Pilda semănătorului
Vârstnicul Dallin H. Oaks
din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli
Depinde de fiecare dintre noi să stabilim priorităţile şi să facem lucrurile care ne fac pământul bun şi recolta bogată.
Temele pentru conferinţa generală sunt alese – nu de persoane muritoare cu autoritate, ci cu ajutorul îndemnurilor Spiritului. Multe teme sunt sugerate ţinându-se cont de grijile vieţii muritoare pe care le avem cu toţii. Dar, tot aşa cum Isus nu a propovăduit despre modul în care pot fi depăşite încercările vieţii muritoare sau opresiunea de natură politică din perioada Sa, El, de obicei, le oferă inspiraţie slujitorilor Săi din perioada modernă să vorbească despre ceea ce trebuie să facem pentru a ne schimba vieţile şi a ne pregăti să ne întoarcem la căminul nostru ceresc. În acest sfârşit de săptămână al Paştelui, am primit îndemnul de a vă vorbi despre învăţăturile prețioase şi eterne care se găsesc în una dintre pildele lui Isus.
Pilda semănătorului este una dintre cele câteva pilde care se găsesc în toate cele trei Evanghelii sinoptice. Este, de asemenea, una dintre puţinele pilde pe care Isus le-a explicat ucenicilor Săi. Sămânţa care a fost plantată a fost „Cuvântul privitor la Împărăţie” (Matei 13:19), „Cuvântul” (Marcu 4:14) sau „Cuvântul lui Dumnezeu” (Luca 8:11) – ceea ce au propovăduit Învăţătorul şi ucenicii Săi.
Diferitele locuri în care au căzut seminţele reprezintă diferitele moduri în care muritorii primesc şi urmează aceste învăţături. Astfel, seminţele care „[au] căzut lângă drum” (Marcu 4:4) nu au ajuns în pământ bun unde puteau creşte. Acestea se aseamănă cu învăţăturile care nu reuşesc să pătrundă într-o inimă împietrită sau nepregătită. Dar nu voi mai vorbi despre acestea. Mesajul meu se adresează celor care şi-au luat angajamentul de a-L urma pe Hristos. Ce trebuie să facem în privinţa învăţăturilor Salvatorului pe măsură ce ne trăim viaţa?
Pilda semănătorului ne avertizează în legătură cu circumstanţele şi atitudinile care pot împiedica pe oricine care a primit sămânţa mesajului Evangheliei să aibă o recoltă bogată.
I. Loc stâncos, fără rădăcini
Câteva seminţe au „căzut pe un loc stâncos, unde [n-aveau] mult pământ: [au] răsărit îndată, pentru că [n-au] dat de un pământ adânc; dar, când a răsărit soarele, [s-au] pălit; şi, pentru că [n-aveau] rădăcină, [s-au] uscat” (Marcu 4:5–6).
Isus a explicat că aceste fraze îi descriu pe cei care, atunci „când aud Cuvântul, îl primesc îndată cu bucurie”, dar, deoarece ei „n-au rădăcină în ei… cum vine un necaz sau prigonire din pricina Cuvântului, se leapădă îndată de el” (Marcu 4:16–17).
Ce îi determină pe ascultători să nu aibă „rădăcină în ei”? Acesta este cazul membrilor noi care se convertesc doar de dragul misionarilor, al caracteristicilor atractive ale Bisericii sau ale multelor binecuvântări atractive ale calităţii de membru al Bisericii. Neavând rădăcini în Cuvânt, atunci când apare opoziţia, ei pot păli şi se pot usca. Dar, chiar şi cei crescuţi în Biserică – persoanele care sunt membre de mulţi ani – pot deveni genul de persoane care nu au rădăcini în ele. Am cunoscut astfel de persoane – membri care nu au trecut printr-un proces de convertire ferm şi de durată în ceea ce priveşte Evanghelia lui Isus Hristos. Dacă nu avem rădăcini în învăţăturile Evangheliei şi în faptul de a le urma, oricare dintre noi poate ajunge să aibă o inimă de piatră, care reprezintă un loc stâncos pentru seminţele spirituale.
Hrana spirituală este necesară pentru a supravieţui din punct de vedere spiritual, mai ales într-o lume care se îndepărtează de credinţa în Dumnezeu şi de ceea ce este bine şi rău. Într-o epocă dominată de Internet, care abundă de mesaje care ameninţă credinţa, trebuie să ne expunem mai mult adevărului spiritual pentru a ne întări credinţa şi a rămâne înrădăcinaţi în Evanghelie.
Dragi tineri, dacă această învăţătură vi se pare prea generală, iată un exemplu concret. Dacă cineva distribuie împărtăşania şi voi scrieţi sms-uri, vorbiţi în şoaptă, vă jucaţi jocuri video sau faceţi orice altceva care vă privează de hrană spirituală esenţială, atunci voi vă tăiaţi rădăcinile spirituale şi vă îndreptaţi către locuri stâncoase. Vă expuneţi pericolului de a vă usca atunci când veţi avea încercări precum faptul de a fi izolaţi, intimidaţi sau ridiculizaţi. Acest lucru este valabil şi în cazul adulţilor.
Un alt lucru care ne poate distruge rădăcinile spirituale – care se propagă cu ajutorul tehnicii actuale, dar nu doar cu ajutorul acesteia – este modul de a judeca Evanghelia sau Biserica ţinând cont de câteva mici aspecte. Acest mod de a judeca se concentrează asupra unei anumite doctrine, a unei anumite practici sau a unor anumite defecte ale unui conducător şi ignoră marea imagine de ansamblu a planului Evangheliei şi binecuvântările de care se bucură persoanele şi comunităţile când acesta este urmat. Preşedintele Gordon B. Hinckley a oferit o descriere plină de viaţă a unui aspect al acestui mod de a judeca. La UBY, dânsul a vorbit unui public larg despre comentatorii politici „cuprinşi de indignare” din cauza unui eveniment prezentat recent la ştiri. „Ei au spus multe lucruri pline de ură şi insulte folosind cuvinte meşteşugite…” Dânsul a concluzionat cu umor: „Desigur, aceasta este perioada în care putem folosi cuvinte injurioase”1. Pentru a avea o rădăcină fermă în Evanghelie, trebuie să criticăm cu moderaţie şi măsură şi să căutăm întotdeauna imaginea de ansamblu a lucrării măreţe a lui Dumnezeu.
II. Spinii: grijile acestei lumi şi înşelăciunea bogăţiilor
Isus ne-a învăţat: „O altă parte a căzut între spini; spinii au crescut, au înecat-o, şi n-a dat roadă” (Marcu 4:7). El a explicat că aceştia sunt „cei ce aud Cuvântul, dar năvălesc în ei grijile lumii, înşelăciunea bogăţiilor şi poftele altor lucruri, care îneacă Cuvântul, şi-l fac astfel neroditor” (Marcu 4:18–19). Cu siguranţă, aceasta este o avertizare de care trebuie să ascultăm cu toţii.
Voi vorbi mai întâi despre înşelăciunea bogăţiilor. Indiferent de punctul în care ne aflăm în călătoria noastră spirituală – indiferent de cât de convertiţi suntem – cu toţii suntem ispitiţi de acest lucru. Când faptele şi priorităţile noastre sunt fixate doar asupra dobândirii, folosirii şi deţinerii de proprietăţi, numim acest lucru materialism. S-au spus şi s-au scris atât de multe lucruri despre materialism, încât nu e nevoie să mai adăugăm ceva.2 Cei care cred în ceea ce se numeşte teologia prosperităţii suferă de „înşelăciunea bogăţiilor”. A avea avere sau un venit mare nu reprezintă un semn al bunăvoinţei cereşti şi lipsa lor nu reprezintă o dovadă a lipsei acesteia. Când Isus a spus unui ucenic credincios că va putea moşteni viaţa eternă doar dacă va da tot ce avea săracilor (vezi Marcu 10:17–24), El nu spunea că a avea bogăţii este un lucru rău, ci că atitudinea ucenicului faţă de ele reprezintă ceva rău. După cum ştim cu toţii, Isus l-a lăudat pe bunul samaritean care i-a slujit aproapelui său folosind acelaşi fel de bani ca şi Iuda când L-a trădat pe El. Rădăcina tuturor relelor nu o reprezintă banii, ci iubirea de bani (vezi 1 Timotei 6:10).
Cartea lui Mormon ne vorbeşte despre o perioadă în care Biserica lui Dumnezeu „a început să decadă din progresul ei” (Alma 4:10), deoarece „oamenii Bisericii au început… să-şi îndrepte inimile către bogăţii şi către lucrurile lumeşti deşarte” (Alma 4:8). Oricine are lucruri materiale din abundenţă se află în pericolul de a fi „sedat” de bogăţii şi de alte lucruri lumeşti.3 Acest lucru reprezintă o introducere potrivită pentru următoarea învăţătură a Salvatorului.
Cei mai subtili spini care să elimine efectele cuvântului Evangheliei din vieţile noastre sunt forţele lumeşti pe care Isus le-a numit „grijile, bogăţiile şi plăcerile vieţii acesteia” (Luca 8:14). Acestea sunt prea multe pentru a fi enumerate. Câteva exemple vor fi de ajuns.
Odată, Isus Şi-a mustrat apostolul senior, Petru, spunându-i: „Tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor” (Matei 16:23; vezi, de asemenea, D&L 3:6–7, 58:39). A aprecia lucrurile oamenilor înseamnă a acorda mai multă importanţă grijilor lumii decât lucrurilor lui Dumnezeu în ceea ce priveşte faptele, priorităţile şi gândurile noastre.
Cedăm în faţa „[plăcerilor] vieţii acesteia” (1) atunci când suntem dependenţi, ceea ce limitează preţiosul dar al libertăţii de a alege dat de Dumnezeu, (2) când suntem ademeniţi de distrageri banale, care ne îndepărtează de lucrurile care au o importanţă eternă şi (3) când credem că ni se cuvin anumite lucruri, ceea ce ne limitează creşterea personală necesară pentru a fi demni de a ajunge la destinaţia noastră eternă.
Devenim copleşiţi de grijile acestei vieţi atunci când suntem paralizaţi de teama de viitor, care ne împiedică să înaintăm în credinţă, având încredere în Dumnezeu şi în promisiunile Sale. În urmă cu 25 de ani, stimatul meu profesor de la UBY, Hugh W. Nibley, a vorbit despre cât de periculos este să cedăm în faţa grijilor lumii. Dânsul a fost întrebat într-un interviu dacă situaţia lumii şi datoria noastră de a răspândi Evanghelia au înlesnit căutarea unei căi de a „schimba ceea ce facem în Biserică pentru a se asemăna cu ceea ce se face în lume”.4
Dânsul a spus: „Aceasta este întreaga poveste a Bisericii, nu-i aşa? Trebuie să fii dispus să jigneşti unii oameni, trebuie să fii dispus să îţi asumi riscul. Aici intervine credinţa… angajamentul nostru trebuie să fie un test, trebuie să fie greu, trebuie să fie ceva care nu este practic în ochii lumii”5.
Această prioritate a Evangheliei a fost afirmată în campusul UBY cu câteva luni în urmă de un respectat conducător catolic, Charles J. Chaput, arhiepiscopul oraşului Philadelphia. Vorbind despre preocupările comune ale comunităţilor catolice şi cele SZU, precum „căsătoria şi familia, natura sexualităţii noastre, sfinţenia vieţii umane şi importanţa libertăţii religioase”, dânsul a spus:
„Doresc să subliniez încă o dată importanţa faptului de a trăi potrivit lucrurilor pe care susţinem că le credem. Acest lucru trebuie să fie o prioritate – nu doar în vieţile noastre personale şi cele de familie, ci şi în bisericile noastre, în alegerile noastre de natură politică, în felul în care facem afaceri, în felul în care ne comportăm cu cei săraci, cu alte cuvinte, în tot ceea ce facem”.
Dânsul a continuat: „Iată de ce acest lucru este important. Învăţaţi din experienţa catolicilor. Noi, catolicii, credem că este menirea noastră să fim o influenţa bună în societate. Dar există o linie fină între a fi o influenţă bună în societate şi a deveni o parte a societăţii”6.
Avertizarea Salvatorului în privinţa faptului că a avea grijile acestei lumi duce la înlăturarea cuvântului lui Dumnezeu din vieţile noastre ne provoacă să avem priorităţile fixate – să avem inimile îndreptate – asupra poruncilor lui Dumnezeu şi conducerii Bisericii Sale.
Exemplele date de Salvator ne-ar putea face să ne gândim la această pildă drept una a pământului. Sustenabilitatea pământului depinde de inima fiecăruia dintre noi căruia îi este oferită sămânţa Evangheliei. Gândindu-ne la cât de pregătită este o persoană să accepte învăţăturile spirituale, unele inimi sunt împietrite şi nepregătite, unele sunt dure din cauza folosirii necorespunzătoare iar altele sunt îndreptate către lucrurile lumeşti.
III. A căzut în pământ bun şi a dat roadă
Pilda semănătorului se încheie cu descrierea Salvatorului a seminţei care „a căzut în pământ bun şi a dat roadă” în diferite măsuri (Matei 13:8). În ce mod ne putem pregăti să fim acel pământ bun şi să avem acea recoltă bună?
Isus a explicat că „pe pământ bun, sunt aceia care, după ce au auzit Cuvântul, îl ţin într-o inimă bună şi curată, şi fac roadă în răbdare” (Luca 8:15). Noi avem sămânţa cuvântului Evangheliei. Depinde de fiecare dintre noi să stabilim priorităţile şi să facem lucrurile care ne fac pământul bun şi recolta bogată. Trebuie să căutăm să fim înrădăcinaţi şi convertiţi la Evanghelia lui Isus Hristos (vezi Coloseni 2:6–7). Dobândim această convertire rugându-ne, citind scripturile, slujind şi luând din împărtăşanie cu regularitate pentru a avea întotdeauna Spiritul Său cu noi. Trebuie, de asemenea, să căutăm acea mare schimbare în inimă (vezi Alma 5:12–14) care înlocuieşte dorinţele nepotrivite şi preocupările egoiste cu dragostea de Dumnezeu şi dorinţa de a-L sluji pe El şi pe copiii Săi.
Depun mărturie despre adevărul acestor lucruri şi despre Salvatorul nostru, Isus Hristos, ale Cărui învăţături ne arată calea şi a Cărui ispăşire face ca totul să fie posibil, în numele lui Isus Hristos, amin.