-am avut plecând, aş fi putut simţi, în mintea şi inima mea, următoarea laudă plină de tandreţe: „Bine ai făcut!”.

Noi, toţi, trebuie să vorbim şi să acţionăm în numele lui Dumnezeu în momente în care simplul nostru raţionament nu va fi suficient fără inspiraţie. Putem să avem parte de astfel de momente când nu vom avea timp să ne pregătim. Acest lucru mi s-a întâmplat adesea. Mi s-a întâmplat în urmă cu mulţi ani într-un spital, când un tată ne-a spus mie şi colegului meu că doctorii îi spuseseră că fiica lui rănită grav, în vârstă de trei ani, urma să moară în doar câteva minute. Când mi-am aşezat mâinile pe singurul loc neacoperit de bandaje al capului ei, trebuia să ştiu, în calitate de slujitor al lui Dumnezeu, ce dorea El să facă şi să spună.

În minte şi pe buze mi-au venit cuvintele că ea avea să trăiască. Doctorul, care era lângă mine, a ţâfnit în semn de dezgust şi mi-a cerut să mă dau la o parte. Am ieşit din acel salon având un sentiment de pace şi dragoste. Fetiţa a trăit şi a mers singură în sala în care a avut loc adunarea de împărtăşanie din ultima mea zi petrecută în acel oraş. Încă îmi aduc aminte de bucuria şi mulţumirea pe care le-am simţit datorită a ceea ce am spus şi am făcut în slujirea Domnului pentru acea fetiţă şi pentru familia ei.

Diferenţa dintre sentimentele pe care le-am avut la spital şi tristeţea pe care am simţit-o când m-am îndepărtat de acea uşă când eram diacon a rezultat din ceea ce am înţeles cu privire la legătura dintre rugăciune şi puterea preoţiei. Ca diacon, nu înţelesesem încă faptul că puterea de a vorbi şi de a acţiona în numele lui Dumnezeu necesită revelaţie şi că, pentru a o avea când avem nevoie, trebuie să ne rugăm şi să acţionăm cu credinţă pentru a fi însoţiţi de Duhul Sfânt.

În seara de dinainte de a mă duce la acea uşă pentru a strânge donaţia de post, mi-am spus rugăciunea înainte de culcare. Însă, înainte de a fi primit acel apel telefonic de la spital, săptămâni şi chiar luni de zile am urmat un tipar al rugăciunii şi am făcut ceea ce preşedintele Joseph F. Smith ne-a învăţat că Îi va permite lui Dumnezeu să ne ofere inspiraţia de care avem nevoie pentru a avea putere în preoţie. El a spus simplu:

„Nu trebuie să-L implorăm cu prea multe cuvinte. Nu trebuie să-L plictisim cu rugăciuni lungi. Ceea ce trebuie să facem, în calitate de sfinţi din zilele din urmă, pentru binele nostru, este să ne rugăm Lui, să-I depunem mărturie că ne amintim de El şi că dorim cu adevărat să luăm asupra noastră numele Lui, să ţinem poruncile Lui, să facem fapte bune şi să primim ajutorul Spiritului Său”¹.

Apoi, preşedintele Smith ne-a spus pentru ce ar trebui să ne rugăm, în calitatea noastră de slujitori ai Săi care au făgăduit să vorbească şi să acţioneze în numele lui Dumnezeu. El a spus: „Pentru ce vă rugaţi? Vă rugaţi ca Dumnezeu să vă recunoască, vă rugaţi ca El să vă audă rugăciunile şi să vă binecuvânteze cu Spiritul Său”².

Nu este o chestiune în care să conteze atât de mult cuvintele pe care le folosiţi, ci una care va necesita răbdare. Îl abordaţi pe Tatăl dumneavoastră Ceresc cu intenţia de a fi recunoscuţi de El, fiecare în parte. El este Dumnezeul tuturor, Tatăl tuturor şi, cu toate acestea, este dornic să acorde atenţie completă fiecăruia dintre copiii Săi. Acesta ar putea fi motivul pentru care Salvatorul a folosit cuvintele: „Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău”³.

Este mai uşor să aveţi sentimentul corespunzător de pioşenie când îngenuncheaţi şi vă plecaţi capul, dar este posibil să simţiţi că Îl abordaţi pe Tatăl dumneavoastră Ceresc şi într-un mod mai puţin oficial, chiar şi printr-o rugăciune spusă în gând, aşa cum va trebui să faceţi adesea în slujirea dumneavoastră în cadrul preoţiei. În cea mai mare parte a zilei, veţi fi înconjuraţi de zgomote şi oameni. Dumnezeu vă aude rugăciunile spuse în gând, dar dumneavoastră va trebui să învăţaţi să ignoraţi perturbările, deoarece momentul în care trebuie să comunicaţi cu Dumnezeu poate să vină când nu aveţi parte de linişte.

Preşedintele Smith a sugerat că va trebui să vă rugaţi pentru ca Dumnezeu să vă recunoască chemarea de a-I sluji. El ştie deja despre chemarea dumneavoastră în cel mai mic detaliu. El v-a chemat, iar rugându-vă Lui despre chemarea dumneavoastră, El vă va revela mai multă cunoaştere⁴.

Vă voi da un exemplu legat de ce ar putea să facă învăţătorul de acasă atunci când se roagă. Probabil ştiţi deja că trebuie să:

„[Vizitaţi] casa fiecărui membru, îndemnându-i să se roage cu glas tare şi în secret şi să participe la toate îndatoririle familiei…

[să vegheaţi] întotdeauna asupra membrilor Bisericii şi [să fiţi] cu ei şi [să-i întăriţi];

Şi să [vedeţi] să nu fie nicio nedreptate în Biserică, nici supărări reciproce, nici minciuni, nici calomnii şi nici bârfă;

Şi să [vedeţi] ca membrii Bisericii să se întâlnească adeseori şi, de asemenea, să [vedeţi] ca toţi membrii să-şi îndeplinească îndatoririle lor”⁵.

Chiar şi pentru învăţătorul de acasă experimentat şi colegul său mai tânăr, acest lucru este, în mod evident, imposibil fără ajutorul Duhului Sfânt. Gândiţi-vă la familiile sau la persoanele individuale cărora aţi fost chemaţi să le slujiţi. Raţionamentul uman şi intenţiile bune nu vor fi suficiente.

Prin urmare, vă veţi ruga pentru a le cunoaşte inima, pentru a cunoaşte lucrurile care nu sunt în ordine în viaţa şi inima oamenilor pe care nu-i cunoaşteţi bine şi care nu sunt entuziasmaţi să-i cunoaşteţi. Va trebui să ştiţi ce doreşte Dumnezeu ca dumneavoastră să faceţi pentru a-i ajuta şi va trebui să faceţi acel lucru cât puteţi de bine, simţind dragostea lui Dumnezeu faţă de ei.

Deoarece aveţi chemări în cadrul preoţiei atât de importante şi de dificile, preşedintele Smith a sugerat ca, atunci când vă rugaţi, să-L imploraţi întotdeauna pe Dumnezeu să vă binecuvânteze cu Spiritul Său. Veţi avea nevoie de Duhul Sfânt, nu doar o dată, ci atât timp cât Dumnezeu va permite să vă fie însoţitor permanent. Acesta este motivul pentru care trebuie să ne rugăm mereu ca Dumnezeu să ne îndrume în slujirea pe care o oferim copiilor Săi.

Pentru că nu vă puteţi atinge potenţialul privind preoţia fără ca Spiritul să vă însoţească, reprezentaţi o ţintă personală a duşmanului întregii fericiri. Dacă vă poate ispiti să păcătuiţi, el vă poate slăbi capacitatea de a fi conduşi de Spirit reducând-vă, astfel, puterea în preoţie. De aceea a spus preşedintele Smith că trebuie să vă rugaţi mereu ca Dumnezeu să vă avertizeze împotriva răului şi să vă protejeze de el.⁶

El ne avertizează în multe feluri. Avertizările fac parte din planul salvării. Profeţii, apostolii, preşedinţii de ţăruş, episcopii şi misionarii, cu toţii îşi înalţă glasul de avertizare cu scopul de a-i ajuta pe oameni să scape de calamitate prin intermediul credinţei în Isus Hristos, pocăinţei şi al faptului de a face şi ţine legăminte sacre.

În calitate de deţinători ai preoţiei, trebuie să fiţi parte a glasului de avertizare al Domnului. Însă trebuie să daţi dumneavoastră înşivă ascultare avertizării. Nu veţi supravieţui spiritual fără protecţia oferită de însoţirea Duhului Sfânt în viaţa dumneavoastră de zi cu zi.

Trebuie să vă rugaţi pentru aceasta şi trebuie să depuneţi efort pentru a o avea. Doar cu acea îndrumare veţi putea să vă găsiţi direcţia de-a lungul căii strâmte şi înguste printre negurile diavolului. Duhul Sfânt va fi Îndrumătorul dumneavoastră, revelându-vă adevărul în timp ce studiaţi cuvintele profeţilor.

Primirea acelei îndrumări presupune mai mult decât o simplă ascultare sau lectură. Va trebui să vă rugaţi şi să acţionaţi cu credinţă, astfel încât cuvintele adevărului să pătrundă adânc în inima dumneavoastră. Trebuie să vă rugaţi ca Dumnezeu să vă binecuvânteze cu Spiritul Său, ca El să vă îndrume în tot adevărul şi să vă arate calea cea dreaptă. Acesta este modul în care El vă va avertiza şi vă va îndruma pe calea cea dreaptă în viaţa dumneavoastră şi în slujirea pe care o oferiţi în cadrul preoţiei.

Conferinţa generală oferă o ocazie deosebită de a-I permite Domnului să vă întărească puterea de a sluji în cadrul preoţiei lui Dumnezeu. Vă puteţi pregăti, aşa cum sunt sigur că aţi făcut pentru această conferinţă, spunând o rugăciune. Vă puteţi alătura credinţa celor care se vor ruga în cadrul conferinţei. Ei se vor ruga ca mulţi oameni să primească multe binecuvântări.

Ei se vor ruga ca Spiritul să fie alături de profet, în calitatea lui de purtător de cuvânt al Domnului. Ei se vor ruga pentru apostoli şi pentru toţi slujitorii chemaţi de Dumnezeu. Aceasta vă include pe dumneavoastră, începând cu cel mai nou diacon şi până la cel mai experimentat înalt preot, precum şi pe acei tineri şi pe cei în vârstă care, este posibil, ca în scurt timp să se ducă în lumea spiritelor, unde vor auzi: „Bine, rob bun şi credincios”⁷.

Acele cuvinte de întâmpinare vor fi adresate unora care vor fi surprinşi să le audă. Este posibil ca ei să nu fi avut niciodată o funcţie importantă în împărăţia lui Dumnezeu de pe pământ. Unii pot să fi simţit că nu au avut rezultate prea mari ca urmare a muncii lor sau că nu le-au fost oferite niciodată anumite ocazii de a sluji. Alţii ar putea simţi că timpul lor de slujire în această viaţă a fost mai scurt decât s-au aşteptat.

Nu funcţiile deţinute şi durata slujirii vor fi cele care vor conta înaintea Domnului. Din pilda Domnului despre lucrătorii viei, ştim că plata a fost aceeaşi indiferent de durata slujirii lor sau de locul în care au slujit. Ei vor fi răsplătiţi pentru modul în care au slujit.⁸

Cunosc un bărbat, un prieten drag, a cărui slujire în vie s-a încheiat noaptea trecută, la ora 11:00. A fost tratat împotriva cancerului timp de mulţi ani. În acei ani de tratament, de dureri cumplite şi de încercare, el a acceptat chemarea de a se întâlni cu membri din episcopia lui ai căror copii nu mai locuiesc în casa părintească şi de a răspunde de ei; printre aceşti membri sunt şi văduve. Chemarea lui a fost aceea de a-i ajuta să se bucure de socializare şi de învăţarea Evangheliei.

Când i s-a spus cruntul diagnostic final că mai are foarte puţin de trăit, episcopul său era plecat într-o călătorie de afaceri. Două zile mai târziu, el i-a trimis un mesaj episcopului său prin intermediul conducătorului Grupului înalţilor preoţi. A spus următoarele cu privire la însărcinarea sa: „Înţeleg că episcopul nu este în oraş, aşa că iată planurile mele. Mă gândesc să planific o activitate pe care grupul nostru s-o aibă luni. Doi membri ne pot duce să vizităm Centrul de conferinţe. Am putea folosi câţiva membri să-i transporte cu maşina şi câţiva cercetaşi care să împingă scaune rulante. În funcţie de cine se înscrie, s-ar putea să avem suficiente persoane în vârstă încât să ne descurcăm singuri, dar ar fi bine să ştim că avem sprijin dacă va fi nevoie. Ar putea fi, de asemenea, o bună ocazie ca cei care ajută să-şi aducă familiile şi să aibă o seară în familie bună. Oricum, anunţă-mă înainte de a face cunoscut planul… Mulţumesc!”.

Iar, apoi, l-a surprins pe episcop cu un apel telefonic. Fără să vorbească despre starea lui de sănătate sau despre eforturile sale curajoase depuse pentru îndeplinirea însărcinării sale, l-a întrebat: „Stimate episcop, te pot ajuta cu ceva?”. Doar Duhul Sfânt i-a permis să simtă povara episcopului când propria-i povară era atât de copleşitoare. Şi doar Spiritul a putut face posibil ca el să întocmească un plan prin care să le slujească fraţilor şi surorilor sale cu aceeaşi precizie cu care a planificat activităţi ale cercetaşilor când era tânăr.

Rugându-ne cu credinţă, Dumnezeu ne poate oferi putere în preoţie, în orice situaţie ne-am afla. Trebuie doar să cerem, cu umilinţă, ca Spiritul să ne arate ce doreşte Dumnezeu ca noi să spunem şi să facem, să facem acel lucru şi să continuăm să trăim fiind demni de acel dar.

Vă depun mărturia mea că Dumnezeu Tatăl trăieşte, ne iubeşte şi ne aude fiecare rugăciune. Vă depun mărturie că Isus este Hristosul cel Viu, a Cărui ispăşire face posibil ca noi să fim purificaţi şi, astfel, să fim demni de însoţirea Duhului Sfânt. Depun mărturie că, prin intermediul credinţei şi sârguinţei noastre, vom putea, într-o bună zi, să auzim cuvintele care ne vor aduce bucurie: „Bine, rob bun şi credincios”⁹. Mă rog ca noi să avem parte de acea binecuvântare din partea Învăţătorului căruia Îi slujim. În numele lui Isus Hristos, amin.