Sfinţii din zilele din urmă continuă să încerce
Vârstnicul Dale G. Renlund
din Cei Şaptezeci
În timp ce încercăm, perseverăm şi îi ajutăm pe alţii să facă acelaşi lucru, noi suntem adevăraţii Sfinţi din Zilele din Urmă.
Dragii mei fraţi şi surori, în luna decembrie a anului 2013, lumea a plâns moartea lui Nelson Mandela. După 27 de ani de închisoare pentru rolul său în lupta anti-apartheid, Mandela a fost primul preşedinte ales în mod democratic în Africa de Sud. Iertarea sa faţă de cei care l-au întemniţat a fost remarcabilă. Toţi oamenii l-au lăudat şi cinstit.1 De nenumărate ori, Mandela nu a acceptat laudele primite spunând: „Nu sunt un sfânt – numai dacă dumneavoastră credeţi că un sfânt este un păcătos care continuă să încerce”2.
Această afirmaţie – „un sfânt este un păcătos care continuă să încerce” – ar trebui să-i liniştească şi să-i încurajeze pe membrii Bisericii. Deşi suntem numiţi „sfinţi din zilele din urmă”, uneori noi nu ne simţim confortabil cu acest nume. Termenul sfinţi este folosit deseori pentru a face referire la cei care au dobândit o stare de sfinţenie înaltă sau chiar perfecţiunea. Şi noi ştim foarte bine că nu suntem perfecţi.
Teologia noastră ne învaţă totuşi că putem fi perfecţionaţi în mod repetat şi sporit „bazându-ne în întregime” pe doctrina lui Hristos, exercitându-ne credinţa în El, pocăindu-ne, luând din împărtăşanie pentru a ne reînnoi legămintele şi binecuvântările de la botez şi primindu-L pe Duhul Sfânt drept însoţitor permanent. Când facem aceste lucruri, devenim mai asemănători lui Hristos şi suntem capabili să îndurăm până la sfârşit.3 În termeni mai puţin oficiali, lui Dumnezeu Îi pasă mai mult cine suntem şi cine devenim, decât cine am fost.4 Pentru El este important ca noi să încercăm în continuare.
Comedia Cum vă place, scrisă de dramaturgul englez William Shakespeare, descrie o schimbare bruscă din viaţa unui personaj. Un frate mai mare încearcă să-şi ucidă fratele mai mic. Chiar dacă ştia acest lucru, fratele mai mic îşi salvează fratele rău de la o moarte sigură. Atunci când fratele mai mare află de această milă nemeritată, el se schimbă total pentru totdeauna şi are parte de ceea ce numeşte „convertire”. Mai târziu, nişte femei se apropie de fratele mai mare şi-l întreabă: „Ai fost tu cel care, atât de des, a complotat să îşi omoare [fratele]?”.
Fratele mai mare răspunde: „Da, eu am fost, dar nu mai sunt ce-am fost. Nu îmi este ruşine să-mi amintesc – Căinţa-mi apare acuma dulce când sunt altul”5.
Pentru noi, datorită milei lui Dumnezeu şi a ispăşirii lui Isus Hristos, această schimbare nu este doar ficţiune. Prin intermediul lui Ezechiel, Domnul a declarat:
„Cel rău nu va cădea lovit de răutatea lui în ziua când se va întoarce de la ea …
dacă se întoarce de la păcatul lui şi face ce este bine şi plăcut…
dacă dă înapoi zălogul, întoarce ce a răpit, urmează învăţăturile care dau viaţa, şi nu săvârşeşte nicio nelegiuire, va trăi negreşit, şi nu va muri.
Toate păcatele pe care le-a săvârşit se vor uita; a făcut ce este bine şi plăcut”6.
În mila Sa, Dumnezeu promite iertare atunci când ne pocăim şi ne întoarcem de la ticăloşie – atât de mult încât păcatele noastre nici nu vor fi menţionate. Datorită ispăşirii lui Hristos şi pocăinţei noastre, ne putem uita la faptele noastre din trecut şi spune: „Da, eu am fost, dar nu mai sunt ce-am fost”. Oricât de ticăloşi am fost, putem spune: „Aşa am fost atunci. Dar nu mai sunt ticălosul din trecut”7.
Preşedintele Thomas S. Monson ne-a învăţat: „Unul dintre cele mai măreţe daruri ale lui Dumnezeu pentru noi este bucuria de încerca din nou, pentru că niciun eşec nu trebuie să fie final”8. Chiar dacă am fost în mod deliberat păcătoşi şi conştienţi de acest lucru sau ne-am confruntat în mod repetat cu eşecul şi dezamăgirea, în momentul în care ne hotărâm să încercăm din nou, ispăşirea lui Hristos ne poate ajuta. Şi trebuie să ţinem minte că nu Duhul Sfânt ne spune că suntem atât de departe încât ar fi mai bine să renunţăm.
Dorinţa lui Dumnezeu ca sfinţii din zilele din urmă să continue să încerce nu ţine doar de învingerea în lupta cu păcatul. Fie că suferim din pricina relaţiilor problematice, provocărilor economice, bolilor sau ca urmare a păcatelor altcuiva, ispăşirea infinită a Salvatorului poate vindeca chiar – şi probabil, în mod special – pe cei inocenţi care au suferit. El înţelege perfect ce înseamnă ca, fiind inocent, să suferi pe nedrept din pricina fărădelegii altcuiva. Aşa cum a fost profeţit, Salvatorul va „[vindeca] pe cei cu inima zdrobită, … [va da] … o cunună împărătească în loc de cenuşă, [şi] o haină de laudă în locul unui duh mâhnit”9. Indiferent de circumstanţe, cu ajutorul Său, Dumnezeu vrea ca sfinţii din zilele din urmă să continue să încerce.
Aşa cum Dumnezeu Se bucură când perseverăm, El este dezamăgit dacă noi nu recunoaştem că alţii încearcă de asemenea. Draga noastră prietenă, Thoba, a împărtăşit cum a învăţat această lecţie de la mama ei, Julia. Julia şi Thoba au fost printre primii convertiţi de culoare din Africa de Sud. După ce regimul segregaţiei rasiale a luat sfârşit, membrilor albi şi negri ai Bisericii le-a fost permis să participe la adunările Bisericii împreună. Pentru mulţi, egalitatea de pe urma interacţiunii între oameni de rase diferite era o provocare nouă. Odată, în timp ce Julia şi Thoba erau la biserică, au simţit că erau tratate cu mai puţin respect de către unii membri albi. După ce au plecat, Thoba s-a plâns foarte mult mamei sale. Julia a ascultat cu calm până când Thoba şi-a terminat de exprimat frustrarea. Apoi Julia a spus: „Of, Thoba, Biserica este ca un spital mare şi cu toţii suntem bolnavi într-un fel. Noi venim la biserică pentru a fi ajutaţi”.
Răspunsul Juliei transmite o învăţătură valoroasă. Noi nu trebuie doar să fim toleranţi în timp ce alţii caută să-şi depăşească boala spirituală; ci trebuie să fim şi buni, răbdători, de ajutor şi înţelegători. Aşa cum Dumnezeu ne încurajează să continuăm să încercăm, El se aşteaptă ca noi să oferim altora oportunitatea de a face acelaşi lucru, în ritmul lor. Ispăşirea va fi simţită în vieţile noastre într-o măsură mai mare. Atunci, noi vom înţelege că, indiferent de diferenţele aparente, noi toţi avem nevoie de aceeaşi ispăşire infinită.
Cu câţiva ani în urmă, un tânăr minunat pe nume Curtis a fost chemat să slujească în misiune. El era genul de misionar pe care fiecare preşedinte de misiune se roagă să-l aibă. El se concentra şi muncea din greu. La un moment dat, i s-a desemnat un coleg misionar imatur, care părea stângaci în modul său de a interacţiona cu oamenii şi nu era foarte entuziasmat să-şi facă treaba.
Într-o zi, în timp ce mergeau pe biciclete, Curtis s-a uitat în urmă şi a văzut că, în mod inexplicabil, colegul lui se dăduse jos de pe bicicletă şi mergea. Curtis şi-a exprimat, în gând, frustrarea lui Dumnezeu; ce corvoadă era pentru el să aibă un coleg pe care trebuia să-l tragă peste tot pentru a realiza ceva! Câteva momente mai târziu, Curtis a avut sentimentul profund că Dumnezeu îi spunea: „Ştii, Curtis, în comparaţie cu Mine, voi doi nu sunteţi deloc diferiţi”. Curtis a înţeles că trebuia să aibă răbdare cu colegul său imperfect care, totuşi, încerca în felul său.
Invitaţia mea pentru toţi este să ne evaluăm vieţile, să ne pocăim şi să continuăm să încercăm. Dacă nu încercăm, suntem doar păcătoşi din zilele din urmă; dacă nu perseverăm, suntem laşi din zilele din urmă; şi, dacă nu le permitem altora să încerce, suntem doar făţarnici din zilele din urmă.10 Când încercăm, perseverăm şi îi ajutăm pe alţii să facă la fel, suntem adevăraţi sfinţi din zilele din urmă. Pe măsură ce ne schimbăm, vom înţelege că Dumnezeu ţine cu adevărat mai mult la cine suntem şi la cine devenim, decât la cine am fost odată.11
Sunt profund recunoscător pentru Salvator, pentru ispăşirea Sa infinită şi pentru profeţii din zilele din urmă care ne încurajează să fim sfinţi din zilele din urmă, să continuăm să încercăm.12 Depun mărturie despre faptul că Salvatorul trăieşte, în numele lui Isus Hristos, amin.