Dacă vei fi responsabil

Vârstnicul Jorge F. Zeballos

din Cei Şaptezeci

Să înaintăm, învăţând care ne este îndatorirea, luând decizii corecte, acţionând în conformitate cu acele decizii şi acceptând voia Tatălui nostru.

Aveam doar 12 ani atunci când misionarii au venit prima dată pentru a predica în oraşul meu natal situat în partea de nord a statului Chile. Într-o duminică, după ce frecventasem timp de şase luni adunările care aveau loc în mica ramură, un misionar mi-a oferit pâinea în timp ce distribuia împărtăşania. M-am uitat la el şi i-am şoptit: „Nu pot”.

„De ce nu?”. a întrebat el.

„Deoarece nu sunt membru al Bisericii”, i-am spus.¹

Misionarului nu-i venea să creadă. Era foarte surprins. Presupun că el a gândit: „Dar acest tânăr participă la absolut fiecare adunare! Cum se poate să nu fie membru al Bisericii?”.

Ziua următoare, misionarii au venit la mine acasă şi au făcut tot ce au putut pentru a predica întregii mele familii. Dat fiind că membrii familiei mele nu s-au arătat interesaţi, doar faptul că am participat săptămânal la adunările Bisericii mai mult de şase luni i-a făcut pe misionari să aibă suficientă încredere pentru a continua. În sfârşit, marele moment pe care îl aşteptam a venit şi m-au invitat să devin membru al Bisericii lui Isus Hristos. Misionarii mi-au explicat că, deoarece eram minor, aveam nevoie de permisiunea părinţilor. Am mers să vorbesc cu tatăl meu, gândindu-mă că răspunsul său plin de dragoste va fi: „Fiule, atunci când vei fi major, vei putea să iei singur deciziile”.

În timp ce misionarii vorbeau cu el, eu mă rugam fierbinte pentru ca inima lui să fie atinsă şi să-mi acorde permisiunea pe care o doream. Răspunsul oferit de el misionarilor a fost următorul: „Dragi vârstnici, în decursul ultimelor şase luni, l-am văzut pe fiul meu, Jorge, trezindu-se devreme în fiecare duminică dimineaţă, îmbrăcându-se cu hainele sale cele mai bune şi mergând la biserică. Am văzut doar o influenţă bună din partea Bisericii în viaţa sa”. Apoi, adresându-se mie, m-a surprins spunându-mi: „Fiule, dacă îţi asumi responsabilitatea pentru ce implică această decizie, atunci ai permisiunea mea de a fi botezat”. L-am îmbrăţişat pe tatăl meu, l-am pupat şi i-am mulţumit pentru că-mi permitea să fiu botezat. Ziua următoare am fost botezat. Săptămâna trecută a fost a 47-a aniversare a acelui moment important din viaţa mea.

Ce responsabilitate avem ca membri ai Bisericii lui Isus Hristos? Preşedintele Joseph Fielding Smith a exprimat acest lucru în felul următor: „Avem aceste două responsabilităţi mari… Prima, să căutăm să obţinem propria salvare şi, a doua, îndatorirea noastră faţă de semenii noştri”².

Prin urmare, acestea sunt responsabilităţile principale pe care Tatăl nostru ni le-a delegat: să căutăm să obţinem salvarea noastră şi a altora, înţelegând că termenul salvare înseamnă atingerea celui mai înalt grad de glorie pe care l-a pregătit Tatăl Ceresc pentru copiii Săi supuşi.³ Aceste responsabilităţi care ne-au fost încredinţate – şi pe care le-am acceptat de bunăvoie – trebuie să definească priorităţile noastre, dorinţele noastre, deciziile noastre şi comportamentul nostru de zi cu zi.

Pentru cineva care a ajuns să înţeleagă faptul că, datorită ispăşirii lui Isus Hristos, exaltarea poate fi cu adevărat obţinută, a eşua în a o obţine ar fi ca o condamnare. Aşadar, opusul salvării este condamnarea, la fel cum opusul succesului este eşecul. Preşedintele Thomas S. Monson ne-a învăţat că: „Oamenii nu pot, în realitate, să rămână mulţumiţi cu mediocritatea, din moment ce văd că perfecţiunea este la îndemâna lor”⁴. Atunci, cum putem noi să fim mulţumiţi cu mai puţin când ştim că exaltarea este posibilă?

Permiteţi-mi să vă împărtăşesc patru principii de bază care ne vor ajuta să ne îndeplinim dorinţele noastre de a fi responsabili în faţa Tatălui Ceresc şi, de asemenea, de a ne ridica la înălţimea aşteptărilor Sale, ca noi să devenim aşa cum este El.

1. Să ne învăţăm îndatoririle.

Dacă dorim să facem voia lui Dumnezeu, dacă dorim să fim responsabili faţă de El, trebuie să începem învăţând, înţelegând şi trăind în acord cu voia Sa pentru noi. Domnul a spus: „De aceea, fiecare om să-şi înveţe îndatorirea sa şi să acţioneze în oficiul în care este numit, cu toată sârguinţa”⁵; a avea dorinţa de a face bine nu este suficient dacă nu facem tot ce putem pentru a înţelege ceea ce aşteaptă Tatăl nostru de la noi şi ceea ce vrea să facem.

În povestea Alice în ţara minunilor, Alice nu ştie încotro să meargă, aşa că o întreabă pe pisica Cheshire: „Vrei să-mi spui, te rog, încotro trebuie să merg de aici?”.

Pisica răspunde: „Aceasta depinde în mare măsură de locul în care doreşti să ajungi”.

Alice spune: „Nu-mi pasă prea mult unde”.

„Atunci nu contează încotro vei merge”, spune pisica.⁶

Totuşi, noi ştim că acea cale care duce la „pom[ul] al cărui fruct [este] vrednic de dorit pentru a face pe oricine fericit”⁷ – „calea care duce la viaţă” – este îngustă. Este nevoie de efort pentru a o străbate şi „puţini sunt cei ce o află”.⁸

Nefi ne învaţă următoarele: „Cuvintele lui Hristos vă vor spune toate lucrurile pe care trebuie să le faceţi”⁹. Apoi, adaugă că „Duhul Sfânt… vă va arăta toate lucrurile pe care trebuie să le faceţi”¹⁰. Prin urmare, sursele care fac posibil să ne învăţăm îndatorirea sunt cuvintele lui Hristos, pe care le primim prin intermediul profeţilor din vechime şi ai celor moderni şi revelaţia personală pe care o primim prin Duhul Sfânt.

2. Să luăm decizia

Fie că este vorba despre ceva ce am învăţat în legătură cu restaurarea Evangheliei, o poruncă anume, responsabilităţile asociate slujirii într-o chemare sau de legămintele pe care le facem în templu, trebuie să alegem dacă vom acţiona sau nu în conformitate cu acea nouă cunoaştere. Fiecare persoană alege în mod liber, pentru sine, să intre într-un legământ sacru cum sunt botezul sau rânduielile din templu. Deoarece a face jurăminte reprezenta un lucru firesc în viaţa religioasă a oamenilor din vechime, legea veche a declarat: „Să nu juraţi strâmb pe numele Meu”¹¹. Cu toate acestea, la jumătatea timpului, Salvatorul ne-a învăţat o cale mai bună de a ne ţine angajamentele, atunci când a spus că da înseamnă da şi nu înseamnă nu.¹² Cuvântul unui om trebuie să fie suficient pentru a stabili onestitatea sa şi angajamentul faţă de cineva, cu atât mai mult când acel cineva este Tatăl nostru Ceresc. Respectarea unui angajament devine expresia veridicităţii şi onestităţii cuvântului nostru.

3. Să acţionăm în consecinţă

După ce ne învăţăm îndatorirea şi luăm deciziile asociate cu acea învăţătură şi cunoaştere, trebuie să acţionăm în consecinţă.

Un exemplu al hotărârii ferme de a-Şi ţine angajamentul luat faţă de Tatăl Său îl reprezintă modul în care a acţionat Salvatorul atunci când un om suferind de paralizie a fost adus la El pentru a fi vindecat. „Când Isus le-a văzut credinţa, a zis slăbănogului: «Fiule, păcatele îţi sunt iertate!»”¹³ Ştim că ispăşirea lui Isus Hristos este esenţială pentru a primi iertarea păcatelor noastre, dar, când vindecarea omului paralizat s-a produs, marele eveniment nu avusese încă loc; ispăşirea Salvatorului din Ghetsimani nu avusese încă loc. Cu toate acestea, Isus nu doar că l-a binecuvântat pe acel om suferind de paralizie cu abilitatea de se ridica şi a merge, dar i-a oferit, de asemenea, iertarea păcatelor sale, prin urmare, prezentând un semn de netăgăduit al faptului că El nu va da greş, că El va împlini angajamentul pe care îl făcuse cu Tatăl Său şi că în Ghetsimani şi pe cruce va face ceea ce promisese să facă.

Calea pe care am ales să mergem este îngustă. De-a lungul ei, există încercări care vor solicita credinţa noastră în Isus Hristos şi eforturile noastre sincere de a rămâne pe cale şi de a înainta. Trebuie să ne pocăim şi să fim supuşi şi răbdători, chiar dacă nu înţelegem toate circumstanţele din jurul nostru. Trebuie să îi iertăm pe ceilalţi şi să trăim în conformitate cu ceea ce am învăţat şi cu alegerile pe care le-am făcut.

4. Să acceptăm de bunăvoie voia Tatălui

Ucenicia presupune nu doar ca noi să ne învăţăm îndatorirea, să luăm decizii corecte şi să acţionăm în conformitate cu ele, ci şi, un lucru esenţial, să ne dezvoltăm dorinţa şi abilitatea de a accepta voia lui Dumnezeu, chiar dacă aceasta nu corespunde dorinţelor noastre neprihănite sau preferinţelor noastre.

Sunt impresionat şi admir atitudinea leprosului care a venit la Domnul, „s-a aruncat în genunchi înaintea Lui, Îl ruga şi-I zicea: «Dacă vrei, poţi să mă cureţi»”¹⁴. Leprosul nu a cerut nimic, chiar dacă dorinţele lui erau poate neprihănite; el era pur şi simplu dispus să accepte voia Domnului.

Acum câţiva ani, un cuplu credincios, prieteni dragi mie, au fost binecuvântaţi cu venirea pe lume a unui fiu mult aşteptat, pentru care se rugaseră mult timp. Acel cămin a fost umplut cu bucurie în timp ce prietenii noştri şi fata lor, care era singurul lor copil atunci, se bucurau de compania micuţului băieţel nou-născut. Însă, într-o zi, s-a întâmplat ceva neaşteptat: micul băieţel, în vârstă de aproape trei ani, a intrat în comă. De îndată ce am aflat ce s-a întâmplat, l-am sunat pe prietenul meu pentru a exprima sprijinul nostru în acel moment greu. Însă răspunsul său a fost o lecţie pentru mine. El a spus: „Dacă este voia Tatălui ca să îl ia la El, atunci suntem împăcaţi cu aceasta”. Cuvintele prietenului meu nu conţineau nici cea mai mică urmă de acuzaţie, spirit de revoltă sau nemulţumire. Din contră, tot ce am putut să simt în cuvintele sale a fost recunoştinţă faţă de Dumnezeu pentru că le-a permis să se bucure de micul lor fiu pentru acel timp scurt şi, de asemenea, întreaga sa bunăvoinţă de a se supune voinţei Tatălui în ceea ce-i priveşte. Câteva zile mai târziu, acel micuţ a fost luat înapoi la locuinţa sa celestială.

Să înaintăm, învăţând care ne este îndatorirea, luând decizii corecte, acţionând în conformitate cu acele decizii şi acceptând voia Tatălui nostru.

Cât de recunoscător şi fericit sunt pentru decizia pe care m-a lăsat tatăl meu să o iau acum 47 de ani! Cu timpul, am ajuns să înţeleg că acea condiţie pe care mi-a pus-o – de a-mi asuma responsabilitatea privind acea decizie – însemna să fiu responsabil faţă de Tatăl meu Ceresc şi să caut să obţin propria salvare şi pe cea a semenilor mei şi, astfel, să devin persoana care Tatăl meu Se aşteaptă şi doreşte să devin. În acestă zi specială îmi depun mărturia că Dumnezeu Tatăl nostru şi Fiul Său Preaiubit trăiesc. În numele lui Isus Hristos, amin.